Aztecii au supus aproape toata America centrala, ajungând în secolul al XVI-lea pe culmile succesului. Un popor razboinic si temerar, care sacrifica în ritualuri terifiante mii de oameni…
Brusc apele râului Texcoco încep sa fiarba, se revarsa si nimicesc parti întregi din marele oras Tenochtitlan, capitala aztecilor. Putine luni dupa aceasta, în regiunea sacra a orasului, unde se afla templul zeului, izbucneste un incendiu. Parca ar fi fost lucrarea spiritelor. Iar într-o noapte apare pe cer înca o gigantica coloana de foc deasupra Tenochtitlan-ului.
Semnele rele se înmultesc la începutul secolului al XVI-lea. Montezuma al II-lea, regele lor glorios, devine din ce în ce mai îngrijorat. Este un comandant experimentat, care duce razboaie de zeci de ani. Stapânirea sa se întinde de pe plajele Pacificului pâna la magrovele Atlanticului,de la padurile musonice din sud pâna la pustiurile Mexicului de azi. Dusmanii tremurau la auzul numelui sau. Nici apropiatii nu îl priveau direct în ochi. Dar zeii se pare ca îl parasesc. În anul 1519, un an nefast în calendarul aztec, oameni misteriosi debarca pe coasta de est. Pielea lor este alba, iar barba deasa. Iar din corabii îsi face aparitia o faptura si mai misterioasa, care cara tot felul de poveri. Aztecii nu mai vazusera cai pâna atunci…
Sfetnicii îi spun lui Montezuma sa-i ucida pe straini. Dar regele ia o decizie enigmatica. Îi cruta pe intrusi, ba mai mult, le trimite emisari încarcati cu daruri. Dar în acelasi timp le interzice clar patrunderea în imperiu, mai ales în capitala fastuoasa, cu strazi marete, gradini paradiziace, piramide, palate, insule plutitoare, bai cu aburi si vaste arene sportive. Dar interdictia mai mult le-a atras atentia spaniolilor cu gândul la bogatii. La numai câteva luni, Hernan Cortes si oamenii sai, în numar de 600, marsaluiesc spre capitala aztecilor. Îi va macelari Montezuma pe invadadatori înainte ca acestia sa patrunda în oras?
Bataliile sângeroase erau o constanta în Mexicul de atunci: tolteci vs. tepanaci, tlaxcali vs. otomi, aztecii împotriva tuturor. Pentru azteci razboiul avea conotatii sacre. Obisnuiau sa îngroape cordonul ombilical al nou-nascutilor împreuna cu modele de arme în pamânt, ca un ritual de atragere a norocului în lupta. Fiecare aztec, indiferent daca era taran, mestesugar, preot, nobil sau rege, era totodata si soldat. Trupele lui Montezuma erau niste cuceritori redutabili. Dar ei nu se luptau în primul rând ca sa extinda granitele imperiului, ci ca sa ia prizonieri. Pentru ca ei credeau ca soarele si toti zeii lor trebuie hraniti cu sânge de om…In special zeul razboinic Huitzilopochtli ar fi tânjit dupa o asemenea hrana.
Aztecii ar fi venit de pe miticul tarâm Aztlan, localizat undeva prin sud-vestul Statelor Unite. Conform traditiei, zeul le-ar fi ordonat într-o zi sa-si paraseasca patria si sa porneasca în cautarea uneia noi, si mai primitoare. Asa ca vreme de generatii, aztecii au tot colindat pâna ce, spune legenda, prin anul 1325, au vazut în apropierea lacului Texcoco un vultur care statea pe un cactus si devora un sarpe. Era semnul de care aztecii aveau nevoie. Pescarii si vânatorii se stabilesc pe una dintre insulele din aceasta apa putin adânca si încep sa faca schimb cu alte triburi pentru a dobândi lemn si piatra ca sa-si ridice temple.
Ca sa câstige teren, îsi fabrica din rogojini de stuf unse cu lut propriile insule. Ba planteaza si copaci în noua locatie, pentru ca radacinile lor sa stabilizeze ceea ce avea sa devina în curând un oras de vis, un oras pe care europenii îl numeau „A doua Venetie”: Tenochtitlan, centrul religios, politic si administrativ al aztecilor.
Dar la începutul secolului al XIV-lea aztecii nu aveau un rol atât de proeminent în valea Mexicului. Unii lucrau ca mercenari în slujba altor triburi indiene. Aveau o organizare ierarhica. Deciziile politice le luau mai-marii familiilor aristocratice. Preotii faceau parte din aceasta elita. Pe masura ce capitala câstiga în influenta si aztecii capatau teritorii noi, maestrii de ceremonii încep sa-si consolideze puterea. Preotii îl încoroneaza în 1371 pe Acamapichtli, primul rege al aztecilor. Cu timpul au voie si functionarii sau generalii sa participe la alegerea regelui.
Ritualurile samanice erau de-a dreptul brutale. Adesea preotii îl tineau strâns pe prizonier, în vreme ce un altul îi scotea din piept inima ce înca batea. Tot în onoarea zeului razboiului ardeau barbati si femei pe carbuni încinsi. Pentru a-l îmbuna pe zeul ploii, Tlaloc, înecau copii. Dar nu o faceau neaparat pentru ca le placea sa ucida, ci pentru ca erau ferm convinsi ca asta le cer zeii, sacrificii. Conform cosmologiei aztece, deja apusesera cinci sori ai omenirii si în curând va apune si al saselea. Atunci viata se va sfârsi…dar prin carnea si sângele de om soarele si zeii pot fi înduplecati si li se ofera forta necesara pentru a rezista în continuare. Tot în acelasi scop, noaptea preotii obisnuiau sa îsi taie bucati din limba sau urechi, sa se întepe în organele genitale si sa-si lase sângele sa curga.
În afara campaniilor de cucerire, se mai organizau si lupte între orasele aztece. Erau mai degraba niste jocuri martiale decât razboaie propriu-zise. Dar numai preotii aveau voie sa le puna capat, atunci când considerau ca s-au strâns suficienti prizonieri care sa fie sacrificati. Cine strângea mai multi avea parte de glorie si onoare, de aceea luptele durau ore întregi.
Setea de sânge a zeilor parea sa fie de nestapânit. Un cronicar pomenea în secolul al XV-lea nu mai putin de 130.000 de cranii de prizonieri sacrificati, si asta numai în zona sacra din capitala. Cu ocazia anumitor procesiuni, preotii se îmbracau cu pielea celor ucisi. La alte ceremonii soldatii si familiile lor aveau voie sa consume carnea sacrificatilor. Dincolo de ferocitatea razboinicilor azteci, povestile martorilor la astfel de procesiuni, exagerate sau nu, au contribuit la crearea unei imagini extrem de temute a mezoamericanilor.
În 1428 Tenochtitlan încheie o coalitie cu alte doua centre însemnate ale aztecilor si astfel începe marea ascensiune a celui ce odinioara era doar un mic trib. În mai putin de zece ani aztecii vor supune toata valea superioara a Mexicului. Dincolo de brutalitatea ritualurilor religioase, regimul aztec era, în mod surprinzator, unul extrem de tolerant. Nu îsi impuneau cultura sau limba în comunitatile supuse. Ba populatiile cucerite aveau voie sa-si pastreze obiceiurile, traditiile, dar si credintele religioase. Conditiile: toate populatiile din imperiu aveau obligatia de a-i recunoaste superioritatea zeului Huitzilopochtli si de a-l venera. De asemenea, trebuie sa plateasca tribut orasului Tenochtitlan.
O mare parte din câstiguri se foloseau la achizitionare de materii prime, necesare pentru fabricarea de mese, rogojini, cosuri sau sandale. De un mare prestigiu se bucurau aurarii, giuvaergiii, în general cei care produceau bunuri de lux. Negustorii aveau un rol foarte important. Acestia organizau adevarate colonii care legau capitala de regiunile mai îndepartate ale imperiului. Greu înarmati, calatoreau prin munti, stepe si mlastini pentru a vinde produsele peste tot si aduceau înapoi smaralde, chihlimbar sau jad. Dar desi erau importanti, negustorii la mare distanta nu erau si foarte apreciati. Nu aveau voie sa se faleasca, locuiau în case simple într-un cartier special construit pentru ei.
In schimb taranii nici nu visau la astfel de locuinte. Cei care munceau cel mai mult si îi ofereau o parte importanta din recolta nobilului se multumeau cu bordeie de lut. Munceau pamântul fara ajutorul animalelor si erau obligati si sa participe la ridicarea templelor sau cladirilor administrative. Nimeni nu îndraznea totusi sa se revolte.
Imperiul preotilor si razboinicilor sângerosi crestea. Catre finele secolului al XIV-lea trupele au ajuns pâna la Pacific, la Atlantic si la granita Guatemalei de azi. Mai bine de 450 de orase si trei milioane de suflete cad în mâinile lor. La urcarea pe tron în 1486, Auitzotl este primul care îsi ia titlul de „huey tlatoani“, înalt rege. În imperiu, nici vorba de egalitate de sanse.
Copiii aristocratilor învatau în scoala de elita Calmécac din zona sacra a capitalei. Institutul beneficia de profesori excelenti, de terme si de cel mai mare teren sportiv. Absolventii avea posibilitatea sa devina judecatori, comandanti de osti sau preoti.
Pentru tarani singura posibilitate de ascensiune pe scara sociala era implicarea în razboi. Militarii foarte înzestrasi intrau într-unul din ordinele de elita: jaguarii si vulturii. Daca ajungeau la functia de general, erau purtati de catre subordonati în lectici împodobite cu pene, de unde dirijau trupele pe câmpul de lupta
Când în 1519 apare Hernan Cortes pe scena, imperiul înfloreste, pe seama sutelor de comunitati care îi platesc tribut. Niciun inamic nu îi pune în pericol dominatia. Dar aztecii îsi fac griji din pricina semnelor rele din anul acela. Sa fie noii-veniti zei înfuriati care vor sa nimiceasca imperiul? Chiar si Montezuma se lasa cuprins de frica, el, marele general si hedonist, care în fiecare zi se bucura de compania doamnelor si se înfrupta din sutele de bucate alese.
În curând Cortes nu se mai multumeste doar a-i privi bogatiile regelui. Le vrea pentru el si trebuie sa faureasca un plan cu care câteva sute de spanioli sa iasa in avantaj fata de sutele de mii de azteci. Pe 8 noiembrie 1519 Cortes marsaluieste în fruntea a 660 de spanioli spre cel mai sudic dintre cele trei baraje care faceau legatura cu malurile lacului. Mai aduce 16 cai si 4 tunuri, o armata de tot râsul comparativ cu puterea azteca. Dar Montezuma, desi europenii i-au încalcat porunca, nu da ordin de atac, ci se duce el însusi la ei. Le ureaza bun venit si le ofera refugiu în oras. Daca este o capcana?
Spaniolii se învârt uimiti prin oras, mirându-se de opulenta nemaivazuta. În piata Talteloco mii de oameni se aprovizionaeaza cu cele mei diverse marfuri, de la avocado si porumb la ciuperci halucinogene si sclavi. Cortes asteapta momentul oprotun sa atace. Într-un mod cât se poate de nediplomatic critica deschis ritualurile sângeroase ale aztecilor si îi solicita lui Montezuma sa se converteasca la crestinism. Conflictul izbucneste.
Regele merge tot pe varianta diplomatica. De ce îi tot lasa pe europeni sa-si faca de cap în orasul lui? Poate ca într-adevar este convins ca strainii nu sunt altcineva decât zeii razbunatori proorociti în vechile cronici si niciun om nu are cum sa li se împotriveasca.
La mijlocul lui 1520, dupa o saptamâna petrecuta în colosalul oras, spaniolii îi multumesc regelui pentru ospitalitate în felul propriu: îl iau prizonier si îl duc în cartierul lor general. Hernan Cortes se autoproclama guvernator în Mexic si le porunceste oamenilor sai sa distruga statuile zeilor pagâni, în locul carora din acel moment va fi onorata Sfânta Cruce. Spaniolii joaca, insa, un joc periculos. Cândva în vara lui 1520 mii de luptatori azteci navalesc cu arcul si toporul spre palatul unde s-au baricadat cu prizonierul regal. Dar deodata apare Montezuma pe terasa si le cere razboinicilor sa înceteze. Armele nu se mai aud. În schimb, o tacere asupritoare.
Regele îi roaga pe supusii sai sa aiba întelegere si îndurare fata de cei pe care îi considera zei. Acestia scapa de sub control. Regele îsi pierde autoritatea. Aztecii nu mai pot fi tinuti in frau si isi reiau atacul furibund asupra spaniolilor. Montezuma ramâne nedumerit pe terasa, pâna când deodata îl rapun loviturile propriilor sai oameni. Regele piere de pe urma ranilor câteva zile mai târziu.
Cortes si ai lui izbutesc sa paraseasca orasul. Un oras care peste un an se va înrosi de sângele razboinicilor azteci. Asta deoarece conquistadorii reusesc sa îi coopteze pe cei din Tlaxcala, care mereu i-au urât pe dominatorii azteci. Sprijinit de 8000 de tlaxcalieni, Cortes asediaza Tenochtitlan. Dupa doua luni se dezlantuie macelul. Aztecii se opun în zadar în fata sabiilor si archebuzelor. Parti din oras ajung una cu pamântul. Izbucnesc epidemii de rujeola si variola care rapun mii de indigeni. Razboiul si boala fac nu mai putin de 100.000 de victime.
Pe 13 august 1521 trupele lui Cortes înabusesc ultimele ramasite ale rezistentei aztece. Noii stapânitori din valea Mexicului sunt crestini. Nu omoara ca sa-si onoreze zeii, dar omoara si ei cu aceeasi cruzime de dragul bogatiei sau de dragul cuceririi. Temerile apocaliptice ale lui Montezuma se adeverisera, sau poate el însusi le-a adeverit. Oricum, cultura azteca avea sa ramâna mult timp doar o umbra…
Revista Historia
