Clasicul discurs antropologic a fost vreme îndelungatã dominat de conceptul unei bipolaritãti a sexelor. Conceptul de “masculinitate” a început sã fie analizat în bunã parte datoritã miscãrii feministe, care s-a concentrat pe probleme precum sexismul, patriarhatul si masculinitatea ca expresie a puterii si opresiunii. Apare o diferentã importantã: cea dintre sexele din punct de vedere biologic si sexele ca un construct social.
Postmodernismul (reprezentat de filosofi precum Michel Foucault sau Judith Butler) pune accentul pe analiza constructiei si deconstructiei ideilor uneori pretentioase de feminitate si masculinitate. În cadrul a ceea ce se numeste “gender studies” se naste un domeniu secundar numit vag “masculinity studies”. Când îl folosim pentru studiul istoriei trebuie sã retinem în primul rând cã paradigmele care definesc masculinitatea nu sunt niciodatã neutre din punct de vedere cultural, ci sunt parte din viziunea colectivã asupra realitãtii.
Sã vedem, de pildã, ce însemna în lumea greco-romanã masculinitatea, o problemã de identitate deloc neglijatã în ciuda aspectului anacronic, ba chiar destul de complexã. Sã comparãm de exemplu doi bãrbati foarte diferiti de la cumpãna veacurilor I si al II-lea: Favorinus din Arles si Polemo din Smyrna.
Favorinus s-a nãscut într-o familie bogatã, dar cu defecte majore. În pofida diformitãtilor, a ajuns un copil-minune al culturii clasice. Ambiguitatea sa sexualã era notorie, dupã cum povesteste Philostrat, s-ar fi nãscut hermafrodit, pentru cã nu i-a crescut barbã niciodatã si avea o voce stridentã ca de eunuc. Inamicul sãu principal era Antonius Polemo, nãscut în Laodiceea, întruparea idealului de bãrbat din perspectivã romanã, care îl criticã acerb pe Favorinus din pricina obrajilor moi, pulpelor groase, mersului îndoit sau vocii efeminate. Polemo reprezintã masculinitatea hegemonicã, Favorinus fiind doar o variantã nefericitã. Asadar exsitau în lumea greco-romanã notiuni elementare de “gender studies” care se aplicã si în studiile moderne.
Corpul uman este unisex, diferind doar din punctul de vedere al organelor genitale. În literatura medicalã greceascã femeia nu este altceva decât un bãrbat inversat. Conform medicului Galenus, toate pãrtile masculine pot fi regãsite si la femei, dar în pozitie inversatã, cu orientare spre interior. Embrionul era un fel de amestec de genuri, iar pruncul nu avea nici el un sex bine determinat. Masculinitatea era mai degrabã o stare dobânditã decât una determinatã anatomic. Pe lângã aceste precizãri medicale mai avem si tot felul de naratiuni mitice cu referire la sexe: Phlegon din Tralles a adunat în “Peri Thaumasion” (Cartea Minunãtiilor) multe legende despre hermafroditi si fiinte care îsi pot schimba sexul; de altfel mitul androginului primordial nu e strãin nici de religia greceascã, nici de interpretãrile ebraice ale mitului genezei.
Aceste model unisex al umanitãtii creeazã o situatie in care polaritatea masculin-feminin nu mai este predeterminatã. Masculinitatea trebuie câstigatã, ceea ce echivala cu dobândirea umanitãtii însesi. În multe culturi din spatiul mediteranean, calitatea de “mascul” era asociatã cu modul de prezentare în public; era ceva supus mereu unui proces de negociere, pentru cã prestigiul se putea mãri sau diminua. Cele mai importante areale culturale unde se dobândea masculinitatea erau câmpul de luptã, gimnaziile, scolile si, în general, viata publicã în care se încerca câstigarea legitimitãtii.
Unul din modurile prin care se putea afirma masculinitatea era prin aparentã si gesticulatie. Polemo din Smyrna sustine cu tãrie cã sexul masculin nu este dependent de conditii anatomice, ci de felul în care personajul se miscã, priveste, vorbeste. În orice bãrbat existã o dozã de feminitate si viceversa, dar calitatea de bãrbat sau femei se obtine în functie de caracteristicile comportamentului dominant. Bãrbatul are avantajul puterii fizice, este mai putin expus defectelor, mai înclinat spre loialitate si sinceritate si mai vrednic de respect. Femeia este înselãtoare, îi lipseste curajul, ascunde ce gândeste. Cu toate acestea, autorul acceptã cã aceste trãsãturi pot migra de la un sex la altul, dar improbabil.
Totodatã, în lumea anticã masculinitatea era asociatã cu viata activã, fie cã este vorba de politicã, rãzboi, oratorie sau sexualitate, bãrbatul este cel aflat în controlul situatiei. În logica acestui fapt, eunucii, bãietii, barbarii, impotentii si sclavii nu beneficiau de auspiciile masculinitatii. Exista totusi un domeniu în care sexele erau bine definite: dreptul roman. Pentru a garanta statutul legal al unui individ era de ajuns o privire la organele genitale, iar legistii romani nu erau interesati de subtilitãti.
O notiune filosoficã fundamentalã, si anume „eudaimonia” (fericirea adevãratã), obtinutã prin practicarea virtutii, îsi are rãdãcinile în moralitatea bãrbatului adult liber. A fi virtuos înseamnã a fi un bãrbat perfect. Conceptul grecesc de „arete” se referã la excelentã si perfectiune, parte a eroismului traditional. Una dintre virtutile cardinale este curajul, sau andreia, cuvânt care derivã din aner (bãrbat). În latinã conexiunea este mai clarã din moment ce romanii au tradus termenul de „arete” cu „virtus”, derivat direct din „vir” (bãrbat).
În plus, faptul cã dominarea si controlul sunt cele mai pregnante caracteristici ale masculinitãtii permite o definire a masculinitãtii ca vointã de putere.
Dialogul Gorgias al lui Platon face dovada unor concepte alternative de masculinitate: pe de o parte avem versiunea ahileanã, dominatoare, a curajului, violentei si controlului absolut; pe de altã parte avem o versiune care implicã disciplina, anduranta si sacrificiul de sine. Discursul greco-roman atribuia pasiunile si lipsa autocontrolului tãrâmului feminitãtii, în vreme ce masculinitatea se impunea prin austeritate si stãpânire de sine. Idealul masculin se putea rezuma la un personaj capabil sã reziste cu succes oricãrui fel de emotii.
Dacã este adevãrat cã nimeni nu se nãstea bãrbat, ci devenea bãrbat, atunci adolescenta trebuia sã fie perioada hotãrâtoare a acestei deveniri. Perioada transformãrii începea la 14-15 ani, odatã cu îmbrãcarea togae virilis si putea sã dureze pânã la 30 de ani, momentul asumãrii responsabilitãtii politice. Era o adevãratã scoalã a masculinitãtii. Cheia transmiterii valorilor virile era tatãl, model de demnitate, control, moderatie si perseverentã. Autoritatea sa de pater familias era absolutã si de netãgãduit.
O ultimã remarcã: separatia dintre spatiul public si cel privat echivala cu separatia dintre masculinitate si feminitate. A fi bãrbat înseamnã a actiona în public, a fi vãzut, remarcat. Aceasta nu se rezumã doar la o chestiune conventionalã de divizare a spatiului, ci este explicatã si în termeni anatomici. Natura, ne spune Philostrat, este cea care ar fi decis cã bãrbatul este destinat vietii publice (“politikos”), în vreme ce femeia trebuie sã se dedice vietii domestice (“katoikidios”). Si logica argumentului ne duce înapoi la mentalitatea lumii greco-romane, care vizualiza femeia ca pe un “bãrbat inversat”, iar bãrbatul ca pe o expresie supremã a potentialului uman.
