Scitii, cei mai temuti razboinici ai Antichitatii

Istoria dacilor este marcata de confruntari sângeroase cu numeroase triburi, dar si cu marile armate ale imperiilor din Antichitate.

Scitii au fost unul dintre popoarele de temut ajunse în tinuturile dacilor. Obisnuiau sa bea sângele dusmanilor ucisi si sa se hraneasca din carnea acestora, potrivit relatarilor istoricilor antici, iar atrocitatile savârsite de sciti depaseau orice închipuire.

 Tinuturile stramosilor daci au fost râvnite de celti, persi, macedoneni, romani si numeroase triburi nomade, însa niciunul dintre popoarele straine care au participat la invazii în Dacia nu a fost descris într-un mod mai sumbru decât cel al scitilor.

Triburile scitilor au ocupat teritorii în Dacia pâna în secolul II i.Hr., sustin unii istorici. Au venit dinspre rasarit, atrasi de bogatia tinuturilor, si au patruns în Dobrogea, Moldova si Transilvania. Timp de trei secole s-au dat lupte între sciti si daci.

Herodot afirma ca scitii erau urmasii eroului legendar Heracles, de la care au mostenit vitejia.

„Este cu neputinta sa le scape cineva când vine cu oaste împotriva lor, si nimanui nu-i sta în putere sa dea de ei, daca ei însisi nu vor sa se arate. Caci scitii n-au nici cetati, nici ziduri întarite, ci toti îsi poarta casa cu ei si sunt arcasi calari, traind nu din arat, ci din cresterea vitelor si locuiesc în carute. Cum sa nu fie ei de nebiruit si cu neputinta sa te apropii de ei?”, scria Herodot.

Vitejia scitilor si îndemânarea lor în mânuirea arcului era întrecuta doar de setea lor de sânge.

Despre sciti, istoricul antic afirma ca îi orbeau pe sclavi si pe prizonierii luati în razboi, pentru a-i folosi la mulsul si la baterea laptelui pe care îl beau.

Unii dintre prizonieri erau jertfiti zeilor, iar ritualurile erau înfioratoare.

„Dupa ce-l stropesc cu vin pe cap, îi taie celui jertfit gâtul de-asupra unui vas, pe care apoi îl duc pe gramada de lemne, iar sângele îl varsa pe sabie. Umarul drept al tuturor celor jertfiti este taiat cu mâna cu tot, fiind apoi aruncat în aer. Mâna ramâne acolo unde a cazut, iar trupul zace în alta parte”, afirma Herodot, adaugând ca a luat parte la astfel de jertfe.

Isi jupuiau dusmanii cu o cruzime inimaginabila

Razboinicii sciti obisnuiau sa bea sângele dusmanilor ucisi, dupa ce le taiau acestora capul si i le ofereau regelui, pentru a primi o parte din prada. Pielea de pe teasta era pastrata ca trofeu.

„Scitul jupoaie capul astfel: taie pielea de jur împrejur, pe dupa urechi, o apuca si o smulge de pe teasta. Apoi o razuie de carne cu ajutorul unei coaste de bou. O framânta în mâini si dupa ce a reusit sa o înmoaie face din ea un fel de stergar. Scitul pune acest stergar la frâul calului pe care îl încaleca si se faleste cu el. Cine are cele mai multe asemenea stergare este socotit cel mai viteaz. Numerosi sciti fac din atare piei chiar mantale, pentru îmbracat, vestminte pe care le cos în felul blanilor ciobanesti. De pe lesul vrajmasilor, multi jupoaie pielea mâinii drepte, cu unghii cu tot, si fac din ea un învelis pentru toba. Multi jupoaie întreg trupul dusmanului si întinzându-i pielea pe bucati de lemn o poarta pe caii lor”, relata Herodot.

Capetele celor mai aprigi dusmani ucisi de sciti erau, de asemenea, transformate în trofee sau în pocale din care razboinicii beau sânge si vin.

„Dupa ce taie fiecare cu ferastraul teasta mai de jos de sprâncene, o curata. Saracii o învelesc numai cu o piele de bou neargasita, folosindu-se de ea în felul acesta. Bogatii, pe lânga acest învelis de piele neargasita, mai poleiesc teasta cu aur pe dinauntru ai o folosesc ca pe un pocal, pentru a bea din ea”, afirma Herodot.

Si testele rudelor ucise în fata regelui erau transformate în pocale, iar scitii se mândreau cu astfel de trofee în fata prietenilor lor.

Scitii aveau foarte multi vrajitori. Unii erau ucisi daca nu îsi dovedeau îndemânarea. Ritualul uciderii lor a fost prezentat de Herodot.

„Dupa ce umplu un car cu vreascuri, înjuga la el boii. Vrajitorii, având piedici, mâinile legate la spate, iau în gura un calus, sunt asezati pe vreascuri. Dau apoi foc vreascurilor si în felul acesta sperie boii, pe care-i pun astfel pe fuga. Adeseori boii ard împreuna cu vrajitorii”.

Si fiii celor condamnati la moarte erau ucisi, în schimb fetele le erau crutate.

Istoricul elen Strabon afirma, de asemenea, ca scitii din teritorile Marii Negre erau vestiti pentru cruzimea lor.

„Ei jertfeau pe straini si-i mâncau, iar testele lor le foloseau la baut”, scria Strabon, în Geografia.

„Scitii îsi înmoaie sagetile în venin de vipera si în sânge de om; acest amestec blestemat n-are leac si la cea mai usoara atingere produce moartea instantanee”, afirma Pliniu cel Batrân.

„Scitii îsi îngroapa de vii batrânii si îi înjunghie pe ruguri pe aceia pe care raposatii i-au îndragit mai mult”, afirma Porphyrios, un alt autor din Antichitate.

Despre modul de viata al scitilor a relatat si istoricul Clearh din Soloi, în a secolul IV i. Hr.

„Au ajuns cei mai nenorociti dintre muritori, din pricina lipsei lor de masura. Caci ei s-au desfrânat ca nimeni altul, având din belsug tot felul de bogatii si putându-si procura orice. Traiul îmbesugat si faptul ca dintre toti oamenii ei s-au dedicat mai întâi desfrânarii i-au adus la atîta nelegiure, încât taiau nasul tuturor oamenilor pe care îi întâlneau”, scria Clearh din Soloi.

Autorul adauga ca femeile scitilor au tatuat trupurile femeilor trace, pentru a le batjocori.

„Scitii au poruncit tuturor cu atâta trufie, încât serviciul de sclav atât de jalnic pentru toti, s-a transmis urmasilor cu un cuvânt scitic, asa cum era el”, afirma Clearh din Soloi.

Autorii antici au relatat despre expeditia împaratului persan Darius pe teritoriile stapânite de sciti, cu scopul de a-i pedepsi si faptul ca acestia au respins atacurile armatei persane, care numara 800.000 de oameni.

Herodot mentioneaza, în scrierile despre razboiul persilor, si faptul ca dacii i s-au opus lui Darius, în timp alte triburi tracice s-au predat fara lupta.

„Înainte de a ajunge la Istru Darius îi supune mai întâi pe getii care se cred nemuritori. Getii, care luasera hotarârea nesabuita (de a i se împotrivi), au fost robiti pe data, macar ca ei sunt cei mai viteji si cei mai drepti dintre traci”.

Femeile sarmatilor, mutilate pentru a fi transformate în luptatoare

Înruditi cu scitii, potrivit istoricilor, sarmatii au reprezentat un amestec de triburi razboinice, care s-au stabilit la rasarit de teritoriile actuale ale României si la nord de Marea Neagra.

Unii istorici i-au identificat ca fiind acelasi popor al scitilor, altii i-au diferentiat. „Felul de viata al scitilor se deosebea de cel al sarmatilor. Caci pe când unii sunt atât de cruzi încât manânca oameni, ceilalti se abtin si de la animale”, afirma Strabon.

Sarmatii au ajuns pe teritoriul Daciei, urmele acestor comunitati fiind descoperite mai ales în zona Moldovei.

Autorii antici remarcau îndemânarea lor în lupta si faptul ca, la fel ca alte triburi scitice, si la sarmati femeile luptau.

„În Europa se afla un neam scitic care locuieste în jurul Lacului Meotic si se deosebeste de celelalte neamuri. Sunt asa numitii sarmati. Femeile lor calaresc si, calare, trag cu arcul si arunca sulita. Se lupta cu dusmanii cât timp sunt fecioare. Nu se marita pâna nu a omorât fiecare trei dusmani si nu au legaturi cu barbatul înainte de a face sacrificiile rânduite de lege. Daca îsi ia barbat, femeia înceteaza a calari, câta vreme o nevoie nu sileste întreg neamul sa porneasca la lupta. Femeile n-au sânul drept. În copilarie, când sunt înca foarte mici, mamele lor înrosesc un instrument de arama facut pentru scopul acesta, îl pun la sânul lor drept si îl ard, astfel acesta îsi pierde puterea de a creste, transmitând umarului si bratului drept toata taria ai vlaga”, scria istoricul elen Hipocrate.

Sursa: adev.ro