Marea civilizatie incasa se sprijina pe umerii unor predecesori la fel de mari – civilizatiile Chimu, Huari sau Moche. Câteva aspecte încep sa iasa la iveala: morminte ale unor puternice regine, dar si urme ale unui soc climatic.
Când au sosit spaniolii în America de Sud, nu si-au pus prea multe întrebari legate de istoria regiunii. Si nici nu au gasit vreun incas capabil sa le povesteasca în detaliu despre popoarele care odinioara au stapânit muntii si pustiurile.
Sa începi istoria zonei cu incasii este ca si cum istoria europeana ar începe cu romanii, iar grecii, egiptenii sau babilonienii ar disparea din ecuatie. Ramâne pe seama arheologilor sa reconstruiasca trecutul. Dar între descoperiri ramân adesea goluri întunecate, timpuri si locuri despre care nu se stie mai nimic.
Când au venit spaniolii în Cuzco, înflorirea unei culturi rivale cu incasii nu se încheiase de mult: este vorba despre Chimu. În 1470, principele incas Tupac Yupanqui, l-a învins pe ultimul lider Chimu, pe Minchamancan, aducându-l în capitala. Odata cu el a ajuns si aurul, comoara rivalilor, dar si multi mestesugari si artisti. Caci pe vremea aceea nimeni nu îi întrecea pe Chimu în prelucrarea metalelor pretioase.
Francisco Pizarro a acaparat cu lacomie tocmai aceste produse ale artei Chimu. Dar din nefericire importantele piese nu s-au pastrat, caci Pizarro si conquistadorii sai le-au topit si au sters astfel un important izvor de cunoastere despre aceasta civiliza?ie.
Au mai ramas doar câteva fraze sarace despre ei, exprimate de catre învingatorii lor.
Incasii pe care i-a chestionat i-au raspuns lui Cieza de Leon ca Chimu ar fi fost foarte viciosi si prieteni ai desfrâului. Oare asa erau? Dornici de putere, desigur. Vreme de 200 de ani au dominat nordul Peru-ului, stapâni ai celui mai mare stat preincas din toata regiunea. Capitala Chan Chan adapostea în jur de 60000 de suflete. Din punct de vedere cultural se deosebeau de incasi. Daca acestia erau fiii soarelui, Chimu venerau Luna ca divinitate principala. Ea era responsabila pentru vreme si pentru recolte, deci pentru supravietuirea lor.
Originile populatiei s-ar fi întins undeva pâna la un lider legendar pe nume Taycanamo, care ar fi venit din nord pe o pluta pâna în valea râului Moche. Acolo s-ar fi însurat cu câteva localnice si ar fi întemeiat prima dinastie de succes. Era o legenda frumoasa, înca vie la sosirea spaniolilor.
Arheologic vorbind, nu este atât de precisa, caci vechile artefacte Chimu se aseamana cu cele ale populatiei Moche.
Civilizatia stapânea între secolele I-VIII coasta de nord din Peru si se înrudea cu cultura care i-a înlocuit ulterior, Sican. Mai probabila decât sosirea unui strain misterios din nord este continuitatea civilizatiilor Chimu si Moche. Astfel de forme de apropriere sunt des întâlnite. O poveste din inventarul mitologic ne relateaza despre zeul Viracocha. Acesta ar fi faurit lumea nu departe de lacul Titicaca, într-un loc pe nume Tiahuanaco. Viracocha ar fi dat viata pietrelor, pe cele mari prefacându-le în uriasi, iar pe cele mai mici în oameni.
Locul pe nume Tiahuanaco exista într-adevar si este situat la 70 de km. de La Paz, pe marginea unei câmpii mai înalte, necultivabile. Acum 700 de ani era centrul unui maret imperiu.
Incasii l-au lasat aici pe zeul lor sa se joace cu pietrele si acest fapt se poate vedea la tot pasul…Cultura din Tiahuanaco îsi datoreaza prosperitatea unei metode de irigare istete, care a permis cultivarea câmpiei adiacente. Sistemul de gropi a creat o microclima, soarele încalzind apa în timpul zilei si caldura împrastiindu-se noaptea în jur, rezultând într-un microclimat mai blând.
Dar recoltele nu le-ar fi adus prea mari beneficii daca nu ar fi existat si un sistem logistic care sa faciliteze negotul. Se cresteau mii de lame, care carau marfuri pâna în Chile. Este neclar ce anume a pus capat imperiului Tiahuanaco. Nu exista indicii privind conflicte militare. Poate ca s-au acumulat mai multi factori, precum scaderea importantei vasalilor din pricina politicienilor abili, sistemul casatoriei, colonizarea sau conflictele religioase.
Ceea ce nu stiau incasii atunci când au gasit pietrele uriasilor de aici, este ca localnicii din Tiahuanaco nu erau singuri. Arheologii s-au mirat multa vreme din pricina izolarii culturale a orasului, dar se pare ca acesta coexista cu o alta putere mai la sud: Huari. Nimeni nu stie exact în ce fel de relatii se aflau cele doua puteri. Se poate sa fi fost un fel de razboi rece, în care un echilibru fragil impiedica un atac din orice parte.
Limbajul simbolic demonstreaza afinitatile dintre cele doua culturi. Atât Tiahuanaco, cât si Huari îsi decorau peretii, textilele si ceramica cu imagini de capete sau cu zeitati cu ochi drepti si descpicati. Ambele culturi venerau o zeitate suprema care purta un toiag. Dar în vreme ce Tiahuanaco se straduiau sa prezinte figuri naturale, Huari preferau sa le abstractizeze, într-un stil geometric. Este valabil si pentru arhitectura, unde Huari se foloseau foarte mult de unghiurile drepte.
În capitala, ziduri mici si mari împarteau centrul in multe areale legate complicat unele de altele, asa încât este greu de închipuit cum se circula pe acolo. În perioada înfloririi civilizatiei zidurile erau vopsite în alb, asa ca orasul cu siguranta ca oferea o priveliste stralucitoare si impozanta.
Populatia Huari si-a bazat reusitele tot pe sistemul de irigatii, de data aceasta adaptat pantelor montane. Au conceput un model de canale care prelua apa din pâraie si o aducea pe niste terase amenajate pentru cultivarea legumelor si cerealelor, din feluri cele mai diverse pentru a maximiza recoltele. S-au creat noi asezari, populatia a migrat. Asta a fost si baza puterii Huari: pentru aplicarea metodelor agricole si pentru dreptul de a coloniza, cetatenii aveau nevoie de alaiuri de vasali. De altfel, se stiu mai multe despre statul Huari decât despre cetatenii însisi.
Anul trecut a fost o adevarata senzatie când o echipa de cercetatori din Varsovia a descoperit o necropola intacta, cu trei regine si alti 60 de morti, iar camerele mortuare erau întesate cu comori: unelte aurite, podoabe de argint, topoare de bronz, cupe de alabastru, ceramica frumos colorata etc…
Mormintele sunt doar o piesa a puzzle-ului Huari si ridica noi întrebari: erau femeile în vârful ierarhiei politice? Un vas din acest complex sugereaza un mesaj interesant: niste razboinici Huari cu topoare se napustesc asupra unor Moche. Sigur ca au fost confruntari militare în epoca, dar adevaratul motiv al declinului culturii Moche în secolul al VII-lea l-au reprezentat schimbarile climatice.
Începutul sfârsitului a fost fenomenul care astazi este cunoscut sub denumirea de El Niño, care atunci lovea cu si mai mare forta. Curentii maritimi calzi veniti din Asia au rascolit vremea în întreaga regiune, provocând ploi abundente si inundatii multi ani la rând. Arheologii au depistat în ruine cât de mare a fost amploarea catastrofei.
Capitala Moche, Cerro Blanco, a fost napadita complet de suvoaie si apoi acoperita de un strat de nisip înalt de un metru. Doar piramidele, Huaca del Sol si Huaca de la Luna, se mai vedeau clar. Moche au fost nevoiti sa ridice o alta capitala, în valea Lumbayeque.
Socul climatic al secolelor VI-VII a produs pagube mari si terenurilor agricole, dintre care doar cele de pe terase ale Huari au rezistat. Iar cine putea sa-si hraneasca supusii, acela rezista. Dintre toate culturile preincase, Moche sunt poate cel mai bine cercetati, probabil din cauza obiceiului de a-i înmormânta pe nobili într-un mod extrem de opulent, spre bucuria arheologilor si a jefuitorilor de morminte. Mii de vase ceramice cu reprezentari realiste de oameni, animale si zeitati umplu din secolul al XIX-lea vitrinele muzeelor si colectiile privatilor.
Moche erau experti în prelucrarea aurului, iar tesatoarele creau vesminte colorate si mândre din ite lucrate cu maiestrie. Impresionante sunt în mod special si mult ornatele Tumi, cutitele ceremoniale cu lama curbata, folosite atât la sacrificiul ritual cât si la trepanatii.
Arta Moche abunda în demoni si fiinte fantastice viu colorate si bogat ornamentate, dar si în aspecte violente. Reprezentarile sunt pline de imagini cu capete decapitate, maruntaie împrastiate sau madulare sângerânde. Mereu reapare o zeitate pe care cercetatorii au botezat-o “taietorul de capete”. Dar ceramica prezinta si alte aspecte ale vietii, dintre care sexualitatea, adesea cu imagini explicite care permit o vizualizare neobisnuit de apropiata a intimitatii.
Atunci când arheologul Walter Alva descopera în 1987 în Sipan mormântul intact al unui conducator Moche, parca zeii din imagini ar fi capatat viata: vesminte aurite, frizura îngrijita, bogatele podoabe cu pene. Apoi s-au mai descoperit alte 13 astfel de morminte, iar în 2004 s-a produs o noua senzatie, de data aceasta o femeie îngropata cu tot felul de podoabe si vase, care purta pe fata o masca de aur.
În mormânt se mai aflau doua maciuci ceremoniale si 28 de prastii. Mai multi slujitori au fost nevoiti sa o urmeze pe aceasta regina anonima în viata de apoi. Femeia care a murit probabil la nastere avea un statut importnat, lucru sugerat de parul foarte lung si de tatuajele cu serpi si paianjeni vizibile pe mumie.
Deci si la Moche existau doamne cu o pozitie înalta în societate, lucru atestat chiar de curând, in 2013, prin descoperirea unei preotese care la rându-i fusese înmormântata alaturi de mai multe persoane, ceea ce iar atrage întrebarea existentei unei faze de matriarhat.
Urme ale civilizatiei Moche ne poarta chiar pâna în secolul I d.Hr., iar ochiul arheologului priveste si mai adânc in istorie. Zeitatea sângeroasa are radacini mult mai timpurii, în Sechin Bajo, mileniul al IV-lea i.Hr., într-una din cele mai vechi cladiri ale Americii de Sud. În mileniul II i.Hr. este gasita in Cerro Sechin, iar între 850 si 200 i.Hr. este venerata la Chavin de Huantar, centrul culturii Chavin, precursoare a Moche.
La Chavin cercetatorii se mai întâlnesc cu o prezenta familiara, anume zeul cu toiag din cultura Huari si Tiahuanaco. Tot în strafundurile templului salasluia si acesta, desi nu se stie exact despre ce cult era vorba si ce rol aveau holurile subterane. Unii sunt de parere ca în întuneric îsi desfasura activitatea un oracol, altii ca dupa ploile abundente apa ajunge în sistemul de tunele iar bolboroseala s-ar fi auzit ca un sunet din rarunchii pamântului. Oricum, multi dintre zeii ulteriori deja aveau predecesori la Chavin.
Cu cât privim mai departe în trecut, cu atât acesta devine mai incert.
Cel mai vechi oras al Americii de Sud ar fi fost Caral, la 170 km. de Lima, unde pentru perioada 2600-2000 i.Hr. s-au descoperit atât arme cât si instrumente muzicale. Cladiri masive exista chiar din vremuri mai stravechi, ca templul de la Sechin Bajo, din jurul anilor 3500 i.Hr. , care s-a aflat în functiune peste 2000 de ani, reconstruit succesiv. Dar amerindienii se îndeletniceau cu lucruri deosebite si mai de timpuriu. Între 5000 si 1800 i.Hr. se perindau vracii prin Chile sau Peru, care se pricepeau chiar si la extirparea tumorilor, dupa cum arata craniile mumiilor. Poate ca asa-numitii Chinchorro au fost primii din lume care s-au indeletnicit cu asa ceva.
Asadar, incasii au avut de unde se inspira, de la temple pâna la cultura medicala.
Incasii care au discutat cu cronicarii spanioli nu au mentionat niciun stramos, fie intentionat, fie din nestiinta. Umbra care s-a lasat peste culturile preincase este uriasa, dar din fericire, cu fiecare noua descoperire se mai arunca o raza de lumina peste aceasta misterioasa lume.
sursa: Spiegel.de si historia.ro
