Ungurii, poporul nomad zdrobit la Lechfeld de Otto I

Cu mai bine de 1.000 de ani în urma, împaratul german Otto desfiinta pe câmpul de lupta de la Lechfeld forta militara a triburilor maghiare.

Dupa mai bine de jumatate de veac de jafuri si invazii în Europa Centrala si de Vest, maghiarii erau obligati cu forta armelor sa se aseze în lacasuri stabile în zona Pannoniei.

Dupa caderea Romei si a Imperiului de Apus în 476, Europa intrase în asa-numitul ”veac întunecat” al evului mediu, dominat de razboaie si invazii. Popoarele germanice au întemeiat state în vestul si centrul Europei, pe ruinele fostelor provincii romane. Slavii s-au inflitrat si ei pâna catre centrul continentului. Popoare de neam turcic precum avarii, pecenengii, cumanii sau bulgarii controlau întinse teritorii în centrul, estul si sud-estul Europei, amenintând Imperiului Bizantin, ultima mostenire a Romei.

Dupa ce vikingii au ravasit coastele si au bagat groaza în popoarele cu deschidere la ocean, din stepele euroasiatice, la sfârsitul veacului al IX lea, se pregatea sa mai vina peste o Europa ce abia zamislea noi popoare, un nou ”bici al lui Dumnezeu”.   

”Copii pamântului” si urgia lor  

În anul 830 d Hr. triburile ce-si spuneau ”copii pamântului” sau maghiari, veniti probabil de undeva din sudul Uralilor, dupa o perioada de migratie au alcatuit o confederatie tribala în zona Donului, iesind de sub influenta neamului turcic al khazarilor. Asa cum scrie cronicarul medieval Anonymus, secretarul regelui maghiar Bella al III-lea în ”Gesta Hungarorum”, sapte triburi s-au unit pentru a forma aceasta uniune, sub conducerea unei capetenii militare, numita gyula, în persoana lui Amus. Din acel moment, razboinicii unguri ar fi purtat teasta rasa cu sapte cozi lasate sa creasca din zona cefei ca simbol al acestei uniuni.

Dupa o înfrângere în fata pecenegilor, noul lider al celor 7 triburi si peste 108 clanuri maghiare au plecat prin trecatorile Carpatilor, prin Ucraina de astazi, dupa cum arata acelasi Anonymus si au patruns în Europa centrala în anul 896 d Hr.   

Ungurii erau de neam fino-ugric, calareti razboinici, cu armura usoara sau chiar deloc, specializati în mânuirea arcului din goana calului. Regino de Prum, un cronicar german, atesta sosirea ungurilor în Pannonia: ”Au strabatut salbaticia pannonilor si avarilor si au cautat hrana zilnica pescuind si vânând”.

Odata cu venirea ungurilor în Europa centrala, cronicarii arata ca s-a declansat o noua urgie pentru popoarele batrânului continent, dupa huni si vikingi. Preferata pentru pasunile ei manoase de calaretii razboinici ai ungurilor, Pannonia a fost trecuta prin foc si sabie. Populatiile slave, romanice si bulgare întâlnite aici au fost fie alungate, fie înrobite, fie exterminate. ”Au ucis barbati si femei batrâne si au carat dupa ei pe femeile tinere ca pe vite pentru a-si satisface poftele si au transformat întreaga provincie într-un pustiu”, se arata în Analele din Fulda.      

Dupa ce si-au consolidat stapânirea în Pannonia si Transilvania locuita de slavi si valahi, începând cu 899, timp de jumatate de veac, triburile maghiare au terorizat Europa. Au organizat incursiuni de jaf si prada în special în Germania si vestul Frantei, acolo unde Imperiul Caroligian era deja destramat si divizat în regate slab organizate si dominate de luptele între capeteniile feudale. Totodata ungurii au jefuit puternic Italia si chiar Spania, luând cu ei prazi însemnate. Expeditiile erau organizate deja periodic, iar Bavaria, devenise un important loc de pasunat în drumurile lor de jaf catre Franta si Italia.

Mai mult decât atât, invadând Saxonia în 924, obliga provinciile germane la plata unui tribut substantial, iar în 934, maghiarii ajung la zidurile Constantinopolelui. Numai o parte a tributului valora în jur de 375 de kilograme de argint.   

Tactica razboinicilor unguri era simpla. Evitau luptele cu forte armate mari si mai ales cele ce implicau lupte grele corp la corp. Erau mereu în miscare, iar tactica lor favorita era ”ploaia de sageti“ a arcasilor calare mai ales asupra infanteriei germane, superioare fizic si cu armament greu precum securi de razboi sau sabii grele, dar putin mobila si expusa razboinicilor înarmati usor si fara zale de fier, dar foarte mobili si priceputi în arta razboiului.

Totodata ungurii atacau si în momentele în care feudalii germani sau francezi luptau între ei, în perioadele de haos si mai ales când regii îsi scapau regatele de sub control. Asa cum reiese din numeroasele cronici ale epocii, inclusiv din cele maghiare de mai târziu, calareti de stepa, unguri au introdus teroarea în toata Europa centrala si vestica.    

Germanii se saturasera de jafuri

Din iurtele lor din Pannonia, ungurii semanau teroare. Mai ales ca în 910, la Lechfeld, au învins armatele vestului, conduse de Ludovic cel Tânar al Germaniei. Ungurii au lansat un atac surpriza si au ucis cu sagetile lor multi razboinici în  timpul somnului, hartuindu-i apoi cu tacticile lor nomadice. A fost un dezastru pentru germani. Cu toate acestea în teritoriile germane, au început sa se ridice lideri, care doreau sa puna capat stapânirii maghiare.

Un prim semnal de alarma l-a tras Henric I Pasararul, regele Imperiului Franc de Est sau mai precis al statelor germane unite. I-a batut pe unguri la Merseburg în 933 si a refuzat sa le mai dea tribut. Era început sfârsitului pentru incursiunile maghiare.

În august 936, Otto, fiul lui Henric I, a fost încoronat ca rege al germanilor. Era în primul rând duce al Saxoniei, provincie din care se trageau toti înaintasii sai.   El a continuat aceeasi politica a tatalui sau de a construi fortificatii pe teritoriul statelor germane, pentru a stavili jafurile ungurilor. Desi maestrii ai razboiului în viteza, în spatiu deschis, asediile de lunga durata nu erau pe placul ungurilor. ”Pentru ca ungurii trebuiau sa foloseasca pasunile din Bavaria, liderii bavarezi puteau ghici miscarile lor si puteau amplasa capcane si ambuscade. Imediat dupa primul raid în Bavaria, de exmplu, Luitpold (ducele Bavariei) a ridicat fortareata de la Ennsburg pentru a le bloca retragerea”, scrie Charles Bowlus în lucrarea sa ”Batalia de la Lechfeld si urmarile sale, august 955, sfârsitul epocii mitgratiilor în vestul latin”.    

Conflictele dintre Otto si feudalii sai, în primul rând cu propriul sau fiu Liudolf, ducele Suebiei, dar si cu ginerele sau Conrad de Lorena, au permis ungurilor sa jefuiasca în continuare. În 954, o armata maghiara a pradat provinciile si ducatele germane dar si vestul Frantei. S-au întors cu prazi bogate. Anul urmator în 955, au venit din nou, încurajati de conflictele din rege si nobilii. Au jefuit Suebia si au început asediul Augsburgului. În acel moment principii si ducii germani au hotarât sa renunte la conflictele interne si sa scape de unguri. ”A fost raidul care a umplut paharul, iar nobilii certareti ai lui Otto, inclusiv Conrad de Lorena au hotarât ca este de ajuns. S-au unit sub sceptrul lui Otto”, scrie Richard Cavendish în ”History Today”, volumul 55 din august 2005. Sfârsitul stapânirii maghiare era aproape.  

Dezastrul de la Lechfeld si sfârsitul suprematiei maghiare  

Otto I se credea urmasului lui Carol cel Mare si era decis sa alunge aceasta amenintare din Pannonia. A strâns o armata formata din razboinici adusi din Bavaria, Suabia, Boemia si Lorena. Pe lânga infanteria germana înarmata cu lanci si securi de lupta, se aflau si corpurile de calareti greu înarmati de origine nobila, o noua confrerie razboinica, numita a cavalerilor, ce avea sa domine câteva sute de ani câmpurile de lupta ale Europei. Era o armata bine echipata, în special cavalerii, cu zale si coifuri de otel. În total, trupele germane numarau 8.000 de oameni. În timp ce armatele germane se pregateau, ungurii asediau Augsburgul aparat de episcopul Ulrich, care-si conducea personal oamenii pe ziduri la apararea fortului.  

”Iata acum merg prin valea mortii”, îsi îmbarbata episocul german luptatorii. ”În urma înfrângerii catastrofale din 907, bavarezii au învatat sa evite lupta cu maghiarii în câmp deschis”, scrie Charles Bowlus, iar Otto si-a purtat trupele într-o singura linie prin mijlocul unei paduri, catre Augsburg. Calaretii nomazi nu puteau patrunde sa-i împroaste din flancuri cu salve de sageti. Pe 8 august 955, ungurii renunta la asediu aflând de apropierea armatei germane, iar pe 10 august armatele erau gata sa se întâlneasca. În fata mergeau trupele bavareze, urmate de cele saxone, franconiene si ale suebilor. Aliatii boemi au fost lasati sa pazeasca tabara. Razboinicii maghiari condusi de capetenii renumite precum Lel, Bulcsu sau Sur au atacat prin învaluire, imediat ce trupele germane au iesit din padure. Rapizii calareti nomazi au distrus fortele boemilor si au capturat bagajele, proviziile si toate cele trebuincioase taberei germane. Luptatorii din Suabia au fost si ei atacati de arcasii calare, fiind împinsi înapoi. În acel moment, Otto I îl trimite pe Conrad cu cavaleria sa sa recupereze bagajele si alimentele. Conrad îi gaseste pe unguri împartind deja prada si îi împrastie rapid. Otto I vede ca trupele maghiare erau deja încoltite, cu spatele la râul Lech, iar o ploaie de vara a început sa cada rapid. Asta zadarnicea tirul aracasilor calare unguri. Cavalerii greu înarmati s-au izbit în armata maghiara pe  câmpia numita Lechfeld. Se spune ca ungurii aveau efective de aproximativ 15.000-25.000 de oameni. Cu toate acestea, au fost efectiv zdrobiti de armatele germane. Legendele spun ca doar 7 unguri au mai supravietuit. O parte au fost ucisi de germani, altii s-au înecat în râu.    ”În mare pericol, Otto si oamenii sai au umilit pe unguri într-o confruntare plina de cruzime, o batalie în care ducele Conrad si-a pierdut viata alaturi de multi altii”, se arata în ”Annales Quidlinbergenses”.

De altfel, marturiile despre aceasta lupta abuda în cronicile vremii, inclusiv la Witekind, dar si în continuarea lui Adalbert a analelor lui Regino de Prum, care spune ca ”Ungurii care au plecat la razboi atât de multi încât spuneau ca vor fi înfrânti numai daca cerul va cadea peste ei sau numai daca pamântul îi va înghiti, au fost distrusi de armata regelui”.   

Ungurii preiau modelul feudal vest-european  

Imediat dupa batalie, capeteniile maghiare prinse în lupta sunt spânzurate la Regensburg. Aceasta batalie a fost un punct de turnura. Pâna la invaziile tatarilor din secolul al XIII-lea, nicio populatie migratoare nu va mai calca cu jafuri Europa. A fost ultimul raid serios al ungurilor în Europa. Practic înfrânti de germani, acestia s-au sedentarizat si au preluat modelul administrativ german. Tot germanii le-au adus si crestinismul, dar si primii lideri religiosi. Marile capetenii au luat nume crestine si s-au botezat. Se nastea regatul feudal al Ungariei. Razboinicii nomazi fino-ugrici au renuntat la felul lor de a mai purta razboi si au trecut la îndeletniciri sedentare. ”Fara doar si poate, Henric I si fiul sau Otto au contribuit decisiv la înfrângerea definitiva a ungurilor. Nu era doar un triumf saxon, ci si o victorie universala care a asigura supravietuirea regatului franc de est”, spune si Charles Bowlus.

sursa: Adevarul.ro