Istoria leului romanesc
Istoria leului românesc începe cu secolul al XVII-lea când în Principatele dunarene se foloseau ca moneda taleri olandezi, löwenthaler, care aveau gravat pe ei un leu rampant, locuitorii denumindu-l generic “leu”. Aceasta moneda a fost folosita în Tarile Române pâna în a doua jumatate a secolului XVIII si chiar dupa ce talerul fusese scos din uz, el înca reprezenta o unitate de calcul imaginara sub numele de “leu”, la care se raportau toate preturile în anii ce au urmat.
Mai este de mentionat ca moneda nationala a vecinilor nostri de peste Dunare este leva care în traducere înseamna tot “leu”, tradând aceeasi origine ca cea a leului românesc. De la löwenthaler, pronuntat daler, vine si denumirea monedei SUA, dolar. Din cauza lipsei unor legi monetare bine definite la noi au început sa fie folosite câteva zeci de tipuri de valuta straina. Prin Regulamentele Organice din 1831 si 1832 s-a hotarât utilizarea unui numar restrâns de monede, printre ele aflându-se una austriaca, numita zwanziger. La noi era cunoscuta drept sfantul de argint, sau mai simplu, doar sfant. Putem vedea astfel de unde se trage celebra expresie “nu am nici un sfant”. O alta moneda era paraua otomana. Expresia de rigoare ”nu face doua parale” vine de la faptul ca moneda avea o valoare redusa si era confectionata din material prost, astfel ca o folosire intensa o tocea si monezile chiar se lipeau unele de altele.
Leul devine oficial moneda a românilor pe 16 septembrie 1835 când domnul Tarii Românesti, Alexandru Ghica, instituie ca moneda a tarii, leul, unitate teoretica de cont, echivalentul a 60 de parale. Tranzactiile, taxele, impozitele se calculau în lei, dar se plateau în moneda straina. În Moldova, domnitorul Mihail Sturdza, ar fi dorit în 1835 sa bata moneda, dar Imperiul Otoman, nu ar fi acceptat ca un stat vasal sa aiba propria moneda, deoarece ar fi fost un semn al independentei. Dupa unirea Principatelor si Cuza a tatonat ideea unei monede nationale, care urma sa se numeasca român sau romanat, dar din nou Înalta Poarta s-a opus.
Înca din 1859, Alexandru Ioan Cuza l-a însarcinat pe consulul francez la Iasi, Victor Place, sa negocieze baterea unor monede românesti la monetaria din Paris. Acestea urmau sa se numeasca „români”. Un român ar fi cântarit 5 grame de argint si ar fi fost împartit în 100 de „sutimi”, ca moneda divizionara. Ion Heliade Radulescu a propus numele de „romanat”, dupa modelul bizantin. Proiectul nu a putut fi realizat. La 1860, s-a batut totusi o moneda de bronz de 5 parale, dar aceasta nu a circulat. În 1864, dupa ce Cuza a impus regimul sau autoritar, chestiunea a fost reluata si s-au batut câteva monede de proba. Este vorba de piesele de „5 sutimi”, care aveau pe avers efigia domnului si inscriptia „Alecsandru Ioan I”. Ele nu au fost puse în circulatie niciodata. O astfel de moneda poate fi vazuta la Muzeul National de Istorie a României din Bucuresti.
Prima Constitutie a tarii, cea din 1866, ignora complet problema suzeranitatii Imperiului Otoman asupra Principatelor, dovedind înca de atunci dorinta statului român de a îsi capata independenta. O prima batalie s-a dat prin intermediul politicii monetare. La 22 aprilie 1867 este stabilita moneda nationala leul, o moneda bimetalica cu etalonul la 5 grame de argint sau 0,3226 grame de aur si având 100 de diviziuni, numite bani. Un leu echivala cu un franc francez. Monedele de 5, 10 si 20 de lei erau din aur, iar cele de 1 si 2 lei, precum si cele de 50 de bani erau din argint. Pâna la înfiintarea Monetariei statului (1870), primele monede au fost batute la Birmingham.
Minsitrul de finante, Ion C. Bratianu, a început tratativele cu Poarta pentru ca aceasta sa admita punerea efigiei domnitorului Carol I pe monedele de aur si argint ce urmau a fi emise.
Tratativele nu au dat roade, dar guvernul român a comandat monedele de aur de 20 de lei (”pol”), fara a tine seama de pretentiile Imperiului Otoman. Aceste monede au fost puse în circulatie în 1868, având efigia domnitorului si inscriptia ”Carol I domnitorul românilor”. Tirajul a fost de doar 200 de piese. Dintre acestea, câteva zeci au fost zidite la temelia castelului Peles, iar altele au fost daruite parlamentarilor, ministrilor, unor diplomati straini, guvernului turc, familiei Hohenzollern de la Sigmaringen si unor capete încoronate din Europa. Imediat dupa emitere, a urmat protestul Portii, precum si al Austro-Ungariei, care considera titulatura domnului român periculoasa pentru siguranta Austro-Ungariei care stapânea Transilvania si Bucovina. Sub presiunea celor doua Mari Puteri, monedele au fost retrase în 1870, când au fost batute 5000 de monede din aur si 400.000 de argint, fara a cuprinde însa ”semnul” menit sa evidentieze suzeranitatea sultanului. Începând cu 1872 s-au batut monede de 50 de bani, 1 leu si 2 lei fara ca Poarta sa mai protesteze.
