Cea mai mare extinctie din istoria vietii pe Terra a avut loc în urma cu cca. 250 milioane de ani, la granita dintre perioada permiana si cea triasica.
Efectele ei asupra biodiversitatii s-au întins pe o perioada neobisnuit de lunga, fenomen ramas multa vreme neexplicat. Recent, însa, oamenii de stiinta au aflat de ce s-a întâmplat asa.
Scaderea drastica a biodiversitatii, consecinta a extinctiei în masa, a dus la ceea ce paleontologii numesc „o lume distrusa” – habitate în care aproape nu mai exista viata.
Marea extinctie permian-triasica a sters de pe fata Pamântului aproape toate speciile de vietuitoare.
În mod tipic, în datele fosile o extinctie în masa este urmata de o asa-numita „zona moarta” – în care nu mai sunt observate specii noi si care dureaza zeci de mii de ani. Însa, în cazul extinctiei permian-triasice, zona moarta acopera un interval de timp socant de mare: 5 milioane de ani!
Multa vreme, oamenii de stiinta nu au înteles exact de ce a durat atât de mult pâna când viata în zonele ecuatoriale si tropicale sa revina, dupa teribila extinctie. Acum, însa, un nou studiu arata cauza: temperaturile foarte ridicate, atât în mediul terestru, cât si în cel marin.
Studiul a fost realizat, în colaborare, de trei institutii: Universitatea din Leeds (Marea Britanie), Universitatea de Geostiinte din China si Universitatea Erlangen-Nurnburg (Germania).
Cercetarile au aratat ca aceasta devastare de lunga durata s-a datorat faptului ca, la tropice, temperaturile au atins niveluri letale: 50-60 grade Celsius pe uscat si 40 grade Cesius la suprafata apei marii.
Savantii au presupus de multa vreme ca trebuie sa fi existat o legatura între încalzirea globala si marea extinctie permian-triasica, dar nu se asteptasera ca temperaturile sa fi atins asemenea valori extreme. Acest studiu este primul care arata ca tocmai aceste temperaturi extreme au împiedicat viata sa reapara la tropice, timp de milioane de ani.
De asemenea, este primul studiu care arata ca temperaturile la suprafata oceanului pot atinge 40 grade – o temperatura aproape letala, la care fotosinteza înceteaza si formele de viata marina pier. Pâna acum, oamenii de stiinta care realizasera simulari computerizate ale fenomenului dramatic considerau ca temperaturile la suprafata oceanului nu pot depasi 30 grade Celsius.
Zona moarta va fi fost o lume ciudata – regiuni calde, umede, dar foarte sarace în forme de viata. Nu cresteau copaci, ci doar ferigi si arbusti; în ocean nu mai traiau pesti si reptile marine, ci cel mult moluste, iar animale terestre nu existau, deoarece rata lor metabolica ridicata nu le-ar fi permis sa faca fata caldurii cumplite. Doar zonele polare ar fi oferit un refugiu.
Înainte de marea extinctie, Pamântul misuna de vietati: insecte, amfibieni si reptile primitive pe uscat, iar în ocean, numeroase creaturi marine – corali, crini de mare si alte nevertebrate.
Scenariul „lumii distruse” a fost produs de o dereglare a ciclului carbonului la nivel global.
În mod normal, plantele ajuta la reglarea temperaturii, absorbind CO2 si retinându-l în sol, sub forma materiei vegetale moarte. În lipsa plantelor, nivelul de CO2 creste necontrolat, determinând (din cauza efectului de sera) cresterea temperaturilor.
Studiul publicat în Science ofera cea mai detaliata înregistrare a temperaturilor pentru perioada respectiva (acum 252-247 milioane de ani) din câte au fost realizate pâna în prezent.
Autorii au colectat date furnizate de 15.000 asa-numite elemente conodonte, ce reprezinta fosile ale unor unor animale numite tot conodonte (sau condontofore), un grup de vertebrate primitive, stravechi, asemanatoare ca aspect cu tiparii.
Elementele conodonte – care sunt un fel de „dinti” marunti, probabil componente ale aparatului bucal al conodontelor – au fost colectate din doua tone de roci din sudul Chinei. Aceste fosile sunt foarte valoroase pentru paleontologi, deoarece structura lor poate da informatii despre evenimentele geologice petrecute în timpul vietii animalelor.
Conodontele îsi formeaza scheletul utilizând, între altele, oxigen.
Proportia dintre diferitii izotopi ai oxigenului în schelet depinde de temperatura; asadar, studiind proportia izotopilor de oxigen din elementele conodonte pot fi determinate nivelurile atinse de temperaturi în urma cu sute de milioane de ani.
În acest mod au putut afla autorii studiului despre temperaturile extreme care au existat pe Terra dupa marea extinctie si care au blocat „recuperarea” biodiversitatii timp de milioane de ani.
Datele obitnute pot fi utile si pentru întelegerea modelelor viitoarelor schimbari climatice.
Pamantului i-au trebuit 10 milioane de ani sa-si revina
O noua cercetare a relevat ca Pamântului i-au trebuit aproximativ 10 milioane de ani pentru a-si reveni dupa Marea Extinctie din Permian.
Acum 250 de milioane de ani, viata de pe Terra a fost distrusa aproape în întregime. Doar 10% dintre plantele si animalele lumii au reusit sa supravietuiasca.
De-a lungul timpului, oamenii de stiinta au elaborat multe teorii cu privire la modul în care fauna si flora a reusit sa îsi revina. Dovezi recente, semnalate de dr. Zhong-Qiang Chen, de la Universitatea de Geostiinta din Wuhan, China, si profesorul Michael Benton de la Universitatea Bristol, Marea Britanie, vin sa demonstreze ca recuperarea din perioada de criza a durat aproximativ 10 milioane de ani.
Conform specialistilor, au existat doua motive care au cauzat întârzierea: intensitatea crizei si conditiile dificile de pe Pamânt.
Marea Extinctie din Permian, de departe cea mai dramatica criza biologica care a afectat viata de pe Terra, a fost declansata de o serie de socuri de mediu precum încalzirea globala, ploi acide, acidificarea oceanelor si anoxia apelor, procese destul de puternice pentru a provoca disparitia a 90% dintre vietuitoare.
Cercetarea actuala scoate la iveala faptul ca aceste conditii sumbre au continuat sa se manifeste timp de 5-6 milioane de ani, dupa criza efectiva. Cu toate acestea, unele specii de animale si-au revenit rapid, însa revenirea lor nu a fost destul de puternica pentru a forma din nou ecosisteme stabile.
„Viata parea sa revina la normal, când o alta criza îsi facea aparitia. Crizele de carbon s-au repetat de multe ori, pâna când conditiile au început sa reintre în normalitate, peste vreo 5 milioane de ani”, a explicat profesorul Benton.
În cele din urma, dupa ce situatia de criza s-a diminuat, au început sa apara ecosisteme mai complexe. În mare, grupuri precum crabii si homarii, precum si primele reptile marine, au stat la baza viitoarelor ecosisteme oceanice moderne.
„Cel mai adesea vedem extinctiile în masa ca pe un fenomen cu totul negativ, dar în acest caz viata si-a revenit, chiar daca i-au trebuit milioane de ani. Evenimentul a restabilit evolutia” a încheiat profesorul Benton.
Unde s-a refugiat viata in timpul marii extinctii
Cea mai mare extinctie din istoria Terrei, o veritabila Apocalipsa in opinia oamenilor de stiinta, a dus la disparitia a 95% dintre formele de viata marine si 70% dintre cele de pe uscat. Cu toate acestea, o mica parte a vietuitoarelor a reusit sa reziste. Dar cum?
In perioada Marii Extinctii, Pamantul arata ca un imens loc lipsit de viata. Curentii oceanici, vitali in procesul climei, se oprisera. Alge uriase isi facusera loc in mari si oceane absorbind cea mai mare parte a oxigenului si sufocand orice urma de viata animala. Emanatiile de sulfit de hidrogen formau, in acelasi timp, o concentratie letala pentru orice organism.
O expeditie arheologica a cercetatorilor de Universitatea din Calgary a dezvaluit, insa, un fenomen pe care nimeni nu se astepta sa il descopere; urme ale un ecosistem marin intact.
Printre rocile vechi de 250 de milioane de ani, arheologii au descoperit urme de artropode, dinti de peste si crustacee preistorice. „Descoperirea este una extraordinara. Este ca si cum, intr-un imens desert, ai descoperi o oaza minuscula, plina de viata. In unele roci am descoperit urme a cel putin 23 de specii diferite”, sustine Tyler Beatty, seful echipei de arheologi.
Cum a fost, totusi, posibil ca intr-un loc aproape mort, viata sa erupa cu atata forta? „Putem spune cu certitudine ca doar norocul a dus la perpetuarea vietii. Valurile puternice si furtunile din acea perioada asigurau o aerare suficienta vietii din veritabila oaza marina. Ganditi-va ca la numai 50 de metri distanta de acest habitat se intindea o imensitate letala”, adauga Beatty.
surse: https://www.sciencedaily.com/ si http://www.discovery.ro/
