Un film devenit deja un clasic al genului SF, The Matrix, ne pune în fata acestei idei tulburatoare: oamenii traiesc într-o simulare, un proiect de realitate virtuala, creat de masinarii inteligente.
Chiar si înainte de lansarea filmului, circula deja o teorie a conspiratiei conform careia am trai într-o astfel de simulare si poate ca marele succes al peliculei s-a datorat si faptului ca rezona cu aceasta idee – convingere sau temere obsesiva a multor oameni. Dar iata ca, mai nou, oamenii de stiinta au început sa-si arate interesul fata de acest concept si sa puna în discutie posibilitatile de a verifica în ce fel stau lucrurile.
Asadar, întocmai ca Neo, personajul principal al filmului, suntem pusi în fata „alternativei celor doua pastile”, provocati sa ne alegem soarta: vrem sa continuam sa traim ca si pâna acum, convinsi (sau prefacându-ne convinsi) ca Universul pe care îl stim reprezinta realitatea, sau vrem sa aflam adevarul despre acest Univers, oricât de zguduitor ar fi acest adevar?
Câtiva oameni de stiinta au ales sa caute adevarul; sa încerce sa afle daca traim sau nu într-o simulare colosala creata de altii.
Realitate sau iluzie?
Un articol recent publicat în Discover, de catre Zeeya Merali, o renumita autoare de articole si carti de popularizare a stiintei, exploreaza aceasta idee nelinistitoare: traim oare în ceva asemanator Matrix-ului?
Mai multi filosofi, de la antici la contemporani, au explorat aceasta idee, ca “realitatea” noastra de fiecare zi ar fi, de fapt, o iluzie.
Probabil cel mai ilustru reprezentant contemporan al acestei „scoli de gândire”, Nick Bostrom, de la Universitatea Oxford, promoveaza aceasta viziune zapacitoare – ca are mai mult sens ideea ca am fi într-un univers creat de altii anume pentru noi, unul dintre multele pe care le pot crea niste inteligente artificiale, pe baza de siliciu, traind iluzia ca suntem organisme pe baza de carbon, în adevaratul si singurul Univers.
Si nu e singurul care contempla, fascinat, ideea ca tot ce credem noi ca e real si sta la temelia lumii noastre este, de fapt, o iluzie abil creata de o inteligenta de nenumarate ori superioara noua – o inteligenta artificiala de o putere colosala.
Pe ce se bazeaza? veti întreba (unii dintre voi, aceia care se îndoiesc în mod cartezian si constructiv; cei deja convinsi ca realitatea noastra de toate zilele e doar o iluzie creata tehnologic vor avea, desigur, cu totul alte sentimente la auzul vestii ca un faimos savant oxfordian le confirma credinta.)
E o ipoteza – naucitoare, într-adevar, dar numai o ipoteza. Iar ipotezele, oricât de ademenitoare ar fi pentru unele suflete dornice de altceva decât banala si deja plicticoasa realitate a Universului creat din atomi, nu tin loc de fapte.
Aici intra în scena oamenii care au în “fisa postului” obligatia de a verifica ipotezele – oamenii de stiinta. În cazul în speta, fizicienii. Luati si ei de valul teoriilor despre simularea pe care, în fericita noastra inconstienta, o luam drept realitate, ei au început sa se gândeasca în ce fel ar putea sa verifice cum sta treaba.
Ei, aceasta e întrebarea: cum ar putea verifica un om dinauntrul simularii existenta simularii?
Adevarul e undeva acolo… în Cosmos
Lasând gluma la o parte, chestiunea chiar îi preocupa pe unii oameni de stiinta, care nu au întârziat sa initieze studii menite sa verifice ipoteza simularii de catre masinarii super-inteligente.
Prima încercare serioasa de acest gen dateaza din anul 2001, initiatorul ei fiind Seth Lloyd, un specialist în mecanica cuantica de la MIT. El a estimat numarul tuturor “operatiunilor de computer” îndeplinite în Universul nostru de la Big Bang încoace – o cuantificare a tuturor evenimentelor, a tot ce s-a întâmplat de la începuturile Universului, prin eveniment întelegând orice schimbare, oricât de mica, în materiei si energie, pâna la cele mai mici componente.
Ar fi posibil, s-a întrebat el, sa fie generata o simulare de asemenea amploare si desavârsire, o iluzie care sa imite perfect Universul?
Calculele au aratat ca pentru a crea o copie virtuala a realitatii, fidela pâna la ultimul atom, ar fi nevoie de o cantitate de energie mai mare decât exista în Univers. Dupa cum a spus Lloyd, computerul care sa poata face treaba asta ar fi trebuit sa fie mai mare decât Universul însusi, iar timpul ar fi curs mai încet în programul rulat de computer decât în realitate. Deci, n-ar fi plauzibila o simulare de acest fel, a fost concluzia studiului sau.
Dar, câtiva ani mai târziu, alti oameni de stiinta au venit cu o noua idee: de ce ar fi nevoie de o copie perfecta a Universului – proababil imposibil de realizat – când ar fi de ajuns si o copie imperfecta, doar suficient de reusita ca sa ne pacaleasca?
Iar pentru asta ar fi de ajuns un computer de putere mult mai mica. În fond, Universul poate fi imitat “pe bucati” si doar atunci când e nevoie.
De pilda, detaliile la scara infinitezimala ori colosala – lumea microscopica ori galaxiile îndepartate – pot fi create (simulate) doar atunci când cineva se uita dupa ele, ori la ele.
Când nu ne uitam la ele, pur si simplu ar disparea, ca sa nu iroseasca degeaba resursele sistemului. Iar noi n-am fi în stare niciodata sa ne dam seama ca, de fapt, ele nu-s acolo unde le vedem când le vedem, pentru ca, de fiecare data când ne-am uita la ele, Computerul cel Mare le-ar pune numaidecât acolo, ca sa le vedem si sa stam linistiti. Cum întoarcem privirea în alta parte, cum dispar…
Dar, în 2007, John D. Barrow, profesor de matematica la Universitatea Cambridge, a sugerat o noua cale de verificare a adevarului despre Univers.
El credea ca o simulare imperfecta a realitatii ar avea, inevitabil, niste disfunctionalitati observabile.
Întocmai ca si un computer obisnuit, Computerul Universului ar avea si el nevoie de “updatari” pentru a merge cum trebuie; pe masura ce simularea s-ar degrada, am putea observa niste “deraieri” – de exemplu, am putea vedea ca elemente pe care le consideram neschimbate si neschimbatoare, niste constante fizice precum viteza luminii ori constanta structurii fine (folosita pentru a caracteriza forta interactiunilor electromagnetice), deviaza de la valoarea lor asa-zis “constanta”.
Anul trecut, Silas Beane, specialist în fizica nucleara la Universitatea Washington din Seattle, SUA, a sugerat un alt test pentru verificarea ipotezei simularii.
Cei mai multi fizicieni presupun ca spatiul are structura omogena, uniforma (asta înseamna ca în tot cuprinsul lui actioneaza acelasi legi si ca, privind la scara foarte mare, materia e distribuita uniform prin Univers – este asa-numitului principiu cosmologic) si ca se extinde la infinit.
Însa cei care au încercat sa creeze pe computer modele ale Universului la începuturile lui nu prea reusesc sa proiecteze – matematic vorbind – un Univers perfect omogen în care sa-si gaseasca locul atomii, stelele si galaxiile. Asa ca simuleaza spatiul sub forma unei grile, asa cum imaginea aparent omogena de pe ecranul televizorului este formata din nenumarati pixeli.
Savantii de la Universitatea Washington au calculat ca, în modelul computerizat creat de ei, miscarea particulelor, deci si energia lor, sunt legate de distanta dintre punctele grilei; cu cât grila e mai fina, cu puncte mai apropiate, cu atât energia particulelor este mai mare.
Asta înseamna ca, daca Universul nostru e o simulare, vom determina o energie maxima corespunzând celor mai rapide particule. Si iata ca astronomii au observat ca asa-numita radiatie cosmica, o radiatie de natura corpusculara, provenita din galaxii foarte îndepartate, ajunge întotdeauna pe Terra cu o energie maxima specifica – cca. 1020 electron-volti.
Asadar, avem un argument în favoarea ideii ca totul e o iluzie, o uriasa simulare?
Înca nu. Mai exista un efect pe care, teoretic, astronomii l-ar putea observa si care conteaza foarte mult în stabilirea adevarului: daca spatiul e continuu, omogen, atunci radiatia cosmica nu ar trebui sa vina dintr-o directie anume, ci din toate directiile, în mod egal.
În schimb, daca am trai într-o simulare construita asa cum au construit fizicienii modelul spatiului – o grila – atunci, spun oamenii de stiinta, distributia radiatie cosmice n-ar fi egala.
Si daca aflam ca…?
Fizicianul Silas Beane spune ca, în ceea ce-l priveste, oricare dintre raspunsuri ar fi bun. “N-ar fi nicio diferenta în viata mea daca as afla ca traim într-o simulare, în loc sa cred ca Universul a fost creat în momentul Big Bang-ului„, spune el. Dar, dupa cât se pare, el îsi imagineaza ca aceia care au creat simularea sunt mânati doar de dorinta de a cunoaste, de a întelege Cosmosul, fara nicio intentie de a se amesteca în mersul lumii virtuale pe care au creat-o.
Dar daca – asa cum se întreaba, cu un umor cam întunecat, autoarea articolului -, atotputernicii care au creat simularea pot totusi manipula regulile jocului, de dragul divertismentului (lor), ca si cum totul ar fi un reality show la scara întregului Univers?
Sau daca – si aici lucrurile devin deja ametitoare – “simulatorii” ar fi ei însisi simulati, iar cei care le creeaza simularea ar fi tot simulati, la rândul lor, si tot asa, un numar cine stie cât de mare de simulari, tot atâtea universuri-iluzii, generate unul de altul, fiecare cu alte legi ale fizicii?
Si atunci, spune Silas Beane, ceea ce studiem noi ca legi ale naturii (asa credem noi ca sunt) ar fi, de fapt, niste legi artificiale ale unei realitati artificiale, legi create de cei care au generat simularea. “Ce gând deprimant!” spune fizicianul.
Dar sa nu cadem în depresie înainte de vreme.
În cele din urma, vom sti destul despre radiatia cosmica pentru a putea judeca daca traim sau suntem traiti de altii, mai puternici decât noi. Pâna atunci, avem timp sa ne gândim si poate sa raspundem la câteva întrebari, dintre care cel putin doua par importante (mai curând în sensul negativ, din pacate, fiindca reprezinta tocmai genul de întrebari bune sa alimenteze nelinistile existentiale care îi bântuie oricum pe oameni – sau ce-om mai fi si noi):
1. Chiar vrem sa stim acel adevar?
2. Daca îl aflam, ce facem?
