Cel mai mare fizician al secolului al XVII-lea a fost în secret un pasionat alchimist, care a amestecat, în creuzetele din laboratoarele sale, stiinta cu ocultismul. O carte recenta, scrisa de un francez, acrediteaza ideea îndrazneata ca marile descoperiri ale lui Isaac Newton au la baza experimente alchimice.
Un intelectual precoce
Isaac Newton s-a nascut în 1642, chiar în ziua mortii lui Galileo Galilei (fizician si astronom italian). A fost singurul fiu al unui mic proprietar de pamânt, analfabet, din Woolsthorpe (Lincolnshire), un sat din Anglia. Isaac era un copil visator si introvertit, care avea note slabe la scoala, cu exceptia „filosofiei naturii”, disciplina care, la vremea aceea, încerca sa explice mecanismul functionarii universului.
Interesul sau pentru acest subiect era asa de mare, încât unchiul sau, un taran ceva mai bogat, s-a hotarât sa-l sustina, ajutându-l sa se pregateasca pentru examenul de la „Trinity College” din Cambridge, unde a fost admis în 1661.
Pentru tânarul de 19 ani, intrarea într-o astfel de institutie prestigioasa a fost profitabila din doua motive: în primul rând, a acumulat foarte repede toate cunostintele epocii în domeniul matematicii si în cel al fizicii, punând astfel bazele viitoarelor sale descoperiri.
Pe de alta parte, a cazut sub influenta profesorului sau de matematica si de teologie, Henry More, si a profesorului de stiinte, Isaac Barrow, doi alchimisti amatori, bucurosi sa-si transmita cunostintele secrete unui tânar stralucit si entuziast. De altfel, acesta si-a depasit foarte repede maestrii, sporind numarul experientelor în acest domeniu, în ciuda riscului de a-si ruina reputatia universitara. În vremea aceea, practicarea alchimiei era ilegala, unii savanti ai epocii fiind condamnati la moarte pentru ereziile lor.
În 1665, Newton a fost constrâns sa se întoarca în satul sau natal, pentru ca la Cambridge izbucnise epidemia de ciuma. Aceasta sedere fortata la tara, timp de doi ani, s-a dovedit deosebit de fructuoasa. Atunci si acolo, marele om de stiinta a descoperit calculul diferential si integral, principiile opticii si legea gravitatiei universale. La 27 de ani, aceste descoperiri l-au propulsat ca profesor nominalizat la Universitatea din Cambridge, unde i-a succedat maestrului sau, Barrow, care a demisionat spontan pentru a-i ceda locul stralucitului sau elev. Trei ani mai târziu, Newton a devenit membru al „Royal Society”.
Se pare însa ca în paralel cu aceasta existenta oficiala de profesor onorabil, preocupat în mod special de publicarea rezultatelor cercetarilor sale în matematica si fizica, Isaac Newton a dus existenta omului de stiinta retras în laboratorul sau, îndeletnicindu-se cu savante si secrete experimente în domeniul alchimiei. O carte pasionanta – „Newton sau triumful alchimiei” – semnata de un francez, Jean-Paul Auffray, lanseaza ipoteza îndrazneata ca alchimia a fost, de fapt, cheia descoperirilor lui Newton. Sa-i urmarim argumentele.
Cercetari în domeniul alchimiei
„Chiar daca la 24 de ani, genialul matematician a început sa intuiasca deja ca miscarea planetelor se explica printr-o forta particulara, Newton nu putea sa înteleaga la vremea aceea legile fenomenului gravitatiei. În secolul al XVII-lea, stadiul cunostintelor stiintifice asupra naturii nu permitea acceptarea ideii ca un obiect poate influenta deplasarea altuia, fara ca între ele sa existe contact fizic. În prezent, aceasta proprietate de actiune la distanta este acceptata si sustinuta din punct de vedere stiintific, dar pe vremea lui Newton era considerata drept un fenomen magic sau ocult.”
Cunostintele din domeniul alchimiei i-au permis, fara îndoiala, lui Newton, sa abordeze problema gravitatiei cu mai multa acuitate decât contemporanii sai. Studiind principalele tratate de alchimie ale epocii sale, el a realizat personal majoritatea experimentelor descrise ulterior.
Practicate la început cu mijloace rudimentare, experimentele sale s-au îmbunatatit si, departe de privirea autoritatilor, Newton a facut alchimia sa progreseze dincolo de limitele fixate de catre predecesorii sai. Într-un demers cu adevarat stiintific, el a procedat sistematic si a notat cu mare precizie tot ceea ce a descoperit. Dupa moartea sa, survenita în 1727, la resedinta sa a fost descoperita o biblioteca uriasa de lucrari oculte, achizitionate în cel mai mare secret. Si mai interesant, Newton a contribuit cu mai mult de un milion de cuvinte la limbajul secret al alchimiei. Însemnarile sale despre alchimie, care nu au fost niciodata publicate integral, reprezinta 70% din tot ceea ce a scris!
Isaac Newton nu a încercat niciodata sa transforme metalul în aur, ci a încercat sa descopere legile fundamentale care guverneaza Cosmosul. Foarte credincios, el a fost convins ca era de datoria sa sa studieze opera divina a creatiei si sa se intereseze de tot ceea ce formeaza universul. Chiar daca în perioada de studiu el nu realiza ca va ajunge sa descopere teoria gravitatiei prin intermediul stiintelor oculte, el a fost convins pâna la finalul vietii ca exista o lege fundamentala a lumii, o cunoastere ascunsa care trebuie dovedita.
Creuzetul sau de alchimist i-a inspirat revelatia ca elementele se atrag unele pe altele sau se resping prin forte misterioase. De fapt, Newton a observat aceasta actiune în laboratorul sau. Atunci a facut legatura cu gravitatia. Ceea ce se petrecea în creuzetul alchimistului putea fi transpus la scara planetara, conform formulei: „Ceea ce se petrece jos (pe pamânt) se petrece si sus (în cer)”.
Enigmele Bibliei
Studiul alchimiei si al stiintelor oculte l-au condus pe Isaac Newton spre alte teorii, neexplorate pâna atunci. Curiozitatea sa era insatiabila si, de la mijlocul anului 1670 si pâna la moartea sa, el a fost pasionat de teologie. A studiat Biblia vreme de ani întregi, ajungând la concluzia ca toate cunostintele popoarelor vechi sunt descrise în Vechiul Testament.
Astfel, în personalitatea regelui Solomon (suveran al Israelului între 972-932 i.Hr.) el a vazut o autoritate suprema, caracterizându-l drept „cel mai mare filosof al lumii”. S-a lasat absorbit de pasajele care descriau templul lui Solomon si a studiat traducerile din diferite limbi ale cartii lui Ezechiel, formata – dupa cum bine se stie – din mai multe „oracole”, prin care acest profet biblic a anuntat prabusirea Ierusalimului, iar apoi renasterea viitorului Israel.
Isaac Newton nu a vrut, nici mai mult, dar nici mai putin, decât sa refaca planul templului. El era convins ca regele Solomon codificase în proportiile si masurile acestei cladiri toata întelepciunea stramosilor, descrisa în Vechiul Testament. 
Newton era sigur ca va ajunge sa prezica viitorul lumii, analizând Biblia cu cheia pe care i-o furnizase planul lui Solomon. Studiul planului templului a influentat nu numai elaborarea teoriei gravitatiei, ci le-a furnizat oamenilor de stiinta informatii pentru interpretarile sale profetice. Pentru marele matematician si fizician, templul lui Solomon era „un foc de jertfa care ardea perpetuu în mijlocul unui loc sacru”, vizualizând centrul templului ca un foc în jurul caruia se adunau credinciosii.
Newton a botezat aceasta structura prytaneum si a sugerat maniera în care reprezinta Cosmosul: „Cerul era adevaratul templu al lui Dumnezeu si pentru ca un prytaneum sa merite numele de templu, el era astfel conceput, încât sa reprezinte sistemele celeste într-un mod cât mai fidel cu putinta”.
„Tocmai imaginea focului reunindu-i pe discipoli în centrul templului l-a ajutat pe Newton sa elaboreze notiunea de gravitatie universala”, ne spune Jean-Paul Auffray. În loc sa vada razele luminoase iesind din foc, Newton a vizualizat aceste raze ca pe niste forte care îi atrageau pe discipoli catre centru. Astfel, paralela dintre sistemul solar si templu se vede cu claritate: planetele sunt discipolii, iar focul templului (care este numit uneori „focul din centrul lumii”) este Soarele.
Bazându-se pe ideea ca forta care atrage corpurile ceresti unul spre celalalt depinde de distanta care le separa si comparându-le cu fortele degajate în creuzetul de alchimie, Newton a ajuns la concluzia ca o forta invizibila – a carei intensitate scade pe masura ce obiectele se îndeparteaza unele de altele – actioneaza asupra oricarui lucru. Principiul gravitatiei fusese descoperit.
Mesaje sibiline
Fructul cercetarilor efectuate de Newton în zona matematicii, a Bibliei si a astrologiei a fost sintetizat într-unul dintre cele mai importante tratate stiintifice care au fost scrise vreodata: PHILOSOPHIAE NATURALIS, „Principia Mathematica”, publicat în 1687, în care cititorul avizat de astazi poate sa identifice urmele alchimiei newtoniene.
Fiecare notiune enuntata contine simultan un discurs „laic”, destinat marelui public, si un discurs ezoteric, care se adreseaza initiatilor. Astfel, când Newton scrie: „Scoatem apa din ocean cu o scoica”, nu putem sa nu facem legatura între aceasta fraza poetica si prima etapa initiatica a adeptilor alchimiei: sa faci calatoria lui Saint-Jacques de Compostelle pentru a gasi o cochilie care sa pastreze ermetic apa oceanului.
https://www.youtube.com/watch?v=0YLQ4_tJAtA
Indicii ascunse
Templul lui Solomon, construit pe locul sacrificiului lui Isaac catre anul 1000 î.Hr., a fost un sanctuar al întelepciunii si al credintei poporului evreu. Isaac Newton era convins ca dimensiunile sale si geometria ascundeau indicii care ar fi aruncat o noua lumina asupra cuvintelor marilor profeti ai Bibliei (mai ales Ezechiel, Ioan si Daniel).
Cautând în planul templului chei pentru a clarifica interpretarea Scrierilor sfinte, Newton a produs o noua cronologie, ce permitea atât interpretarea trecutului, cât si pe cea a viitorului. El a încercat mai ales sa calculeze data viitoarei veniri a lui Iisus si pe cea a Judecatii de apoi.
Cautatorii de aur
Se spune adesea ca alchimia se afla la originea chimiei moderne. Practicantii ei, care experimentau în secret, încercau sa fabrice „piatra filosofal?”, o substanta legendara care putea sa transforme toate metalele în aur. Aceasta preocupare a fost foarte la moda pâna în secolul al XVII-lea, apoi a intrat în declin.
La apogeul ei, petrecut la mijlocul Evului Mediu, în Europa existau mii de alchimisti care încercau sa descopere piatra care sa-i faca bogati. Istoria a retinut mai ales pitorescul acestei preocupari, piatra filosofala nesemnificând doar fabricarea aurului, ci si o desavârsire de sine.
Pentru unii alchimisti, era vorba despre descoperirea misterelor universului, în timp ce altii se ocupau de cercetarea mistica, transmutarea metalelor ordinare reprezentând fiinta umana care accede la puritatea aurului prin tot felul de ritualuri complexe. Psihiatrul german Carl Gustav Jung a fost primul om de stiinta care a avansat teoria conform careia alchimistii faceau apel la aceste ritualuri pentru a ajunge la iluminare.
