Uimitoarea civilizatie Maya
În decembrie 2012, omenirea astepta, cu înfrigurare, data de 21.12. O data calendaristica obisnuita, totusi nu la fel ca celelalte. Iar asta pentru ca era data la care fabulosii preoti-astronomi ai civilizatiei Maya, anuntasera, cândva, cu foarte multe secole în urma, ca va avea loc ,,Sfârsitul lumii”.
Bineînteles ca nu era pentru prima data când omenirea era amenintata cu un sfârsit iminent. Dar, de asta data, era cu totul altfel: civilizatia Maya este creatoarea celui mai precis calendar creat vreodata.
Iar scrierile lor prevestisera, deja, sfârsitul propriei civilizatii, sfârsit care s-a si petrecut exact asa cum a fost prezis cu secole înainte de a fi avut loc.
Asadar, calendarul Maya era un ,,profet credibil” pe care nu am fi avut motive sa nu îl bagam în seama.
Ei bine, dupa cum bine vedem si constatam, anul 2012 a trecut iar omenirea functioneaza în continuare si aparent este ,,bine merci”. Au gresit infailibilii astronomi Maya? Se pare ca da! Sau poate ca nu?
De fapt, omenirea de astazi nu mai seamana cu cea de dinainte de sfârsitul anului 2012.
Ura si violenta au ajuns la cote neatinse pâna acum, terorismul a devenit parca mai prezent ca niciodata, o serie de razboaie ,,latente” ameninta sa devina reale si sa declanseze un ,,Armaghedon” care ar putea deveni aproape la fel de terifiant precum catastrofa pe care o anuntat-o Mayasii.
Din negura timpului
Lumea actuala a inceput sa vorbeasca despre amenintarea din calendarul Maya, cam de prin anul 2004, când o serie de specialisti au anuntat ca, descifrând niste misterioase inscriptii au descoperit ca lumea noastra, asa cum o stim noi cei de azi, se va sfârsi chiar în ziua care va marca sfârsitul calendarul Maya.
Era vorba despre o amenintare stranie care, venita din negura timpului, a influentat omenirea vremurilor noastre. Motiv pentru care strania cultura Maya a intrat, abrupt, în atentia tuturor.
Un interes generalizat, alimentat de zeci de carti cu iz senzationalist, dedicate acestui subiect dar si de o serie de filme comerciale în care mayasii erau prezentati ca un popor de luptatori sângerosi, vesnic implicati în tot soiul de razboaie locale. Razboaie cumplite care aveau o singura justificare si un singur scop: capturarea de prizonieri, cât mai multi prizonieri, care sa fie, apoi, sacrificati pe altarele unor zei vesnic însetati de sânge uman. Iar pe masura ce anul 2012 se apropia, toata lumea vorbea si ,,se pricepea” la istoria Maya. Apoi, dupa ce ziua de ,,21.12.2012” a trecut, dovedindu-se a fi doar înca o fila banala din calendar, lumea a rasuflat usurata iar interesul pentru civilizatia Maya s-a stins, încet-încet.
Ce stim despre acest popor exotic si misterios? Cine au fost cei care, cu toate ca au parasit scena istoriei cu multe secole în urma, au mai avut puterea de a ne teroriza cu unul dintre cele mai sofisticate produse ale mintii lor: calendarul.
,,Nu te înteleg!”
Mayasii au fost un popor exotic despre care, daca n-ar fi existat cercetarile arheologice din ultimul secol, n-am fi stiut mare lucru. Iar ei ar fi trait, în continuare, ascunsi în legendele primilor albi care le-au calcat meleagurile.
Anul Domnului 1517: pornita sa exploreze „Lumea Noua”, mica flota condusa de aventurierul Francisco Hernandez de Cordoba a acostat, în ziua de 3 martie, pe un tarm necunoscut, neprimitor si sterp. Calauzita prin acele mari înca necunoscute de catre Antonio de Alaminos, un marinar experimentat care navigase, cândva, sub comanda lui Cristofor Columb, flota lui Hernandez pornise din Cuba în cautarea unui uscat misterios, în care legendele spuneau ca ar fi existat numeroase palate încarcate cu podoabe din aur.
Partial, acele legende au si fost confirmate: de departe, spaniolii au zarit, întradevar, o serie întreaga de constructii cu forme ciudate, cum nu mai vazusera niciodata. Dar, spre dezamagirea lor, acele edificii stranii pareau vechi si parasite de foarte multa vreme. Nici urma de comori sau de aurul mult visat. Traditia spune ca, la scurt timp dupa ce au debarcat, marinarii au întâlnit un bastinas pe care l-au întrebat, bineînteles în spaniola, cum se numeste acel tinut. Omul le-a raspuns „Yukatan”. Neîntelegând ce zice, spaniolii l-au întrebat cum îl cheama.
Dar, spre nedumerirea lor, raspunsul primit a fost tot „Yukatan”.
În realitate, omul încerca sa le spuna ca nu-i întelege. Fiind primul cuvânt pe care l-au auzit acolo, spaniolii au botezat acel meleag Yukatan. Ceva mai târziu, geografii au constatat ca noul teritoriu era, de fapt, o peninsula.
În anii care au urmat, spaniolii au aflat ca maretele ruine de acolo apartin unui popor pe care ei l-au numit Maya. De fapt, numele este si prima enigma. Maya era numele pe care spaniolii l-au dat porumbului, alimentul de baza al tuturor bastinasilor din America Centrala.
Pâna în ziua de azi nu am aflat care era numele autohton al acestui 
popor, nu am aflat cum îsi ziceau, ei însisi, „Mayasii”. Apoi, în deceniile care au urmat, spaniolii au luat în stapânire cea mai mare parte a teritoriilor „de peste mari”.
Ulterior, tot ei au intrat într-un contat deosebit de dur cu ultimii urmasi ai acestei civilizatii enigmatice care, desi aflata într-un declin accentuat, mai pastra înca în memorie amintirea unei glorii stravechi.
Cu toate ca dispuneau de arme de foc si armuri solide, cucerirea întregii peninsule Yucatan a fost dificila si a durat aproape douazeci de ani. Ani lungi în care semi-analfabetii conquistadori spanioli au facut si acolo exact ce au facut peste tot: au ucis, au jefuit si au distrus tot ce le-a iesit în cale.
Umblând cu crucea într-o mâna si cu sabia în cealalta, afirmau ca tot ceea ce doresc este sa-i aduca pe bastinasi pe calea dreapta a credintei catolice. De fapt, singurul lucru care-i interesa cu adevarat era aurul. Aur în numele caruia au comis cele mai cumplite atrocitati, un genocid care a sters de pe fata pamântului câteva civilizatii superbe, care le erau net superioare. Asa au fost decimate civilizatia azteca de pe teritoriul actual al Mexicului precum si imensul Imperiu Inca, din America de Sud.
Poporul „Sarpelui cu pene”
În deceniile care au urmat, spaniolii au intrat într-un contact extrem de violent cu urmasii decazuti ai vechii civilizatii Maya.
Urmasi care îsi mai aminteau vag istoria mitica a unor stramosi pe care, probabil, nici ei nu-i mai întelegeau. In ciuda acestui fapt, venerau, înca, relicvele lor spectaculoase, chiar daca acestea erau, deja, cotropite de jungla.
Jungla de nepatruns care ascundea în inima ei temple stranii, cladite abrupt în forma de piramida trunchiata, palate cu zidurile acoperite de sculpturi si picturi zugravite în culori vii, statui nemaivazute în care cuceritorii albi, fanatici ai credintei catolice, vedeau ostiri demonice de idoli pagâni, sisteme de irigatii deosebit de complexe si drumuri care se sfârseau, abrupt, tot în hatisurile junglei. Dar mai ales multe, foarte multe legende.
Legendele care vorbeau despre zei ciudati, stramosi exemplari, dinastii care s-au succedat înca din vremuri stravechi, razboaie dure ori doar marunte lupte locale. Dar mai ales despre o adevarata obsesie privitoare la curgerea timpului si la calcularea lui, cât mai exact cu putinta.
Peste tot unde au ajuns, „armadele” salbatice de conquistadori au fost însotite de preoti fanatici care, atunci când nu mânuiau sabia, luau crucea în mâna si, sub pretext ca-i aduc pe bastinasii pagâni pe calea mântuirii, distrugeau fara noima si la gramada, orice urma de civilizatie.
Cel care si-a facut de cap acolo a fost Diego de Landa, un fanatic calugar franciscan care, la un moment dat se lauda ca a distrus zilnic sute de „idoli”, ca a dat darâmat zeci de temple vechi, gasite în jungla, si ,mai ales, ca a ars sute, poate mii de „carti” scrise în limba „pagânilor eretici”. De fapt, a distrus arhive vechi de secole caci, mayasii au fost unul dintre putinele popoare precolumbiene care au folosit scrierea.
Astfel se face ca din miile, poate zecile de mii de manuscrise maya, au supravietuit doar trei, care au si ajuns pâna în zilele noastre. La batrânete, dupa ce vârsta si „activitatea” de pâna atunci i-au adus rangul de episcop, Diego de Landa, pare a fi fost cuprins de remuscari.
Episcopul de Landa s-a apucat sa consemneze tot ceea ce a aflat în toti acei ani de jafuri, ascunse sub masca misionariatului.
Vreme de câtiva ani, a discutat cu suprevietuitorii „holocaustului” Maya, la care el însusi participase în cel mai activ mod cu putinta.
Le-a ascultat povestile, pe care si le-a notat apoi meticulos. În plus, a copiat, cât mai fidel cu putinta, hieroglifele care faceau parte din mostenirea culturala a uneia dintre cele mai uluitore civilizatii din America Centrala.
La final, munca lui s-a concretizat în „Relacion de las cosas de Yucatan”, cartea cea mai importanta si mai complexa din acele vremuri, privitoare la istoria si civilizatia mayasilor.
Acolo, franciscanul de Landa spune, printre multe altele, ca poporoarele Maya îl venerau pe Kukulkan, un ciudat nume sacru care, tradus în limbile europene, înseamna „Sarpele cu pene”. În timp, aceasta alaturare ciudata de cuvinte s-a lipit de mayasi care, înca de atunci au fost numiti, adeseori „poporul sarpelui cu pene”.
Istorie milenara
Slabite de razboaie interne, ruinate de calmitati naturale periodice, decimate de foamete si de molimele aduse cu ei de conquistatori, ultimele urme ale gloriosului popor Maya au disparut definitiv dupa ce spaniolii au cucerit Guatemala, în anul 1525, si Yucatan, în 1541.
Retrase pe o mica insula a unui lac din centrul Guatemalei, ultimele puncte de rezistenta ale urmasilor Maya au rezistat cu disperare pâna în 1697, când Tayasal, ultima lor citadela a fost cucerita si distrusa. Apoi, timpul a curs peste stravechii Mayasi pe care i-a trimis, încet, încet, în uitare.
Pastrata în documentele din sec. XVI, amintirea lor s-a retras, discret, în arhive. Scrise cândva de mâna preotilor Maya, cele trei „Codexuri” scapate ca prin minune de furia conquistadorilor au zacut si ele prin cotloane ascunse, uitate de bibliotecarii ce n-au stiut ce ar putea face cu ele. Cu timpul, în Guatemala si Yukatan, stravechile citadele Maya, templele si palatele lor au fost înghitite, pas cu pas, de jungla.
Astfel, viata salbatica a pus, din nou, stapânire peste locurile care-i apartinusera cu milenii în urma, înainte de a-i fi fost smulse de popoarele „Sarpelui cu pene”. Doar rareori, vreun aventurier scapat cu viata din hatisurile junglei, mai apuca sa povesteasca despre straniile ziduri, croite parca de uriasi, pe care le întâlnisera prin padurile înca virgine.
Miraculoasa revenire la viata a stravechii civilizatii s-a produs, cu adevarat, abia în primele decenii ale sec. XX, odata cu declansarea unor campanii sistematice de sapaturi arhelologice. În paralel, alti specialisti au început sa scormoneasca prin arhive, în cautarea unor informatii, oricare ar fi fost ele, privitoare la acest popor misterios.
Ulterior, savantii au reusit sa descifreze, pas cu pas istoria Maya.
Primul, si cel mai important pas facut, a fost descifrarea cronologiei celor mai importante evenimente care i-au marcat multimilenara existenta.
Conform arheologilor, stramosii poporului Maya, ar fi originari din Podisul Guatemalei, unde au locuit, cândva, în mileniile III-II î.Hr. Dar primele repere coronologice certe dateaza din sec. IV d.Hr, când civilizatia Maya atinsese, deja, un nivel remarcabil. Ulterior, prin sec. IX-X d.Hr, o serie de invazii ale unor triburi venite din Mexic le-au modificat stilul de viata si caracteristicile originale ale civilizatiei.
Savantii au alcatuit o cronologie a civilizatiei Maya, care a marcat o serie de faze distincte. Cea mai veche dintre acestea, cea zisa preistorica, sau timpurie, s-a întins între anii 2500 î.Hr si 317 d.Hr. Perioada în care Maya a fost o civilizatie agricola relativ omogena. Tot atunci au aparut si niste mesteri ceramisti, deosebit de îndemânatici, specializati în producerea unor vase din lut de diverse forme dar perfect adaptate nevoilor zilnice ale populatiei. 
Spre sfârsitul acestei prime epoci, mayasii au construit platforme de mari dimensiuni pe care si-au zidit primele temple.
În plus, tot atunci au început sa apara si primele piramide, probabil tot lacase de cult dedicate zeilor atotputernici. Specialistii spun ca din aceasta perioada provine templul-piramida de la Uaxactum. Aceasta a fost si vremea în care s-a structurat casta marilor preoti care, dincolo de obilgatiile rituale, se ocupau si cu diverse activitati stiintifice.
Spre sfârsitul acestei prime epoci a aparut scrierea Maya, înca nedescifrata complet. Tot cam în acea perioada a aparut si primul calendar maya.
Numita si „Epoca clasica”, cea de a doua etapa a istoriei Maya începe în anul 317 d.Hr, an înscris cu hieroglife Maya pe un obiect ritual, veritabil certificat de nastere al acestei civilizatii.
Savantii zilelor noastre au împartit „Epoca clasica” în doua subdiviziuni distincte.
Prima, cuprinsa între anii 317 si 593 d.Hr, este cea în care arta si cultura poporului Maya s-a definitivat în tipare ce vor fi pastrate în secolele urmatoare.
Arhitectura se dezvolta, si umple tot spatiul disponibil cu piramide, temple si palate luxoase, în care locuiau marea lor nobilime. Tot acum începe sa se manifeste, mai mult decât la orice alta civilizatie antica, strania lor obsesie privitoare la trecerea timpului dar si de marcarea si pastrarea pentru viitor a celor mai importante evenimente.
Acum sunt cioplite zeci si sute de „Stele”, blocuri paralelipipedice sculptate în piatra, acoperite cu imagini de zei sau personaje umane importante, toate puse în context cu o serie de date calendaristice consemnate cu multa acuratete.
Viata populatiei se concentra în mari centre urbane, dintre cele mai celebre fiind Tikal, Uaxactum si Copan.
În fiecare dintre ele s-au ridicat edificii complexe, pe cât de impunatoare pe atât de rafinate, toate ornamentate cu sculpturi expresive, dedicate mai ales zeilor. Iar fiecare dintre acestea erau dublate, puse în valoare si explicate prin mii de inscriptii hieroglifice, doar partial traduse. Depasindu-si caracterul strict utilitar, ceramica a devenit atunci o arta de sine statatoare, cu vase policrome, decorate cu ornamente geometrice si masti antropomorfe. Spre sfârsitul acestei perioade, în nord-estul Yucatan-ului, se stabilesc triburile Itza care, desi venite, probabil, din Mexic, vorbeau tot un dialect al limbilor Maya.
Acestia si-au stabilit centrul la Chichen Itza, oras care a devenit faimos pentru superbele sale realizari arhitectonice precum si pentru straniile sale monumente de arta.
În cea de a doua perioada a „Epocii clasice”, între anii 593 si 889 d.Hr, stiinta si arta mayasilor îsi ating apogeul în matematica si astronomie precum si în arhitectura, sculptura si pictura murala.
În marile centre religioase creste numarul „Stelelor” rituale, acoperite cu sculpturi si inscriptii cronologice. Asadar, o perioada de mare înflorire.
Totusi, din cauze înca neleucidate, în jurul anului 700 d.Hr, superbul oras-capitala Chichen Itza este parasit brusc. Iar spre sfârsitul „Epocii clasice”, toate marile centre urbane si religioase Maya sunt parasite rând pe rând. Aproape ca am putea vorbi de o veritabila „Apocalipsa” care a afectat extrem de dur, întreaga civilizatie a acestui vechi popor.
„Epoca târzie”, cea care marcheaza ultima renastere a civilizatiei Maya începe dupa mai mult de un secol de blocaj politico-militar care o purtase pâna în pragul extinctiei. Iar „catalizatorul” care a produs revenirea au fost Toltecii, popor de razboinici care, veniti din Mexicul actual, au cucerit rapid teritoriile din nordul si sudul teritoriului Maya. Influenta lor s-a întins între anii 925 si 1200.
Urmasi ai unei alte civilizatii foarte vechi, cuceritorii Tolteci, popor de militaristi bine instruiti si organizati, vor aduce cu ei, ideea asezarilor fortificate, mari orase-cetati protejate de ziduri groase de aparare, un concept razboinic nefolosit niciodata de „intelectualistii” Maya.
Orasul Chichen Itza, a fost reconstruit de cuceritorii Tolteci, care l-au readus la viata si i-au dat o stralucire neatinsa vreodata.
Un trib, numit Xiu a pus bazele orasului Uxmal, precum si a orasului-stat Mayapan, sediul central al unei uniuni de triburi aliate. Liga care va functiona în urmatoarele doua secole. Dar în 1194, marii sefi ai tribului Itza au fost alungati din Chichen Itza de capeteniile razboinice din Mayapan. Acestia, ajutati de experti militari azteci, si-au asigurat hegemonia asupra întregii zone, pâna spre anul 1441.
Pentru civilizatia Maya au fost aproape trei secole de decadenta, în care vechea stralucire n-a mai fost atinsa niciodata. Încet, încet, arta autohtona a fost înlocuita de importurile venite mai ales din Mexic.
Treptat, orasul Chichen Itza si-a pierdut rangul de capitala politica si a ramas doar un mare centru religios, dedicat mai ales pelerinajelor. Spre sfârsit, o serie de revolte, urmate de atacuri ale unor triburi vecine, au dus la distrugerea orasului Mayapan, în 1461.
Iar în anii care au urmat, locul autoritatii centrale a fost luat de câteva state, minore, aflate mai tot timpul în conflict. Astfel ca, la venirea lor, conquistadorii spanioli n-au mai gasit acolo decât o palida fantoma a ceea ce fusese cândva superba si glorioasa civilizatie Maya. Cam acestea ar fi, enumerate succint, principalele repere ale istoriei straniului popor Maya.
Este doar o coaja cronologica al carui miez, accesibil doar istoricilor, este constituit din evenimente politice si militare, aduse pe scena istoriei de personaje exceptionale care, intrate în legenda, erau aproape divinizate.
Popoare, triburi, neamuri, dintre care unele venite acolo de pe alte meleaguri, toate amestecate într-un amalgam politico-militar, punctat de perioade de haos si uitare. Dar miezul cel mai ascuns al istoriei Maya a fost cel cultural.
Civilizatia fara tehnologie
Veniti dintr-o civilizatie deosebit de dinamica, bazata pe realizari tehnice de ultima ora, conquistadorii spanioli sositi în „Lumea noua”, cea care avea sa fie numita, ceva mai târziu, America, au întâlnit acolo niste oameni ciudati, veniti parca din alt univers, care n-aveau absolut nimic în comun cu ei însisi, europeni pusi doar pe jafuri si tâlharii.
Indiferent daca erau în Mexic, unde au gasit Regatul Aztecilor, în Yukatan si Guatemala, unde supravietuiau înca urmasii decazuti ai regatelor Maya, ori pe teritoriile actualelor state Ecuador, Bolivia si Peru, stapânite pe atunci de Imperiul Inca, ei au venit în contact cu civilizatii extrem de rafinate care, oricât pareau de diferite între ele, aveau si unele caracteristici comune.
Prima dintre acestea a fost ca, indiferent careia dintre cele trei civilizatii le-ar fi apartinut, bastinasii asteptau venirea unor vechi zei civilizatori care, promisesera ca se vor întoarce într-o perioada care, conform unor calcule mistice coincidea cu aceea în care au aparut conquistadorii.
Iar acestia, blindati în armurile lor metalice, calare pe caii nemaivazuti nicicând pe acele meleaguri, stapâni peste tunetele si fulgerele pe care le aruncau armele de foc, pareau a fi exact zeii asteptati. O cumplita confuzie religioasa, pe care albii au exploatat-o din plin, în primele lor contacte cu bastinasii. Pâna când acestia si-au dat seama ca nou venitii sunt si ei doar niste oameni, care mor la fel ca ei însisi, erau deja înfrânti pe jumatate.
Aspectul cel mai straniu al celor trei mari civilzatii precolumbiene tine de însasi esenta lor, amestec de rafinament si aparenta înapoiere. Privite doar prin prisma celor mai uzuale materiale utilizate, ele par sa fi apartinut de Epoca pietrei: foloseau unelte si arme din piatra, ambele cioplite cu o maiestrie foarte aproape de arta. Pâna la venirea albilor, ei nu cunosteau fierul. Dar erau niste metalurgi daruiti cu har exceptional în ceea ce priveste extragerea si prelucrare artistica a aurului si argintului, metale pretioase din care confectionau podoabe complexe de un straniu rafinament.
Toate cele trei mari civilizatii aveau retele de drumuri si sosele la fel de preformante precum cele din Imperiul Roman si cu mult peste nivelul celor din Europa medievala. Drumuri al caror rost nu a fost nici acum explicat: în toata America precolumbiana nu au existat animale de povara care sa traga la vreun vehicul.
Asta pentru ca, oricât ar parea de ciudat, înainte de venirea conquistadorilor, niciuna dintre civilizatiile precolumbiene nu cunosteau nici macar roata. Dar, în ciuda acestor lipsuri grave, amerindienii au fost niste arhitecti deosebit de rafinati si subtili. Iar aceste deficiente si lipsuri de natura tehnica se manifestau în cadrul unor civilizatii puse la punct de popoare extraordinar de dotate în tot ceea ce priveste capacitatea de abstractizare. Un decalaj tehnic greu de înteles, regasit, identic, si în cazul civilizatiei Maya. Cu o mentiune în plus: marii preoti Maya au fost cei mai redutabili matematicieni si astronomi care au existat înaintea vremurilor moderne.
Marii preoti ai cerului înstelat
Aparent, mayasii, la fel ca restul popoarelor precolumbiene, traiau într-o Epoca a pietrei extrem de mult întârziata fata de restul lumii. Doar aparent. Aveau o societate extrem de complexa, structurata dupa principii politico-economice uneori mai eficiente decât cele Lumea Veche.
Practicau o agricultura intensiva, care le oferea o productivitate rareori atinsa pe meleagurile noastre. Urbanistii, subtilii lor arhitecti care lucrau în tandem cu niste constructori fenomenali, au ridicat orase organizate riguros dupa principii edilitare cu mult mai eficiente decât cele din Europa sec. XVI. Si tot ei au ridicat piramide, temple si palate, cu nimic mai prejos decât cele întâlnite în vechile mari civilizatii. Iar dupa cum deja am spus, fara sa cunoasca roata, fara vehicule si animalele de povara care sa le preia munca fizica.
Cea mai remarcabila preocupare a mayasilor, descoperita doar în ultimele câteva decenii, este cea legata de matematica si astronomie si mai ales de o adevarata obsesie legata de calendar si masurarea timpului. Iar în aceste privinte, ei chiar au fost cei mai buni.
În lucrarea „Relacion de las cosas de Yucatan”, episcopul Diego de Landa a redat, pe cât i-a fost cu putinta, o buna parte a imaginii hieroglifelor Maya. Printre aceste si semnele care marcau cifrele. Studiile savantilor de azi au demonstrat ca, în privinta matematicii, mayasii erau foarte buni la geometrie. Dar si la alte domenii mult mai abstracte, care i-au ajutat sa efectueze calcule cu cifre de nivelul zecilor si sutelor de milioane de unitati.
Tot ei au fost cei care, independent de Lumea veche, au inventat numarul zero, o abstractizare pe care matematicienii europeni au fost capabili sa o înteleaga relativ târziu.
Dar marea lor obsesie a fost astronomia, domeniu în care, în anumite privinte, i-au depasit pe cei din Lumea Veche. Savantii de azi au stabilit, cu certitudine, ca marii preoti- astronomi ai popoarelor Maya n-au avut la îndemâna instrumentele optice specifice care au adus progresul astronomiei indiene, arabe sau europene. Nu cunosteau lentila, asadar nici luneta astronomica, si cu atât mai putin telescopul.
Ei observau bolta cereasca în mod direct, folosindu-se de repere fixe, raportate pa punctele cardinale, pe care, fara sa cunoasca busola, le-au stabilit cu o extrem de mare precizie. De obicei aceste puncte de observatie erau amplasate pe terasele palatelor si templelor. Dar undeva, între vestigiile orasului Chichen Itza exista, si acum, o cladire extrem de ciudata. Spaniolii i-au spus „Caracol” adica „Melcul”. Este un postament compus dintr-o încapere patrata peste care se suprapune o cupola, acum partial ruinata.
Atât încaperea-postament cât si cupola sunt prevazute cu niste fante orientate spre punctele cardinale cît si spre alte zone importante ale boltii ceresti.
Atunci, în sec. XVI, niciunul dintre cuceritori n-a stiut ce era cu acea cladire, si nici la ce ar fi putut fi ea utila. Noua, celor de azi, forma ciudata a „Caracolului” ne-a devenit familiara abia dupa ce în Europa au aparut actualele actualele observatoare astronomice, dotate cu o cupola, fixa ori mobila, orientata în raport cu punctele cardinale. O asemanare deosebit de ciudata care a adus ideea ca vechiul „Caracol” de la Chichen Itza ar fi fost exact ceea ce pare: un observator astronomic din cupola caruia vechii preoti-astronomi Maya ar fi studiat, secole la rând, evolutia boltii ceresti.
Cel mai precis calendar
Toate vechile civilizatii au fost preocupate de inventarea unui calendar care sa asigure o împartire cât mai precisa a timpului. Initial a fost vorba despre un calendar care marcheze succesiunea anotimpurilor, succesiune conform careia se derulau lucrarile agricole. În mod cu totul ciudat, preotii-astronomi Maya au trecut mult dincolo de aceasta necesitate practica. Ei stiau sa calculeze, cu o acuratete remarcabila, eclipsele de Luna si de Soare. 
În plus, au alcatuit un calendar cu o precizie care n-a mai fost atinsa niciodata, nici înaintea si nici foarte multa vreme dupa ei.
Un calendar care, calculând lungimea anului, au stabilit-o la 365,242129 zile. Asta în conditiile în care, durata anului astronomic, calculat de specialistii zilelor noastre este de 365,242198 zile.
Asadar, durata anului, calculata cu doua milenii în urma de Mayasi, difera cu doar 0,000069 zile de valoarea reala, cu o eroare de putin peste o jumatate de secunda pe an. Iar asta în conditiile în care ei nu aveau ceasuri cu ajutorul carora sa masoare scurgerea timpului.
La ce le-a folosit aceasta precizie uluitoare? Nu stim si probabil ca nu o sa aflam vreodata.
În plus, mayasii nu au avut au un singur calendar ci doua. Cel de al doilea, „calendarul venusian”, numit si „calendarul scurt” avea 260 de zile, a caror scurgere era calculata în raport cu evolutia planetei Venus. În plus, observând evolutia planetei vecine, vechii astronomi maya au reusit sa calculeze perioada ei de revolutie în jurul Soarelui pe care au stabilit-o la 584 de zile terestre.
Mult mai târziu, specialistii nostri au stabilit ca revolutia sinodica, adica anul venusian astronomic, dureaza, de fapt, 583 de zile si 23 de ore.
Calendarul „scurt” al mayasilor avea o extrem de mare importanta mistica: planeta Venus era identificata drept locul de bastina a lui Kukulkan, zeul lor suprem numit si „Sarpele cu Pene”.
Cele doua calendare se colationeaza si se echivaleaza, conform unei scheme deosebit de complicate care se repeta la fiecare 18.980 de zile solare, adica la fiecare 52 de ani „solari” de câte 365 zile fiecare. Era un interval magic, deosebit de important: la fiecare 52 de ani, piramidele Maya erau „primenite” si erau îmbracate într-un nou învelis de piatra cioplita.
În cadrul cronologiei Maya, ciclul de 52 de ani era numit „Katun”. În ordine urma ciclul cronologic superior de aproximativ 400 de ani, numit „Baktun”. Dar cel mai important era „Marele ciclu cosmic” care, compus din 13 „Baktuni” echivalent cu o durata de 5125 de ani.
Ei bine, „Apocalipsa 21.12.2012” îsi are originea exact în sfârsitul actualului ”Mare ciclu cosmic”.
Noi suntem ,,a cincea omenire”
Conform unor vechi inscriptii Maya, „Marele ciclu” care s-a încheiat odata cu anul 2012, a început cândva, în anul 3114 î.Hr. Aceasta este cea mai veche data înregistrata în cultura Maya, anul „zero” al cronologiei lor. Dar asta nu este, însa, o situatie neobisnuita. Toate calendarele si cronologiile lumii au un an al debutului, data legata de un eveniment caruia i se acorda o importanta cu totul deosebita.
Cronologia evreiasca începe cu ziua de 7 octombrie 3761 î.Chr, odata cu „facerea” primului om.
Calendarul crestin începe în anul nasterii lui Iisus Hristos, iar cel musulman pe 16 iulie 622 d.Chr, odata cu Hegira.
Roma îsi marca începutul cronologiei în 753 î.Hr, anul în care legenda spune ca s-a înfiintat „Cetatea Eterna”. Nimeni nu stie însa de care eveniment este legat anul 3114 î.Chr, si nici de ce a fost el ales de mayasi ca „anul zero” în care a început calendarul lor. 
Dar asta nu este tot. Reflectând o veche traditie mitologica, calendarul Maya mentioneaza ca, pâna acum, au mai existat alte cinci cicluri de civilizatie, fiecare dintre de câte 5.200 de ani.
Ei mai erau convinsi ca, la încheierea fiecarui ciclu, vechea umanitate era distrusa lasând în urma ei una noua. O credinta ciudata pe care nu o aveau, însa, doar mayasii.
Majoritatea vechilor mitologii vorbesc despre o evolutie ciclica a omului, despre mai multe „lumi” si „umanitati” care au existat si au fost distruse înaintea lumii în care traim noi.
Grecia antica vorbea despre „Epoci” cu nume de metale, vechea Indie despre „Yugas”-uri care reprezentau timpul alocat unor lumi anterioare noua.
Chiar si mitologia populara româneasca spune ca noi am fi cea de a patra specie umana din istoria secreta a lumii. Dar si ca, dupa ce si noi vom fi disparut definitiv, locul nostru va fi luat de „Rohmani”, carora li se mai spune si „Blajini”, o rasa de pitici întelepti care acum traiesc sub pamânt si asteapta vremea în care ei vor alcatui viitoarea omenire. Dar nici niciuna dintre mitologiile Lumii Vechi nu mentioneza, cu atâta precizie, data la care va avea loc Apocalipsa. Doar vechii Mayasi, iesiti de multa vreme din istorie, sunt cei care ne-au anuntat, de dincolo de moarte, ca lumea noastra se va sfârsi violent exact în seara zilei de 21 decembrie 2012.
,,Era glaciara” din Anzi
Cam acestea ar fi, enumerate succint, cele mai importante repere ale istoriei misteriosului popor Maya, „crainicul” care ne-a amenintat cu ,,Apocalipsa calendaristica”.
Exista specialisti care cred ca jumatate din acesta profetie s-a si împlinit, deja. Iar asta nu acum, ci cu foarte mut timp în urma, acum 5200 de ani. Intrigat de precizia acestui prim reper cronologic, despre care legendele spun ca ar coincide si cu sfârsitul lumii antrerioare, geofizicianul Adam Maloof, de la Universitatea Princeton a început sa caute marturiile unor catastrofe din acea perioada.
Catastrofe care, extinse cel putin la scara unui continent, ar fi provocat disparitia unor civilizatii acum uitate. Vechile texte Maya ajunse pîna în zilele noastre spun ca anul 3114 î.Hr a fost marcat de o serie de catastrofe de natura meteorologica ce au provocat distrugerea unei alte omeniri, care a existat înaintea noastra. În vederea acestor studii Maloof a apelat la colaborarea lui Lonnie Thompson, specialist paleoclimatolog de la Universitatea din Ohio.
În dorinta de a elucida acest mister, ambii savanti s-au dus în Muntii Anzi, în zona Quelccaya, unde exista cel mai mare ghetar tropical.
Afectat de încalzirirea globala, acesta a început sa se topeasca, scotând astfel la iveala urme care dateaza din perioada formarii sale. Acolo, savantii au descoperit ca în urma cu 5200 de ani, deci pe vremea „anului zero” al calendarului Maya, platoul din Quelccaya a trecut printr-o cumplita „era glaicara” locala.
Pâna atunci acolo existase o zona mlastinoasa, cu vegetatie specifica climei calde. Brusc, locul a fost acoperit de zapada si gheturi care nu s-au mai topit niciodata si au format actualul ghetar Quelccaya.
La baza acestuia savantii au descoperit plante intacte, conservate perfect în gheata care le-a cuprins, cândva, într-un timp foarte scurt. Datarile cu radiocarbon au dezvaluit ca vârsta lor este de circa 5200 de ani.
Iar prezenta lor acolo arata ca în acea perioada, teritoriul actual al statului Peru a fost lovit, catastrofal, de o racire extrem de brusca. Un fenomen întins la scara continentala care fi afectat atât Peninsula Yukatan cît si actualul stat Guatemela. De fapt, este foarte posibil ca atunci, în urma cu 5200 de ani, toata planeta sa fi fost afectata de o serie catastrofe, la a caror origine s-ar fi aflat niste anomalii climaterice, extrem de severe.
Specialistii care studiaza Biblia au calculat ca Potopul lui Noe ar fi avut loc tot în jurul anilor 3100-3200 î.Hr. Conform mitologiei indiene, Kali Yuga actuala „Epoca de fier” ar fi început, tot printr-o serie de catastrofe planetare, cam în aceasi perioada. Mitologia Greciei antice mentioneaza si ea un potop care ar fi avut loc tot cam în acea perioada. Si tot cam pe atunci s-a produs si inundarea finala a bazinului Marii Negre care a ajuns la dimensiunile actuale dupa ce a inundat portiuni vaste de uscat, locuit de vechi populatii neolitice.
Viitoarea Apocalipsa?
Pe ce cale ar fi putut veni distrugerea lumii noastre pe care ne-o prevestea „Apocalipsa 21.12.2012”? Ei, aici parerile au fost împartite.
Mintile cele mai înfierbântate ne-au amenintat cu revenirea planetei Nibiru care, în realtate ar fi o imensa nava cosmica care i-ar avea la bordul ei pe zeii Anunnaki, cei care ne-ar fi creat pe noi prin inginerie genetica. Alte opinii, oarecum mai rezonabile spus ca viitoarea „apocalipsa” va fi provocata de niste cauze cosmice, pe care noi nu avem cum le preîntâmpina: la solstitiul de iarna din 21 decembrie Pamântul s-a aliniat cu Soarele care, exact în acel moment se va afla în mijlocul cercului ecuatorial al Caii Lactee alcatuind, astfel, ceea ce tot mayasii numeau „Copacul sfânt”. 
Oricum ar fi fost, ziua ,,Apocalipsei 21.12.2012”a venit si a trecut. Dar, marii „pontifi” ai dezastrelor planetare mai au si alte câteva „variante de rezerva”.
Prin 2036, este posibil ca Pamântul sa fie lovit de asteroidul Apophis, o coliziune care ar putea provoca un dezastru similar celui care a dus la disparitia dinozaurilor.
Iar daca si atunci scapam cu bine, urmeaza 8 septembrie 2040, când va avea loc o aliniere a celor mai importante planete ale sistemului nostru solar, aliniere despre care se spune ca va provoca pe Pamânt o avalansa de eruptii vulcanice si cutremure devastatoare. Iar daca nici aceasta „aliniere” planetara nu ne va distruge, nu trebuie sa rasuflam usurati. Anul 2076 marcheaza sfârsitul calendarului musulman, iar anul 2240 sfârsitul calendarului evreiesc.
Acestea din urma îi vor îngrijora pe urmasii nostrii de peste decenii si secole. Asta în cazul în care actuala escaladare a terorismului, cuplata cu o posibila „Apocalipsa” economica mondiala nu ne va duce într-un haos planetar pe lânga care prevestirile calendarului Maya ar putea fi doar un banal foc de artificii.
