Hititii joacã un rol important în Vechiul Testament, numãrându-se printre grupurile etnice care s-au stabilit în Tara Canaanului. Indo-europeni, ei întemeiazã cu 2000 de ani înaintea erei noastre un puternic imperiu. Cine erau acesti hititi, de unde veneau si ce rol au avut ei în istorie?
Hititii ne-au oferit destul de multe mãrturii pe baza cãrora sã ne facem o pãrere, ca de pildã multitudinea de scrieri furnizate de bibliotecile capitalei Hattusas (Bogaz-Köi). Înainte de stabilirea populatiei venite din nord în Asia Micã se vorbea în zonã hatti (o veche limbã neindoeuropeanã) care în mileniul al II-lea ajunge limba preotilor si diplomatilor. În afarã de hitita cuneiformã, mai avem de-a face si cu alte limbi, precum hitita hieroglifica, palaita, luwita, ce încã provoacã discutii filologice aprinse. Pluralitatea dialectelor duce la concluzia cã au existat mai multe valuri de migratie, punctul de atractie fiind inima Anatoliei. Ceea ce putem scrie nu este decât o istorie partialã a marelui imperiu de la Hattusas, ai cãrui fãuritori au adus cu ei cuneiformele din Siria si care în relatiiile cu celelalte puteri le garanta siguranta diplomaticã.
Hattusas, situat în bucla Halys, nu ar fi devenit un centru atât de puternic fãrã interventiile energice ale regilor hititi. Marele cuceritor Sargon este de amintit în povestea hittitã, dar imperiul sãu de sub semnul lui Zababa, zeul sãu tutelar, dureazã putin. Nepotul sãu, Naram-Sin, trebuie sã facã fatã unei coalitii de 17 de regi. Dupã prãbusirea imperiului akkadian se întemeiazã un nou imperiu, supus celei de-a treia dinastii din Ur (~2050-1950 i.Hr.) si mãrginit de Amurru (Siria), ceea ce prilejuieste relatii între sumerieni si hititi; de altfel corespund si sistemele de scriere. Pe de altã parte, Sulghi, al doilea rege din dinastie, înaltã un templu pentru zeii Sullat si Hanis, ale cãror nume tipic hitite înseamnã “luptã” si “controversã”. Uzanta celor doi zei ai dreptãtii poate face referire si la faptul cã hititii au contribuit considerabil la istoria dreptului, asta si datoritã faptului cã legile hitite sunt mai apropiate codurilor vechi decât este codul lui Hammurabi.
Se pare cã Vechiul Testament are dreptate când citeazã pe hititi printre popoarele stabilite în Siria si în Tara Canaanului, în epoca lui Abraham. Istoria hititã, privitã în ansamblu, pare o luptã continuã pentru acapararea celor douã capete de pod (orasele Karkemis si Alep) spre “secera mãnoasã”, adicã fâsia verde care se întinde din Mesopotamia, prin nordul Siriei, ajungând în Palestina. Hattusil I consolideazã marele regat al Alepului, pe care fiul sãu Mursilis îl distruge într-o campanie disciplinarã care îl duce pânã în Babilon. Se urmãrea intimidarea populatiilor de la granitã pentru a asigura stabilitatea imperiului cu centrul la Hattusas. Puterea acestui oras i-a venit prin mostenire, dupã ce fusese pârjolit si pustiit de locuitorii orasului vecin, Kussar.
În ciuda dezastruoaselor începuturi, regii din Hattusas s-au considerat mereu urmasii legitimi ai suveranilor din Kussar. Regele Kussarului, Pithana, precum si fiul sãu Anittas, procedeazã prin 1800 i.Hr. la crearea unui stat centralizat din orasele-state. Ei mai cuceresc Nesa, Zalpa, Purushanda si Zalatiwar.
Anittas voia sã fie un suveran de tip oriental, dar obiceiurile de genul parcului zoologic nu s-au putu încetãteni. Urmasii lui Anittas rãmân mai departe regii Kussarului, chiar si Hattusil, care a ales urmãtoarea capitalã (1680-1650 i.Hr.). Acest suveran ne surprinde prin testamentul sãu politic, de o calitate literarã deosebitã si un stil personal deosebit. Este ca un fel de oglindã a suveranului, o expresie a ceea ce hititii întelegeau prin rege bun si rãu, a felului în care concepeau educatia printilor. De exemplu, prima calitate este capacitatea de luptã. Apoi, regele trebuia sã lege legãturi doar cu membrii curtii. Modestia si cumpãtarea sunt la loc de cinste. De notat este cã orãsenii si tãranii nu erau pe lista persoanelor respectate de suveran. În schimb, zeii trebuie cinstiti constant prin ofrande. Singur textul lui Hattusil ne-ar fi arãtat cã exista o bogatã literaturã hititã, în care regii nu sunt doar asociati bãtãliilor, ca în cazul sumerienilor si asirienilor. Acum avem ocazia sã descoperim si niste trãsãturi de caracter.
Despre nepotul lui Hattusil, Mursilis (~1620-1590 i.Hr.), se stie cã a supus orasul Alep, dupã care a pornit spre Babilon. Lipsesc din epocã cronicile si tratatele, ignorându-se mai ales motivul asasinatului sãu. Oricum, obiceiul ca regele sã-si desemneze succesorul se dovedeste a fi un pericol când acesta nu era fiul cel mare. Spre finele imperiului vechi, Telipinu introduce linia bãrbãteascã directã, punând capãt arbitrariului. Preambulul legii de succesiune este primul document oficial hitit care ne-a parvenit. Telipinu este totodatã si primul rege care a semnat un tratat cu statul vecin Kizzuwatna.
Perioada neagrã marcheazã tranzitia cãtre noul imperiu. Orientul Apropiat este cuprins de invazii, printre care si enigmaticii hicsosi. La Hattusas nu are loc o pãrãsire a traditiei, regele Tudhalijas al II-lea urmând politica predecesorilor si restabilind tutela asupra orasului Alep cu ajutorul egiptenilor. Dar dezvoltarea regatului Mitanni împiedicã hititii sã profite de pe urma anexãrii de teritorii. Nici la vest situatia nu e mai strãlucitã: acolo se dezvoltã Arzawa, dar nu foarte mult datoritã interventiei unor regi hititi.
Odatã cu domnia lui Suppiluliuma (1375-1335 i.Hr.), Hatti este recunoscut ca mare putere si inclus în relatiile diplomatice internationale. Suveranul poartã titlul de mare rege. Marii regi se numesc frati între ei si încheie acorduri bazate pe reciprocitate, de la acordul de aliantã pânã la supunerea militarã. Vasalii trebuie sã aparã în fiecare an la curtea din Hatti, iar regii de oarecare importantã pot trimite reprezentanti. Între marii regi se schimbã daruri. Întotdeauna la redactarea vreunui contract se ia ca martor o armatã de zei. Nu e doar o simplã formalitate, pentru cã hititii chiar credeau cã încãlcarea tratatelor oferã nu doar un pretext de cotropire a adversarului, ci se rãzbunã chiar în propria tarã, prin aparitia vreunei epidemii. Ceea ce este tipic hitit în tratate este preambulul. Acesta constã în general dintr-un rezumat succint , de obicei stilizat, al tuturor evenimentelor care au precedat semnarea sa. Asta dovedeste nu numai cã hititii aveau simt istoric, dar si cã aveau convingerea cã un contract ar putea fi respectat doar dacã se pune în context.
Cronicile hitite trebuie considerate un apel la ratiunea cititorului si o dare de seamã pentru divinitate. Partenerul contractual este divinitatea protectoare a scribului, care determinã scrierea. Analele se deosebesc de cele egiptene sau babiloniene nu numai prin realismul lor, ci si prin sentimentul propriei neputinte a cronicarului. Rareori regele îsi atribuie succesele propriilor sale merite. El se considerã mai degrabã un executant. Si în anale gãsim tot felul de dialoguri vii, discursuri citate sau corespondentã povestitã. Si ce-a de-a treia sursã de care dispunem, corespondenta sefilor de stat, foloseste acceasi tacticã a apelului cãtre ratiune, cuprinzând povestioare, anecdote, scrisori si divertismente. Între decret, tratat, anale si scrisori nu existã vreo deosebire fundamentalã. Cel care diferã este stilul scribului, conferind documentelor o valoare deosebitã.
Suppiluliuma este fãrã îndoialã cel mai strãlucit rege hitit, curajos, vioi, hotãrât. Pozitia pe care acesta o creeazã în Siria de nord rãmâne solidã. Cel mai periculos vrãjmas din est era imperiul Mitanni, cel al huritilor, de la care hititii se pare cã au preluat o dresurã de curte. Din imperiul Hurri nu a rãmas mare lucru, nu atât din vina lui Suppiluliuma cât din cauza disensiunilor interne, dar a fost benefic pentru hititi pentru cã din rãmãsite a fost creat un stat-tampon fatã de Asiria în ascensiune. La granitele tãrii au fost create state prietene si vasale. Regele hitit nu era însã tipul de suveran care sã actioneze dupã calcule. Atunci când vãduva lui Tutankhamnon îi cere pe unul din fii ca sot, acesta amânã decizia, nedoring aventuri nesigure. Egiptul ia contramãsuri.
Fiul lui Suppiluliuma, Mursilis, restabileste sãrbãtorile religioase neglijate, pacificã provinciile dizidente, dar continuã si luptele in est si nord. În vremea sa are loc o epidemie de ciumã, regele fiind lovit si de afazie nervoasã, ceea ce îi prilejuieste scrierea de rugãciuni, ca expresie a zbuciumului personal. Analele regelui sunt mai mult justificãri fatã de divinitate. Nu lipseste vorbirea directã, dar lipsesc originalele comparatii cu lumea animalã, anecdotele si exemplele pline de învãtãturã. Evenimentele sunt expuse strict cronologic si povestirea se bazeazã pe o anumitã schemã, în care se contureazã ce e deosebit si esential.
Dintre toti regii hititi, Muwatallis (1306-1282 i.Hr.) ar fi avut cele mai multe motive sã-si scrie memoriile, dar n-a fãcut-o. In analele fratelui sãu ne apare drept o fire blândã, pasnicã. Si egiptenii au o pãrere bunã despre el. În vremea sa Egiptul era principalul adversar, conflict ce însemna doar un capitol oarecare în istoria agitatã a marilor regate din Asia de vest. Pe la 1300 i.Hr. Sethos I ajunge pânã la Kades si se laudã cu o victorie asupra lui Muwatallis. Dar 14 ani Kades rãmâne hitit, si precarul echilibru probabil cã ar fi continuat dacã Ramses al II-lea nu ar fi atacat în 1286 i.Hr. Urmãrile bãtãliei nu sunt tocmai dovada unei victorii egiptene. Kades rãmâne tot la hititi si abia în 1278 i.Hr. se semneazã celebrul tratat între Hattusil si Ramses al II-lea.
Dupã Muwatalis mai urmeazã o serie de regi precum Hattusil al II-lea, Mursilis al III-lea sau Hattusil al III-lea, dupã care puterea imperiului Hatti ia sfârsit. Tudhalijas al IV-lea ridica sanctuarul de la Yazili-Kaya, expresie a unei înfloriri culturale, dar lipsa de putere a imperiului devine evidentã. La începutul secolului al XII-lea i.Hr. Hattusas este ars pânã în temelii. Capitala este distrusã sub sabia popoarelor mãrii, dupã care printre ruine se vor instala frigienii.
Aici se opreste istoria hititã? Textele pomenesc de douã tãri, Malatia si Karkemis, pe care le numesc Marele Hatti. Situatia în Asia Micã ramane la fel, deci. Numai vechiul centru al imperiului hitit este ocupat de popoare indo-europene ce înainteazã treptat. Spre sud se extinde o vastã regiune hititã, tabalul. Spre est urmeazã Meliddu, Kumuhu, Gurgum, Samal si Que, iar spre Siria Karkemis si Alep. Dacã presupunem cã regii au redactat inscriptiile în hititã pentru populatie si nu un grup restrâns de cãrturari, regatele acestea sunt hitite.
Abia în secolul al VIII-lea i.Hr. asirienii reusesc printr-o serie de campanii rãzboinice sã ocupe întregul teritoriu hitit si sã transforme vechile regate în provincii. Dar asta nu înseamnã cã dispar cu totul si hititii si zeii. Se gãsesc corespondente semite pentru bãtrânii zei, iar elemente hitite persistã uneori chiar si în mitologia greco-romanã. Grecii datoreazã mult hititilor, dar cum toatã mostenirea le-a parvenit doar din regiunile mãrginase ale platoului antolian, ei au uitat foarte repede cine le-au fost învãtatori.
sursa: Margarete Riemschneider, “Lumea Hititilor”, Bucuresti, 1967.
