Islanda si independenta, o lunga poveste a istoriei

La începuturile sale, comunitatea din tara de gheata si foc, Islanda, avea un aspect cu totul original: absenta puterii coercitive. Niciun rege, nicio armata. De fiecare data când încerca cineva sa obtina mai multa putere, ceilalti scoteau sabiile. Acest refuz al autoritatii a durat în jur de trei secole, dupa care lucrurile au suferit o întorsatura datorata raspândirii crestinismului.

Adoptarea noii religii a presupus totodata si instaurarea unui sistem politic. În vechile culte scandinave, care constau mai ales în anumite rituri si practici, cei responsabili de acestea nu erau preoti propriu-zisi, ci asa-numitii godar, cel mai probabil sefii de familie sau de clan.

Acestia, dincolo de atributiile spirituale, beneficiau si de contributii financiare pentru a putea duce la bun sfârsit riturile. Dupa crestinare, tot vechii godar au fost cei care au asigurat existenta noii religii, producându-se de fapt un fel de fuziune cu cea precedenta. Institutia s-a afirmat puternic în momentul în care se adopta în 1096 legea privind impozitul ecleziastic, o sursa excelenta de îmbogatire. Godar se pare ca mai beneficiau si de anumite prerogative politice, puteri aplicabile pe anumite teritorii si a celor care doreau sa participe la adunarea thing alaturi de un godi. Numarul de partizani  asigura puterea acestuia. Echilibrul precar al situatiei s-a deteriorat treptat, puterea ajungând în cele din urma în mâinile a numai cinci capetenii.

Pe lânga vechile mari familii islandeze care se luptau pentru suprematie, au aparut în secolul al XII-lea si personaje noi, far ascendenta importanta dar carea doreau sa se afirme. Despre ei ne povesteste Sturlunga saga, mai exact despre cel mai cunoscut dintre ei, Hvamm-Sturla Thordarson. Acesta lupta pentru a ajunge în frunte, dar o face sfidând obiceiurile si structurile din insula. Se preteaza la nedreptati si violente, se implica alaturi de familiile mai vechi si de biserica într-o serie de conflicte care par sa nu se mai termine. Fiecare familie încearca cu orice pret sa le domine pe celelalte. În toata agitatia, cultura se pare ca este avantajata: sunt redactate codurile de legi, primele carti de istorie (Cartea colonizarii, Cartea islandezilor), se scriu primele saga, apar maestrii poeziei scaldice. Este si o perioada înfloritoare, dar si una teribila. Încercarile de temperare a conflictelor au fost sortite esecului. Jon Loftsson, unul dintre cei mai importanti tarani-priprietari (bondi) din insula, s-a oferit sa-l creasca pe Snorri, fiul lui Sturla, pentru a-l mai domoli cumva. Singurul avantaj al initiativei a fost ca astfel acesta si-a descoperit si cultivat imensul talent literar.

În ceea ce priveste biserica, de mentionat este ca proprietarul unui lacas de cult, de multe ori chiar oficiantul slujbei, percepea taxe foarte mari si dobândea astfel o mare putere economica, pe langa cea politica. Dupa disocierea dintre legile divine si legile tarii, la mijlocul secolului al XII-lea, cele câteva capetenii au pierdut hegemonia dar a urmat un val de violenta care a oferit pretextul de interventie a bisericii norvegiene.

Arhiepiscopul de Trondheim îi convoaca pe sefii islandezi si de atunci ingerinta devine constanta. Regele Hakon Hakonarson îsi dorea insula pentru el, pescuitul si cresterea oilor având o importanta deloc de neglijat în epoca. Norvegienii au încercat de mai multe ori sa se înstapâneasca aici, dar fara succes. Prin anul 1250 circumstantele par a fi favorabile unei noi încercari. Regele, ajutat de tatal sau vitreg Skuli si cu sprijinul lui Snorri Sturluson, reuseste sa-si infiltreze oameni de încredere printre capeteniile islandeze si sa provoace conflicte între acestia. Conflictele culmineaza cu batalia de la Orlyggstadir, cea mai sângeroasa din istoria insulei.

Snorri este posibil sa fi dobândit anumite beneficii în aceste împrejurari printre care si un titlu de jarl, regele cerându-i sa-l sustina. Banuind turnura evenimentelor, scriitorul îsi retrage ajutorul si se întoarce în Islanda, unde va fi asasinat de oamenii regelui norvegian chiar în pivnita casei sale. Zarurile fusesera aruncate. Sefii islandezi încep sa apeleze la arbitrajul lui Hakon.

Este de fapt sfârsitul epocii de independenta. În 1247 se instaleaza la Holar un episcop norvegian. Treptat capeteniile vin pe rând la regele norvegian, prestându-i juramânt de fidelitate si oferindu-i tribut. Unul dintre rivalii clanului Sturlungar, Gizurr Thorvaldsson, devine jarl peste toata insula, reprezentând interesele regelui norvegian acolo. Pe hârtie acordul dintre cele doua entitati politice, numit Gamli Sattmali (Vechea Intelegere) nu suna rau, caci Norvegia se angaja sa trimita alimente si corabii islandezilor si sa le respecte autonomia si adunarea althing. Numai ca în practica Islanda va intra în asa-zisa „lunga noapte”, o epoca dominata de foamete, saracie, calamitati si epidemii. Când va rasari soarele si aici? Abia în secolul al XIX-lea. Cat despre independenta, mai avea de asteptat înca un secol.

Faptul ca în 1380 Norvegia a intrat sub stapânirea Danemarcei nu a usurat cu nimic situatia islandezilor. Poate ca ne întrebam uneori cum de nu a disparut comunitatea cu totul. Poate ca raspunsul îl aflam în determinarea cu care si-au pastrat limba, în care au continuat sa scrie capodopere si în secolele urmatoare. Refugiati în gloria evului mediu, cultul lor pentru istorie si memorie le-a mentinut originalitatea si i-a ajutat sa supravietuiasca jugului norvegian si celui danez.