Locotenent-colonelul aviator Doru Davidovici (1945-1989) a fost în anii 1970 si 1980, unul dintre cei mai îndragiti scriitori de fictiune din România, cu peste 10 carti publicate. El a activat în cadrul Regimentului 86 Aviatie de vânatoare, de la baza Borcea, de lânga Fetesti, cu o întrerupere de 5 ani, când a fost inspector pentru aviatia de vânatoare în Comandamentul Aviatiei Militare.
Pe 20 aprilie 1989, la revenirea dintr-un zbor de antrenament, avionul MiG-21 pe care-l pilota, alaturi de un elev al sau, s-a prabusit de la 1.000 de metri, din motive ramase necunoscute. Datorita cartilor sale, a profesiei, dar si a modului în care a plecat dintre noi, a fost deseori comparat cu Antoine de Saint-Exupéry.
Cartea sa Lumi galactice (titlul original Colegii mei din nestiut), aparuta în 1986 si consacrata fenomenului OZN, a fost un best-seller în România. În prima parte Davidovici explica modul în care s-a vazut implicat în acest domeniu. Fiind pilot, stia ca „în mod regulat, controlori de trafic si echipaje ale marilor companii aeriene raportau observarea unor obiecte zburatoare care nu raspundeau la transponder” si faceau manevre inexplicabile.
„Nicaieri nu se preciza vreun mod de actiune în cazul întâlnirii în zbor cu OZN-uri, dar asta nu ma deranja foarte tare. Aveam un avion rapid, existau statii radar cu distanta mare de descoperire, si stiam ca atunci când unul dintre bizarele aparate avea sa fie detectat, voi fi dirijat la el, si lucrurile se vor rezolva, într-un fel sau altul, la fata locului. De fapt, nici nu eram convins ca ar fi ceva de rezolvat; astfel de întâlniri aveau loc suficient de rar, si de regula pe alte meridiane, si relatarile oficiale erau incerte, confuze”.
O sfera de lumina alba
„Pe urma însa, doi dintre camarazii mei de unitate, piloti mai vârstnici, cu multa experienta, au avut o întâlnire directa cu un OZN si lucrurile, în loc sa se limpezeasca, au devenit mai neclare. «Era asa – spunea unul dintre ei – o sfera de lumina alba, cam cât o minge de baschet, o aveam pe radarul de bord la 15, 12, 10 km, dar o vedeam si la ochi; când au mai fost sase-sapte mii de metri pâna acolo, goneam în fortaj total si dimensiunile sferei nu se modificau deloc… Am avut dintr-odata senzatia ca ceva nu merge cum trebuie sa mearga. Adica dintr-o data s-a facut cald în cabina, si radarul de bord parca era bruiat, si aveam paraziti în casti, si pe urma nici radioul, nici radiolocatorul n-au mai functionat deloc. Era din ce în ce mai cald, transpiram sub costumul anti-g, oxigenul din masca avea gust de metal încins, si când tabloul de bord a început sa-mi joace în fata ochilor, era exact ca în acrobatie, când depasesti suprasarcinile admise, si câmpul de vedere se strânge înaintea aparitiei valului negru, si eram moale si ametit, atârnam în chingi, atunci am degajat si am venit acasa. Iar dupa ce am virat spre aerodrom, am avut din nou si legatura radio, si statia radar a functionat din nou. Jos, operatorii de radiolocatie spuneau ca au avut un impuls, ca de avion, care statea pe loc, si pe urma a disparut cu viteza foarte mare. Spuneau ca niciodata n-au vazut vreo tinta disparând cu viteza asa de mare»”.
„Bineînteles – continua Davidovici – nu mi-a placut sa aflu ca cerul planetei e bântuit de aparate mai perfecte decât avionul meu de vânatoare; aparate bizare, care functionau pe principii nici macar banuite. Si mai era ceva, de data asta nu mai citeam o poveste din ziare, ma întâlneam cu un lucru întâmplat camaradului de lânga mine, si care mi s-ar fi putut întâmpla mie, daca faceam zborul acela spre Brasov.
Nu era foarte greu sa ma vad în cabina strâmta, cu ecranul locatorului bruiat, cu acele aparatelor adunându-se inexplicabil spre zero, si simteam gustul de metal încins al oxigenului din masca. Si mi-am dat seama ca habar n-aveam ce sa fac, daca vreodata aveam sa vad vreun OZN în fata avionului meu. În acelasi timp, a fost exact genul de situatie care te face sa actionezi, în masura în care poate fi vorba de actiune: am început sa caut si sa citesc cam tot ce puteam gasi despre OZN. Si astfel m-am trezit într-un domeniu foarte vast, cu implicatii nebanuite si radacini nebanuit de adânci si care depaseau cu mult simpla întâlnire dintre aeronavele noastre terestre cu acele obiecte care actioneaza dezinvolt în atmosfera, în cosmos, pe apa si sub apa”.
„Apoi am vazut si eu OZN-ul meu, atât doar ca de la sol, într-o noapte de decembrie. Am vazut un corp oval, cu marimea aparenta a unui avion de vânatoare MiG-21, privit de la 3-4000 de metri – deci patru miimi – zburând paralel cu coama unui acoperis, perfect rectiliniu, parcurgând în 45-50 secunde 50-60 de grade de orizont si disparând dincolo de crengile salcâmilor dintre blocuri.
Avea o culoare alb-violeta stralucitoare, si lasa o dâra lunga, îngustându-se pe masura ce se departa de obiect, de fapt doua dungi de lumina subtire care se intersectau, si acolo unde se intâlneau, lumina devenea mai puternica, pe urma se subtia, se îngusta, se topea în cerul întunecat; iar oul acela alb-violet, înainte de a disparea, îsi vira culoarea spre rosu-portocaliu.
În acea iarna a lui 1972 aveam deja noua ani de zbor si eram suficient de familiarizat cu siluetele avioanelor civile, militare, zepeline, cu rachete, meteoriti, fulgere globulare, planeta Venus, inversiuni de temperatura, stoluri de gâste, rate, si cam ce se mai pune în seama OZN-urilor. Stiam cum arata o treapta de racheta intrând în atmosfera, si un satelit artificial, dar ce vedeam eu atunci nu semana nici cu una, nici cu alta. Nu semana cu nimic. Cunosteam o gramada de lucruri care zboara si pot pacali un profesionist luându-l prin surprindere: elicoptere noaptea, sau un avion zburând la joasa înaltime cu fortajul cuplat, cu farurile aprinse, dar corpul acela oval nu era nici elicopter, nici avion cu fortajul cuplat”.
Ou invaluit in lumina
„Am alergat la punctul de dirijare; unul din baietii de acolo a râs: «pun pariu ca vine pentru OZN». N-am pus niciun pariu, într-adevar, pentru OZN veneam. Asa am obtinut confirmarea radar a obiectului vazut, traversa înca ecranul statiilor de radiolocatie zburând perfect rectiliniu, de la nord la sud, cu aproximativ 6.000 kilometri pe ora, la ceva mai mult de 70 km înaltime.
În perioada 1960-1968 americanii experimentau – lansat la 11.000 m înaltime, de sub aripa unui bombardier B-52 – avionul-racheta X-15, care zbura la peste 100 km altitudine, cu 6.000 km pe ora, dar asta se întâmpla de cealalta parte a globului, cu patru ani înainte, iar X-15 avea o traiectorie mai mult balistica. Si dimensiuni mult mai apropiate de ceea ce numim obisnuit avion, pe când OZN-ul «meu» era imens, judecând dupa marimea aparenta, avea 300-400 de metri pe axa mare si 100-150 metri pe axa mica, dar conturul alb-violaceu nu era foarte limpede delimitat, oul acela zbura parca învaluit într-un nor de lumina stralucitoare, de aceea dimensiunile reale puteau fi mai mici.
OZN-ul a mai fost vazut de câtiva aviatori si nimeni nu a putut spune despre ce era vorba, si mai cred ca nici unul dintre cei care l-au observat în seara aceea, nu a uitat silueta ovala, virându-si culoarea alb-violeta în rosu-portocaliu si disparând dincolo de crengile salcâmilor. Si ne-am gândit la «colegii» nostri din nestiut aflati probabil la comenzile acelui ou de lumina, si am încercat sa gândim cu capete de piloti ai acestui pamânt, cam ce putea sa-i mâne pe cerul planetei noastre. Si n-am gasit niciun raspuns.”
Opinia lui Davidovici în privinta OZN-urilor era ca ne confruntam cu un fenomen aparent real, dirijat de inteligente care detin alte cunostinte, altfel organizate, sau altfel folosite, cu alte sisteme logice decât ale noastre. El constata, de pilda, mimetismul vizitatorilor, scriind: „e remarcabil ca au adoptat sistemul nostru de semnalizare a prezentei aeronavelor în zbor pe timp de noapte, folosind pentru discurile, sferele, cilindrii lor fara aripi, aceleasi lumini verzi, rosii, albe – chiar daca puse absolut aiurea”. Aceasta observatie ne aminteste si de descrierile OZN-urilor întâlnite de pilotul Barbutiu, evocate în acest articol.
