Misterele corpului uman: secretele celui de-al treilea ochi

Cândva, multe dintre creaturile lumii aveau, pe lânga perechea de ochi pe care ne-am obisnuit s-o vedem la animale, un al treilea ochi, asezat în crestet. Vestigiu al unei etape timpurii si misterioase a evolutiei, acest ochi exista înca, sub diferite forme, la mai multe specii de vertebrate si chiar si omul are, ascuns adânc în creier, un organ special, înca prea putin cunoscut, care era cândva asociat acestui ochi.

La om, e vorba despre glanda pineala, sau epifiza, un mic organ asezat aproape în centrul creierului si a carui functie secretoare este înca prea putin înteleasa. Se stie ca este influentata de lumina, ca are legatura cu ciclul zi-noapte, cu somnul si cu dezvoltarea sexuala, dar ne ramân înca multe de aflat despre ea.

Dar cum ne-am ales noi cu glanda pineala si cum se explica misterioasa ei legatura cu lumina si întunericul?

Cândva, în cursul evolutiei vertebratelor, acestea au fost dotate de natura cu un asa-numit ochi parietal (sau ochi pineal), care, împreuna cu glanda pineala, formau un tot functional ce intra în alcatuirea epitalamusului, o regiune a creierului. Cu timpul, cele mai evoluate dintre vertebrate –  pasarile si mamiferele – au pierdut acest al treilea ochi, ochiul parietal, pastrând doar glanda pineala. Alte vertebrate, însa, mai au înca vestigii ale acestui organ fotosensibil, iar la unele structura lui este tulburator de asemanatoare cu cea a a ochilor obisnuiti.

O serie de vertebratele primitive – pesti placodermi, ostracodermi, crossopterigieni, chiar si unele tetrapode timpurii – ne-au lasat fosile care prezinta, la nivelul craniului, o adâncitura (ca o orbita) care pare sa fi adapostit un organ parietal. La unele dintre cranii exista si un foramen (o deschidere) în crestet, prin care ochiul parietal primea lumina. Dar mai exista el si la verterbratele actuale?

Fiind o trasatura straveche a vertebratelor, ce tinde sa dispara pe masura ce acestea au evoluat spre forme mai moderne, este logic ca, daca el mai exista si la unele specii de azi, atunci ar trebui sa-l cautam la speciile vechi, membre ale unor grupuri aparute de timpuriu.

Intr-adevar, organul parietal se întâlneste la unii amfibieni si la câteva specii primitive de reptile si de pesti. La cele mai multe, el este redus; se mai observa conturul lui pe suprafata dorsala a capului si este posibil sa mai aiba un rol în fotoreceptie, dar prea multe nu stim despre asta. 

La altele, însa, si-a pastrat sensibilitatea la lumina si are o structura asemanatoare cu cea a ochilor laterali. Nu întîmplator, o astfel de situatie se întâlneste la specii foarte vechi, supravietuitoare ale unor ere îndepartate, cele pe care le numim adesea fosile vii.

Ciclostomii sunt pesti stravechi, aparuti devreme în cursul evolutiei; de fapt, aceste fapturi nici nu sunt considerate de toti zoologii drept pesti, ci drept un grup aparte de vertebrate, cele mai primitive dintre vertebrate. Dar, pentru simplificare, sa adoptam conceptia celor ce îi numesc pesti.

Sunt niste creaturi cu corpul lung, cilindric, ca al tiparilor, dar cu un schelet cartilaginos, având si alte caractere de primitivitate care îi aseaza la baza arborelui filogenetic al vertebratelor.

Particularitatea lor definitorie o constituie lipsa maxilarelor (de unde numele mai vechi dat grupului, acela de Agnatha – „fara falci”). Gura lor este circulara, semanând cu o ventuza cu mai multe rânduri de dinti cheratinosi; cu ajutorul ei, speciile parazite ale acestui grup (nu toate sunt parazite) se prind de corpurile altor pesti, hranindu-se cu sângele acestora.

La unele specii din acest grup, s-a descoperit prezenta unor organe parietale, fotosensibile, despre care majoritatea cercetatorilor cred ca ar avea un rol în reglarea comportamentului pestelui în functie de ritmul zi-noapte si de anotimp.

În cartea The Third Eye, zoologul Richard Marshall Eakin (1910 -1999) mentioneaza ca la ciclostomii studiati au fost descoperite chiar doua formatiuni conectate între ele – pe care el le denumeste ochi pineal si ochi parietal – în care exista celule cu structura de fotoreceptori, asa cum au aratat cercetarile la microscop.

Alte doua animale – de data acesta reptile – la care ochiul parietal s-a pastrat remarcabil sunt cele doua specii de tuatara, reptile neozeelandeze ce „dateaza” din vremea dinozaurilor. Acestia au pierit, dar maruntele tuatara au supravietuit vremurilor, rezistând pâna azi, cu toate ca situatia lor în lumea contemporana nu este dintre cele mai înfloritoare.

Cele doua specii de tuatara, Sphenodon punctatus si Sphenodon guntheri, sunt singurele supravietuitoare ramase dintr-un grup stravechi, numit Rhynchocephalia, care a aparut în urma cu cca. 200 de milioane de ani.

Ochiul parietal al tuatarelor este printre cele mai bine studiate si, din ceea ce stim pâna acum, aceste specii au cel mai complet si mai bine pastrat (evolutiv vorbind) ochi parietal, dintre toate tetrapodele existente.

Cercetarile arata ca el are o structura complexa, cu cornee, cristalin si retina alcatuita din celule fotoreceptoare, chiar daca, în unele aspecte, alcatuirea lui aminteste mai curând de ochiul caracatitelor decât de cel al vertebratelor, sustin cercetatorii I. R. Schwab si G. R. O’Connor, de la Universitatea California, într-o lucrare publicata în 2005.

La puii proaspat iesiti din ou, corneea apare ca un „petic” de membrana transparenta în crestetul capului; dupa câteva luni, acesta va fi acoperit de solzii opaci ai pielii. El ramâne totusi capabil sa perceapa lumina, cred unii oameni de stiinta (care, totusi, sunt înca destul de confuzi când e vorba sa explice functia acestui misterios „al treilea ochi” al reptilelor).   

Ei vorbesc despre existenta la tuatara a unui „complex pineal”, alcatuit din doua componente: cel de-al treilea ochi (ochiul parietal) si glanda pineala.

Cei mai multi dintre specialistii care l-au studiat cred ca ochiul pineal ar fi un fel de „dozimetru” solar, având drept rol estimarea cantitatii de lumina, pe baza careia stabileste ce moment al zilei este, ce anotimp, iar în functie de aceste „constatari”, organismul reptilelor reactioneaza în modul cel mai adecvat.

Modificarile comportamentului în functie de ritmul circadian si sezonier sunt coordonate de glanda pineala, legata functional de ochiul parietal; ea secreta, la reptile, hormonul numit melatonina, care intervine în stabilirea alternantei de somn si veghe si în termoreglare.

Oricum ar fi, prezenta ochiului parietal, în diferite stadii de evolutie, este o dovada ca el a avut cândva un rol important în viata animalelor, rol preluat apoi de cei doi ochi laterali ai vertebratelor.

Ochiul parietal este considerat de multi cercetatori drept un organ vestigial, o ramasita a unei structuri anatomice cândva importante, azi de mult mai mica însemnatate, dar care, acolo unde mai exista, înca mai are anumite functii specifice.

El nu percepe imagini, cum fac ochii laterali, dar prezinta, totusi, fotosensibilitate, putând deosebi, adica, lumina de întuneric. Perceperea cantitatii de lumina are un rol în modularea comportamentului legat de ritmul circadian (zi-noapte) si sezonier.

Dupa opinia lui I. R. Schwab si G. R. O’Connor, existenta ochiului parietal reprezinta prima încercare a evolutiei de a înzestra vertebratele cu un organ fotoreceptor.

În cursul evolutiei, functia de fotoreceptie a fost preluata de ochii laterali, astfel încât la vertebratele superioare actuale  – pasari si mamifere – al treilea ochi nu mai exista: din complexul pineal a mai ramas doar glanda pineala.

Pasarile stravechi vor fi avut acest organ fotoreceptor, dupa cum sugereaza cercetatorii care au studiat fosilele „pasarii de la  Melovatka”, un specimen de pasare straveche, datând din Cretacic (acum cca. 90 de milioane de ani). Este una dintre putinele fosile în care s-au pastrat foarte bine impresiunile unor parti moi ale corpului (creierul, în cazul de fata), iar analiza lor arata ca aceasta creatura ar fi avut, pe lânga glanda pineala, si un ochi parietal bine dezvoltat. Pasarile moderne nu-l mai au; ceea ce ramas din complexul pineal este doar glanda pineala.

La fel stau lucrurile si la mamifere, inclusiv la om; noi nu mai avem în crestet un astfel de organ fotoreceptor. Ne-a ramas însa glanda pineala/epifiza, iar studiile arata ca ea a fost asociata, la origine, cu simtul vazului sau, cel putin, cu fotoreceptia.

De exemplu, studiul alcatuirii celulelor din care este formata predominant glanda, numite pinealocite, arata ca ele prezinta similaritati frapante cu celulele fotoreceptoare din retina.

Dar epifiza are azi o functie secretoare, producând diferite substante dintre care cea mai cunoscuta este melatonina, descoperita în 1958.

„Cunoscuta” e un fel de-a spune; de fapt, sunt multe lucruri pe care nu le stim despre epifiza, „produsele” ei si rolul acestora.

Se considera ca melatonina intervine în controlul dezvoltarii sexuale, inhibând maturizarea si prevenind instalarea prea timpurie a pubertatii; copiii au un nivel ridicat de melatonina, care scade dupa pubertate, iar leziunile grave ale glandei pineale la copiii sunt urmate de aparitia precoce a pubertatii.

Toate acestea sugereaza ca epifiza, prin hormonul ei numit melatonina, controleaza dezvoltarea organismului în etapa prepubertara.

Melatonina are, de asemenea, un rol în reglarea ritmului vietii în functie de alternanta dintre noapte si zi.

Noaptea, secretia mai crescuta de melatonina favorizeaza instalarea somnului, intrarea organismului în modul de functionare nocturn (cel natural, asa cum era el pe vremea când nu exista iluminat artificial, nu acum, când ne uitam la televizor pâna la 12 noaptea si stam la calculator înca o ora dupa aceea).

Secretia de melatonina este inhibata de lumina si stimulata de absenta ei, acesta fiind unul dintre motivele pentru care specialistii recomanda sa nu dormim cu lumina aprinsa.

În anii 1990, psihiatrul Rick Strassman, medic psihiatru specializat în psihofarmacologie si care studiaza efectele substantelor psihedelice, a emis o ipoteza tulburatoare: aceea ca o descarcare masiva de dimetil-triptamina (DMT) din glanda pineala cu putin timp înainte de moarte ar fi cauza fenomenului „experientelor din pragul mortii” (near death experience  – NDE).

Ideea a pornit de la faptul ca unii dintre subiectii sai tratati cu DMT relatau lucruri asemanatoare celor istorisite de persoane care îsi revenisera din starea de moarte clinica. Este doar o presupunere, foarte controversata, de altfel; studiile efectuate pâna în prezent nu au confirmat-o, nici nu au infirmat-o, asa încât chestiunea ramâne deschisa.

Glanda pineala ramâne inca putin cunoscuta, iar o ipoteza îndrazneata o leaga chiar de fenomenul tulburator cunoscut sub numele de „experientele din pragul mortii”.

Iar glanda pineala  – ca si „perechea” sa, ochiul parietal pe care noi l-am pierdut în cursul evolutiei – îsi pastreaza si ea misterul.

Lumina si întunericul, sexul si moartea, asociate cu ea – fie si numai sub forma de presupuneri înca neconfirmate -, fac din aceasta ramasita a celui de-al treilea ochi o parte foarte enigmatica a corpului nostru, înca atât de putin cunoscut si înteles în întregul sau.