Pe 23 septembrie, 1978, la miezul noptii, doi tehnicieni de la statia de sus a telefericului de la Balea Lac au fost treziti de o lumina circulara rosiatica, vizibila prin ceata deasa si ocupând intregul câmp vizual. Martorii au spus ca a fost „ceva” la aproximativ 5-10 metri de fereastra lor. Era o liniste perfecta. Initial au crezut ca a luat foc cabana principala, dar aceasta presupunere a fost eliminata in curând, atunci când lumina a disparut brusc.
Intr-o baraca de lemn cu etaj, nu departe de telecabina, erau cazati niste soldati (intre 12 si 20, dupa diverse surse), neinarmati, adusi pentru a lucra pe un santier. Pe la aceeasi ora, fruntasul Ioan Dörr a iesit dintr-un dormitor al baracii, ca sa bea putina apa. Pe drumul catre robinetul aflat la coltul cladirii, a reperat, la doar 6-8 metri distanta de el, o silueta intunecata, nemiscata, inalta de vreo 1,90-2,00 metri, iluminata insuficient de becul aflat deasupra usii. Militarul nu a putut distinge prea multe detalii, inclusiv din cauza cetii. A strigat: „Cine-i acolo?”, dar nu a primit raspuns. Prin urmare, si-a spus ca ar fi mai bine sa se intoarca inapoi in baraca. Cinci minute mai târziu, aratarea era inca acolo, mai aproape de peretele cladirii; dar, dupa alte zece minute, disparuse.
O silueta misterioasa
In seara urmatoare, cerul era senin si nu era nici ceata. In jurul orei 21:45, in fata baracii, sergentul Ion Radu le-a atras atentia soldatilor Dörr si Vulpe asupra faptului ca, pe o movila, acoperita de zapada, aflata la vreo 15-20 de metri, se vedea o silueta intunecata. Inaltimea sa a fost estimata la 2,5 metri, prin comparatie cu un rezervor de motorina de doi metri, aflat alaturi. Dörr a a declarat ca silueta era ca un astronaut care facea miscari lente. Alti martori au spus ca avea mâini cu gheare lungi. Intre timp, soldatii dintr-un alt dormitor au inceput sa strige ca cineva le-a deschis obloanele ferestrelor. Or, inchizatoarele obloanelor se aflau la 2,5 metri de sol si fusesera asigurate cu sârma rasucita cu patentul si cu un lant transversal, pentru a nu fi deschise de vânt.
Alti militari au inceput sa arunce cu pietre spre silueta care intre timp se deplasase pe ridicatura de pamânt. La un moment dat, sergentul Radu, apucând un ciomag, s-a indreptat intr-acolo, strigând spre soldatii D. Sibu si Gh. Stan sa-l urmeze. Ajuns la 1-1,5 metri de aratare, Radu a ridicat ciomagul s-o loveasca. S-a auzit atunci un „suflu ca de tigru”, iar sergentul a cazut pe spate, in zapada, cu bratele desfacute, cu capul spre vale. Ceilalti doi, aflati la 3-4 metri, au ramas câteva secunde paralizati. Entitatea l-a examinat pe sergent, apoi a disparut, „parca plutind, in salturi laterale”. Alti doi martori au vazut scena ceva mai de departe. Unul dintre ei spunea ca entitatea se deplasa „ca un om care merge pe apa, aplecându-se mult intr-o parte si in alta, dar nu ca un urs sau alt animal, ca am vazut ursi destui. Parca plutea, când pe un picior, când pe celalalt”.
Cei doi soldati si-au venit in fire rapid, au mers la sergent si, cu ajutorul altor doi camarazi, l-au dus in cabana. Era inconstient, dar nu-si desclesta mâna de pe ciomag. Si-a revenit in simtiri abia dupa zece minute de stradanii de resus-citare. Nu-si amintea nimic. In acest timp, alti cinci militari au vazut, deasupra solului, pe locul in care fusese „umbra”, „o coronita de lumini” cu diametrul de circa o jumatate de metru. Patru lumini erau mai mici, iar alte patru mai mari, „cam de marimea unui ou”, care „dansau in cerc” si „sareau dintr-o parte in alta”.
Militarii s-au baricadat intr-una dintre camere. Peste circa o ora si jumatate, au auzit cum cineva zgâria obloanele de la fereastra. Doi martori au declarat ca au deslusit o voce groasa care aparent a pronuntat cuvintele „sergend… sergend…”. A urmat pentru toti o noapte alba… A doua zi dimineata, au observat zgârieturi adânci pe obloanele care fusesera vopsite cu numai 2-3 zile in urma. In locul unde Ion Radu fusese doborât, nu se vedea nicio alta urma in zapada, in afara de a sa. Militarii, cu exceptia sergentului si a unui caporal, au fost atât de inspaimântati incât, spunând ca refuza sa mai stea inca o noapte in baraca, au coborât la „Bâlea Cascada”, de unde s-au intors pe 26 septembrie, impreuna cu un ofiter inarmat, care a ramas cu ei câteva zile dupa aceea.
Dupa mai multi ani, sergentul Ion Radu a confirmat lui Calin Turcu evenimentele, precizând ca in baraca au fost 20 de militari, iar entitatea a fost „ca un tub gros de metal cu un diametru mai mare de 50 de centimetri, fara alte caracteristici”, dar nu a fost cu mult mai inalt decât el. Soldatii fusesera ingroziti, printre altele, si pentru ca entitatea nu a lasat nicio urma pe sol. Aproximativ doua luni dupa eveniment, o comisie de investigatori militari au venit la fata locului. Ei au ajuns la concluzia ca „a fost un fenomen de electrizare, sau de magnetizare, a aerului”, care a provocat un „soc electric”, capabil sa-l doboare pe sergent. Ion Radu si-a insusit aceasta explicatie.
O alta intâlnire „de gradul III” a fost aceea relatata lui Calin Turcu si apoi lui Gabriel Tudor de Cornel Alexandru Olteanu, un gospodar din comuna Izvoarele din jud. Prahova. Prin octombrie 1979, plecase, dupa o ploaie, sa culeaga bureti de padure in muntii Ciucas. Si-a lasat motocicleta unde se termina carosabilul si s-a angajat pe poteca ce urca pe Valea Berii, inaintând catre Fântâna lui Ioan, unde isi are izvorul râul Teleajen. La un moment dat, a vazut, cam la o suta de metri in fata sa, intr-un soi de poienita, sub o stânca inalta, un obiect cenusiu, care i s-a parut, pentru un moment, ca ar putea fi un automobil. Dar un automobil nu avea cum sa ajunga aici. Curios, s-a apropiat si a vazut ca obiectul era un disc de metal, „cu o turela in mijloc, ca la tanc”. „Era rotund, cenusiu si nu depasea 3-4 m in diametru”. Se sprijinea pe trei sau patru picioare.
Lânga obiect, doi omuleti „mestereau ceva”. Pareau a fi niste copii de circa 1,20-1,30 metri inaltime, aveau capetele mari si rotunde, chele complet, iar pielea lor era „galben-murdara, parca se mânjisera cu cenusa pe fata”. „Aveau ochii foarte mari, ca de pisica si un cap de doua ori mai mare decât al unui om. Nasul era mic si parca turtit, iar gura abia se vedea”. Martorul nu si-a dat seama daca aveau sau nu buze. „La trup erau firavi, ca niste copii pricajiti… aveau mâinile lungi, pâna la genunchi, si subtiri, ca niste bete”. „Erau imbracati intr-un fel de combinezon dintr-o singura bucata”.
Fiinte subtiri ca niste bete
Asa cum relata Olteanu: „Cred ca mai aveam, pâna la ei, vreo douazeci de metri, când unul s-a rasucit, m-a observat si, imediat dupa ce m-a vazut, s-a intors si celalalt cu fata. Când m-am uitat la ochii lor, nu stiu ce naiba s-a petrecut cu mine, dar nu m-am mai putut misca. Am ramas acolo, intepenit, desi vroiam din tot sufletul sa ma clintesc din loc. Parca fusesem legat fedeles, asa ma simteam, nici limba in gura nu puteam s-o mai misc, necum mâinile sau picioarele, desi eram perfect constient. Unul dintre omuleti a vrut sa vina catre mine, insa celalalt l-a apucat cu bratul de sold, s-a uitat la el, si asta s-a razgândit.
Au facut repede stânga-mprejur, s-au cocotat, pe o scara mica, in farfuria zburatoare, apoi scara a culisat si s-a ridicat in sus, ca un fel de usa, si, intr-o clipita, nici nu se mai cunostea unde fusese, ziceai ca-i tot un perete.
In secunda urmatoare, s-au aprins niste lumini albe, ca un brâu in jurul farfuriei zburatoare si faceau ca girofarurile de la masinile politiei. Zgomot, insa, nu se auzea absolut deloc… Si, cât am clipit eu din ochi de cinci-sase ori, dracovenia asta s-a ridicat de la pamânt si s-a inaltat in vazduh cu o viteza mare de tot, ca n-am mai vazut niciodata asa ceva. In tot acest timp, eu tot acolo stateam, eram constient, dar nu ma puteam clinti! si când s-a ridicat, prima data s-a aplecat asa, intr-o parte, si a luat-o printre pomi, si va spun, pe cinstea mea, ca pe unde mergea, se indoiau copacii inaintea ei de ziceai ca-i uragan! Brazi si stejari cât omul de grosi se indoiau ca surcelele, sa se rupa, nu alta.
In mai putin de un minut, din masinaria aia uriasa abia de mai zaream un punct luminos, alb, pe cer, pierzându-se in departare, spre munti. Imediat ce a disparut, mi-am dat seama ca pot sa ma misc. Am si fugit acolo unde fusese, dar nu am mai gasit, pe pamânt, decât o pata galbuie… atât doar! Când am revenit acolo, in anii care au urmat, am constatat ca nu se mai cunostea nicio urma”…
