Începând cu secolul al VIII-lea, regatele mici si numeroase din insulele britanice se îndreaptã cãtre organizãri mai centralizate si mai puternice, regate care pretind suprematia peste teritorii vaste si stabilesc un primat temporar. În Anglia dominã Mercia si Wessex, unde se înrãdãcineazã ideea monarhiei unitare. Pe parcursul perioadei anglo-saxone succesiunea este frecvent contestatã atât de aristocratia englezã, cât si de comunitãtile scandinave. Iatã câtiva dintre suveranii importanti de pânã la cucerirea normandã din 1066.
Offa (757-796)
Rege al Merciei, câstigã tronul dupã un rãzboi civil si îsi stabileste suprematia asupra regilor minori din insulã. Îsi consolideazã pozitia prin cãsãtoriile fiicelor sale cu regi ai Northumbriei si Wessexului. Are campanii de cucerire îndreptate împotriva hestingilor, kentienilor si saxonilor de vest, pe ultimii învingându-i în 779 în Oxfordshire. Întâmpinã opozitie puternicã în sudul Angliei. Pânã la sfârsitul domniei devine stãpânitor al întregii Anglii de la sud de Humber.
Construieste si o barierã de frontierã (dyke) de 149 de mile de-a lungul granitei cu regatele galeze. Are legãturi cu regele franc Charlemagne si viziteazã Roma în 792 pentru a întãri relatiile cu papalitatea. Tot în timpul sãu este introdusã moneda de argint penny. În prima încoronare atestatã dn istoria Angliei, fiul lui Offa, Ecgfrith, este consacrat în 787 în încercarea lui Offa de a a asigura succesiunea. Înfrângerea mercianã în urma bãtãliei de la Ellendun din 825 de cãtre Ecgbert din Wessex înseamnã trecerea suprematiei din insulã în mâinile casei de Wessex.
De retinut este cã Offa rãmâne cel mai puternic suveran englez pâna la Alfred cel Mare. Stãpâneste Kent, Sussex, East Anglia si comitatele centrale, este aliat al regelui Beorhtric din Wessex, iar fiica sa este cãsãtoritã cu regel Northumbriei.
Alfred cel Mare (871-899)
Nãscut la Wantage, Berkshire, în 849, Alfred este al cincilea fiu al lui Aethelwulf, rege al saxonilor de vest si devine rege în perioada raidurilor vikinge. În 867 vikingii captureazã York-ul si îsi fondeazã propriul regat în sudul Northumbriei. Dupã aceea se înstãpânesc si asupra Merciei si East Angliei. În fine, în 870 atacã ultimul regat saxon independent, Wessex, a cãrui armatã se aflã sub comanda lui Aethelred si a fratelui sãu mai mic Alfred. În bãtãlia de a Ashdown din 871 îi pun pe fugã pe vikingi, dar în confruntãrile ulterioare Aethelred este ucis.
Rege la 21 de ani, Alfred conduce rezistenta saxonã din sudul Angliei. Rãzboinic priceput, îsi revizuieste strategia si adoptã tactica danezã de constructie a unei baze fortificate la Athelney în mlastina din Somerset, precum si adunarea unei armate mobile din Wilthire si Hampshire care sã se angajeze în rãzboi de gherilã împotriva danezilor. În 878 Alfred îi învinge pe danezi la Edington, moment de cumpãnã pentru supravietuirea statului saxon. Dându-si seama cã nu poate sã-i alunge pe danezi din restul teritoriului englez, Alfred încheie pace cu ei la Wedmore. În 886 Alfred negociazã un tratat de partitie cu danezii, prin care se traseazã o frontierã de-a lungul drumului roman Watling Street. Anglia de nord si est ajung sub jurisdictie danezã (Danelaw), în vreme ce Alfred dobândeste controlul asupra Merciei de vest si Kentului.
Constient cã apãrarea eficace si prosperitatea economicã sunt interdependente, regele reorganizeazã sistemul defensiv.
Organizeazã un program de rotatie a soldatilor (thengs si fyrd), astfel încât sã poatã aduna sub arme o fortã reactivã împotriva raidurilor vikinge, dar sã le si permitã thengilor sã se ocupe de activitãtile agricole. În plus, pune la punct si un program de constructie de asezãri defensive care constau în piete fortificate (borough). Colonistii primesc parcele de pãmânt în schimbul actiunilor armate desfãsurate în caz de atac viking. Se dezvoltã o retea complexã de astfel de adezãminte, cu centrul la palatul regal al lui Alfred din Winchester si puncte forte pe principalele rute fluviale, astfel încât teritoriul este foarte bine supravegheat. Tot Alfred dispune de constructia flotei regale alcãtuitã din corãbii rapide, ce asigurã o defensivã în adâncime a Angliei sudice. Conceptia despre monarhie a lui Afred cel Mare depãseste cadrul restrâns al administratiei regatului tribal al Wessex-ului.
Pragmatic si religios, el are constiinta implicatiilor negative ale raidurilor vikinge asupra învãtãmântului, în conditiile distrugerii mãnãstirilor. De pildã, slaba cunoastere a latinei conduce la un declin al utilizãrii cartelor ca instrument legislative. Pentru a îmbunãtãti alfabetismul, Alfred aranjeazã si participã la traducerea în anglo-saxonã a unor cãrti fudamentale latinesti. Cãrtile cuprind istorie, filozofie, teologia lui Grigore cel Mare. Alfred patroneazã Cronica Anglo-Saxonã, copiatã si extinsã pânã în 1154, o istorie panegiricã menitã sã glorifice monarhia alfredianã. De asemenea stabileste un cod legal, unificã legile lui Offa si ale altor predecesori cu propriile reglementãri pentru a crea un corp unitar al legii anglo-saxone. Pânã în 890 sursele numismatice si legislative se referã la Alfred ca la regele englezilor, iar regii galezi îsi doresc aliante cu el. Stopând avansul viking si consolidând stãpânirea teritorialã, Alfred începe procesul de unificare a Angliei anglo-saxone, proces desãvârsit de casa de Wessex.
Athelstan (924-939)
Soldat îndrãznet, Athelstan împinge granitele regatului pânã la cea mai mare extinere de pânã atunci. 
În 927 preia York-ul de la danezi, forteazã supunerea regelui scotian Constantin si a regilor din nord, regii galezi sunt obligati sã pãteascã tribut, opozitia din Cornwall este eliminatã. Regii minori englezi îl recunosc dupã ce în 937, la Brunanburh, învinge coalitia dintre scotieni, galezi si danezi. Legislatia sa întãreste controlul asupra întinsului sãu regat, iar circulatia monedei este regularizatã. Este încurajat comertul din piete, asezãrile din zonele centrale si orasele daneze evolueazã spre comitate. Construieste aliante prin cãsãtorie cu diversi monarhi europeni. De asemenea, este un promotor al înfloririi culturale si religioase si un colectionar de artã entuziast, fãcând donatii substantiale de relicve mãnãstirilor.
Edgar (959-975)
Rege al Merciei si Danelaw din 957, devine si rege englez dupã moartea fratelui sãu. Puterea sa este recunoscutã si de conducãtorii scotieni si galezi.
Încoronarea sa târzie în 973 la Bath este prima înregistratã în detaliu, iar sotia sa, Aelfthryth, este prima încoronatã reginã. Sub Edgar se produce o mare renastere monasticã, în bunã parte datoratã relatiilor strânse cu Arhiepiscopul Dunstan. Sunt înfiintate noi episcopii, refãcute mãnãstiri benedictine, îmbogãtite vechi lãcasuri mãnãstiresti cu pãmânturi recuperate de la vikingi. Pentru prima datã se elaboreazã legi care cuprind atât Wessex si Mercia, cât si Northumbria. Se emit monede valabile pe tot cuprinsul regatului, contribuind la centralizarea statalã.
Knut cel Mare (1016-1035)
Fiu al lui Sweyn, îsi consodideazã pozitia prin cãsãtoria cu vãduva lui Ethelred, ai cãrui fii îi fuseserã rivali în lupta pentru tron. În 1018 îi este plãtitã ultima taxã Danegeld.
Knut devine rege si al Danemarcei, si al Norvegiei, mostenirea si personalitatea lui puternicã contribuind la înstãpânirea asupra unui vast imperiu. În timpul inevitabilelor cãlãtorii în Scandinavia, se foloseste de lorzi englezi si danezi pentru a-l asista la conducerea Angliei, ale cãrei legi rãmân intacte. Imperiul sãu nu beneficiazã însã de unitate administrativã si se destramã în urma disputelor succesorilor.
Eduard Confesorul (1042-1066)
Fiu al lui Ethelred, Eduard îsi câstigã suportul englez si danez ca urmare a amenintãrii cu uzurparea din partea regelui norvegian. Crescut în exil în Normandia, lipsit de abilitãti militare, Eduard dã dovadã de simpatii normande care îl aduc în disputã cu unul dintre cei mai puternici conti ai lui Knut, Godwin din Wessex, cu a cãrui fiicã se si cãsãtoreste. 
Tensiunile rezultã în criza din 1050-1052, când Godwin se rãscoalã împotriva lui Eduard, dar este alungat. Regele profitã de ocazie pentru a aduce nobili normanzi în functii locale. Este posibil ca Wilhelm de Normandia sã fi fost desemnat succesor, dar nemultumirile engleze fatã de influenta crescândã a normanzilor îl aduc înapoi pe Godwin. Eduard se aliazã cu fiul lui Godwin, Harold, care îi conduce armata în calitate de delegat si pe care Eduard îl desemneazã succesor pe patul de moarte. Domnia lui Eduard este marcatã de o perioadã de prosperitate, de îmbunãtãtiri ale tehnicilor agricole si o crestere demograficã. Taxele sunt destul de lejere. Profund religios, Eduard ctitoreste Westminster Abbey, în stil normand, unde este si înmormântat.
Surse: royal.gov.uk si britroyals.com
