Din cea mai îndepartata antichitate, exista mii de relatari ale unor oameni care vorbesc despre alte vieti pe care le-ar fi trait cândva. Cei mai credibili povestitori sunt copiii, pentru ca ei n-au citit niciodata scrieri istorice, nu detin informatii despre locurile si întâmplarile autentice pe care le descriu în amanunt. Memoria lor este virgina, lipsita de amintiri. Si totusi…
Fetita si mumia egipteana
În 1907, pe când avea trei ani, Dorothy Eady a cazut pe scarile casei în care locuia. Speriata, mama ei a ridicat-o de pe jos lesinata si a chemat în graba doctorul de familie, care dupa ce a examinat-o amanuntit, a declarat ca fetita murise. Dar o ora mai târziu, când s-a întors pentru a completa certificatul de deces, medicul a gasit-o pe fetita jucându-se cu papusa, în patutul ei.
Din momentul acela, Dorothy a început sa aiba vise din ce în ce mai frecvente, în care vedea o cladire foarte mare, cu coloane, înconjurata de o gradina splendida, plina de flori si de copaci maiestuosi.
De multe ori, fara nici un motiv aparent, parintii ei o gaseau plângând. Când o întrebau de ce plânge, copila le raspundea ca dorea foarte mult sa se întoarca înapoi, acasa, dar ca nu stia unde se gaseste acel loc.
Într-o buna zi, doamna Eady, matusa ei, le-a dus pe Dorothy si pe sora sa la British Museum, ca sa vada salile cu antichitati. La început, Dorothy le-a urmat bombanind, suparata ca fusese luata dintre papusi, dar imediat ce a intrat în galeria unde erau expuse mumiile egiptene, a început sa alerge de colo-colo, tipând strident, îmbratisând picioarele statuilor pe care le întâlnea. Surprinsa, matusa ei a încercat sa o linisteasca si sa o duca la etajele superioare ale muzeului, dar fetita a refuzat sa o urmeze. S-a dus lânga o mumie închisa într-un sicriu cu fereastra de sticla si s-a asezat pe jos, lânga el.
Excedata de încapatânarea fetitei, matusa a lasat-o în pace si a plecat mai departe, sa viziteze muzeul, împreuna cu Anna, sora lui Dorothy. Când s-a întors, Dorothy era postata lânga acelasi sicriu, iar când i-a spus ca trebuie sa plece acasa, a început sa plânga în hohote si sa strige: „Lasa-ma în pace, acestia sunt parintii mei!”. Îngrozita, doamna Eady a cerut ajutorul unui paznic de sala, pâna a reusit sa o scoata pe copila afara si sa o duca acasa.
La câteva luni de la acest incident, Dorothy a primit în dar de la tatal ei o enciclopedie pentru copii, dar nu s-a interesat decât de partea dedicata Egiptului, cerându-le celor din jur sa îi citeasca toate capitolele referitoare la aceasta tara. Peste câteva zile, n-a mai avut nevoie de ajutor. Fetita a învatat sa citeasca cu o rapiditate uluitoare, pentru ca îsi dorea cu ardoare sa descifreze singura pasajele favorite din carte.
Într-o zi, mama ei a surprins-o privind cu lupa imaginea unei hieroglife. „Degeaba stii sa citesti”, i-a spus ea, „nu vei putea niciodata sa întelegi ce este scris într-o limba pe care nu o cunosti”. Calma, Dorothy, care pe atunci avea sase ani, i-a raspuns: „Ba da, o cunosc, dar am uitat-o”.
În alta zi, pe când rasfoia niste reviste ilustrate aduse de tatal ei, Dorothy a ramas uluita în fata unei fotografii ce reprezenta palatul unui rege egiptean. S-a dus în biroul tatalui ei si i-a spus: „Uite! Uite casa mea! Acolo am locuit, dar unde a disparut gradina?”. Iritat, tatal i-a cerut fetitei sa nu mai minta când e vorba de Egipt, explicându-i ca nu avea cum sa fi mers vreodata în interiorul acelei cladiri aflate în ruina, vechi de câteva mii de ani, si nici ca ar fi putut exista vreo gradina acolo, pentru ca se afla în plin desert.
La vârsta de zece ani, Dorothy devenise un vizitator permanent la British Museum din Londra, unde visa cu ochii deschisi în fata antichitatilor egiptene.
Într-o zi, în timp ce se uita la hieroglifele de pe un basorelief, un domn în vârsta, cu parul alb, care o vazuse ca sta mereu în muzeu, s-a apropiat de ea si a întrebat-o de ce nu merge la scoala. Fetita i-a raspuns ca la scoala nu învata ceea ce ea dorea sa stie. „Si ce doresti tu sa stii?”, a întrebat-o domnul acela. „Hieroglifele”, i-a raspuns ea. „În cazul acesta, o sa te învat eu ceea ce vrei sa afli”, i-a raspuns el.
Acest trimis al providentei era sir Alfred Ernest Wallis Budge, cel ce se ocupa de antichitatile egiptene de la British Museum, expert în istoria, limba si religia Egiptului antic. Sub egida acestui mentor exceptional, Dorothy a învatat cu o rapiditate surprinzatoare lectura hieroglifelor fundamentale, fiind capabila mai târziu sa descifreze anumite pasaje din „Cartea mortilor egipteni”.
Pâna ce sir Albert a decedat, fetita a fost nedespartita de batrânul egiptolog.
La 29 de ani, Dorothy s-a maritat cu un tânar egiptean, pe care l-a întâlnit la Londra, pe nume Iman Abdel Meguid, si a plecat cu el în Egipt. La putin timp dupa nunta, a început sa aiba viziuni cu regele Seti, mama, dar si socrul ei fiind martori la câteva dintre ele. În unele nopti, se trezea pentru a scrie în mod automat, ca si cum i-ar fi fost dictate, mesaje stranii, formate din hieroglife. Într-o viziune i-a aparut un personaj nobil care se numea Hor-Re. Acesta i-a spus ca într-o alta viata ea traise în Egipt, pe atunci chemand-o Bentreshyt.
Specializata în arheologie, Dorothy Eady si-a adus contributia la cercetarile asupra vietii din Egiptul antic, participând la sapaturile de la Gizeh. Ducea o viata dubla. În timpul zilei se comporta ca o englezoaica cultivata si eleganta, care lucra pentru departamentul antichitatilor, iar noaptea devenea Bentreshyt, o egipteanca din dinastia a XIX-a, care se ruga în locurile sacre, iar în unele nopti, primea în vis vizita regelui Seti I.
Pe 3 martie 1956, Dorothy, divortata de mult timp, în vârsta pe atunci de 52 de ani, a mers în orasul lui Seti, Abydos, pe care îl considerase întotdeauna drept adevarata sa casa. Acolo a luat numele de Omm Seti, pe care l-a purtat pâna la sfârsitul vietii. Cercetarile sale au dus la descoperirea, în jurul palatului, a unei gradini uriase, pe care o descrisese în mod amanuntit înca de pe vremea când era un copil care nu stia absolut nimic despre Egipt.
Edward si cometa Halley
Pe când nu avea decât opt ani, Edward Ryall a vazut o stea cazatoare pe cer. Se întâmpla în 1908 si tatal sau i-a spus ca era vorba despre cometa Halley. Micul Edward i-a replicat ca mai vazuse aceasta cometa.
Copilul a fost pedepsit pentru ca a mintit. Drept urmare, a pastrat pentru el foarte multe lucruri pe care ar fi dorit din tot sufletul sa le povesteasca cuiva.
Când a devenit adult si s-a casatorit, a avut curajul sa-i relateze câteva fapte absolut tulburatoare sotiei sale, dar a trebuit sa astepte înca câtiva ani înainte de a-si scrie experientele.
In 1974 a publicat la Londra „Second Time Around” („Aici, pentru a doua oara”), lucrare în care descria o viata anterioara, petrecuta în secolul al XVII-lea.
Pe vremea aceea, Ryall se numea John Fletcher si se nascuse în 1645, în Somerset. Mic proprietar de pamânturi, el participase la revolta împotriva ducelui de Monmouth si la numeroase evenimente istorice, pe care le povesteste în detaliu în aceasta lucrare.
Traise si o tragica poveste de dragoste, cu o oarecare Melanie. În 1685, în timpul unei noi batalii, a fost ucis de catre un soldat al regelui Ioan al II-lea. Descrierile oferite de catre Ryall sunt impresionante din punctul de vedere al realismului si al acuratetii. Nici o carte de istorie nu furnizeaza atâtea detalii, numele membrilor clerului local, ale notarilor din regiune, precum si datele multor evenimente din epoca respectiva.
Ryall a mai descris si multe obiecte domestice si agricole, necunoscute în zilele noastre. În plus, a enumerat toate monedele care circulau in Anglia la vremea respectiva. Cui voia sa îl creada, englezul spunea ca multe dintre amintirile sale din secolul al XVII-lea faceau parte integranta din spiritul sau.
Ele persistau în constiinta sa si ieseau la suprafata fara nici o dificultate. Profesorul Ian Stevenson, cunoscut pentru cercetarile sale asupra existentelor paralele, a studiat cazul lui Ryall si a schimbat cu el o importanta corespondenta.
Stevenson a observat remarcabila exactitate istorica a faptelor relatate si dezinteresul total al autorului în ceea ce priveste exploatarea experientei sale, lucru care nu se întâmpla de fiecare data la cei care pretind ca au trait o astfel de aventura. În plus, abundenta detaliilor despre viata taranilor din epoca citata erau de-a dreptul exceptionale. Cât despre cometa Halley, ea s-a manifestat cu trei zile înainte de moartea lui Fletcher…
Micul american care vorbea tibetana
În aprilie 1932, revista americana „Modern Screen” a publicat o poveste ciudata relatata de actorul Melwyn Douglas.
Când copilul Robin Hull a împlinit vârsta de cinci ani, a început dintr-o data, în mod straniu, sa spuna povesti foarte lungi într-o limba necunoscuta, dar care parea totusi a fi cât se poate de coerenta.
În timp ce o prietena de familie era în vizita la ei, a auzit acest limbaj de neînteles si i-a propus mamei sale sa cheme un specialist în limbile orientale. Profesorul care a venit a recunoscut un dialect utilizat în Tibet, tara în care familia Hull nu pusese piciorul niciodata.
Intrigat, când a stat de vorba cu micul Robin, acesta i-a raspuns ca învatase sa vorbeasca limba aceea la scoala. Cum mama lui l-a contrazis, spunând ca nu mersese înca la scoala, copilul i-a raspuns: „Ba da, am fost la scoala înainte”.
El îsi mai amintea ca scoala se gasea în munti, dar ca ei erau diferiti de cei unde îsi petrecea vacantele de vara acum. Cât despre profesori, ei purtau niste tunici legate peste talie cu o sfoara groasa. În continuare, copilul a dat o descriere detaliata a scolii si a locului din jurul ei.
Rugat de parintii lui Robin, profesorul a facut o calatorie în Tibet si a întreprins cercetari pentru a cauta scoala descrisa de baiat. A gasit-o. Era situata în Muntii Kuen-Lun.
Toate indicatiile furnizate de catre Robin erau absolut exacte, iar preotii lama care predau în scoala aceea purtau robe lungi, legate la mijloc cu o funie.
Silvia si Capitoliul
Silvia s-a nascut în 1963, într-un spital din Sao Paolo, în Brazilia. Când înca nu împlinise nici macar o luna, un avion a zburat peste casa familiei, în timp ce bunica îi dadea sa suga din biberon.
Copila s-a oprit din mâncat si s-a uitat la batrâna cu o expresie de groaza pe fata. De atunci, în fiecare zi, cum auzea un avion, începea sa tremure de frica.
Când s-a nascut sora ei mai mica, Silvia îi spunea „sorela” sau „bambina”, cuvinte foarte diferite de cele din limba portugheza, care este folosita în Brazilia. Tot la fel, îi zicea bunicii sale „mamina”, si nu „mae”, ca si ceilalti copii brazilieni.
La vârsta de doi ani, Silvia vorbea bine portugheza, dar îsi puncta frazele cu cuvinte italienesti, limba care nu era cunoscuta de familia sa. Putin câte putin, Silvia parea ca regaseste amintirile unei vieti anterioare petrecute în Italia, în timpul celui de-Al Doilea Razboi Mondial.
Cum familia ei credea în existentele duble, nimeni nu i-a poruncit sa nu mai spuna minciuni, cum se întâmpla în majoritatea cazurilor de acest fel.
Fetita a dat frâu liber amintirilor si impresiilor dintr-o alta viata. Bunica sa a notat cu regularitate spusele ei într-un jurnal personal, pe care l-a tinut permanent. Silvia vorbea despre prietenii ei italieni pronuntând cuvintele foarte corect.
Ea dadea de înteles ca locuise în apropierea Capitoliului, despre care vorbea frecvent. Într-o zi, a povestit cu multa tristete moartea a doua dintre prietenele sale, ucise de bombe.
Când abia împlinise trei ani, într-o zi, pe când statea în bucatarie alaturi de bunica ei, un avion a trecut pe deasupra casei si Silvia s-a speriat din nou foarte tare. Apoi i-a povestit bunicii sale: „Când eram acolo, la Capitoliu, un baiat a venit fugind cu o bomba în mâini si ea a explodat. Alfonsa Dinari a fost ranita la cap si i-a curs foarte mult sânge”. „Si tu?”, a întrebat bunica. „Eu am fugit si m-am ascuns într-un colt.” „Si apoi?” „Apoi eu si cu prietena mea am urcat, am tot urcat”. „Ati urcat scarile Capitoliului?” „Nu, bunico, am urcat acolo sus, în cer”. „Si apoi?” „Nu mai stiu… Cred ca am venit aici la voi!”
În 1967, un comerciant le-a oferit parintilor Silviei un calendar pe care putea fi vazuta o fotografie a Romei. Silvia l-a luat si a început sa strige: „Uite Capitoliul! Iata casa unde locuiam! Uite stâncile pe care ma cataram si scoala unde mergeam!”. Era, într-adevar, Capitoliul, dar în calendar nu se spunea nimic despre el…
