O parte a specialistilor europeni în istoria Evului Mediu cred ca în anul 732 d. Hr. s-a consumat un moment de cotitura în istoria Europei.
Mai precis, un razboinic bastard din neamul francilor, un geniu militar, a reusit sa stavileasca o invazie despre care se spune ca ar fi dus la islamizarea batrânului continent.
În secolul al VII-lea, o noua forta se ridicase în Peninsula Araba. Mahomed, un arab nascut în centrul sfânt de la Mecca, a dat nastere unei noi religii, Islamul.
Dincolo de aspectele dogmatice, noua religie a reusit sa coaguleze toate triburile din Peninsula Arabica si sa le transforme într-o masinarie de razboi, condusa de emiri.
Armatele arabe au maturat Orientul Apropiat, Africa de Nord si în primele decenii ale secolului al VIII-lea au cucerit Spania, stapânita de neamul germanic al vizigotilor. Trupele înarmate usor, dar rapide si mai ales foarte determinate ale arabilor, au spulberat aproape orice adversar.
Odata cucerita Spania, emirii din Cordoba se pregateau în anul 730 d Hr sa lanseze un atac pe scara larga asupra întregii Europe crestine.
Prima tinta era Franta de astazi, stapânita la acea vreme de triburile francilor, un neam germanic care ocupase Gallia romana si pe care o transformasera în posesiune permanenta mai ales dupa caderea Imperiului Roman.
Era un moment de cotitura în istoria batrânului continent.
Asa cum s-au pronuntat o serie de istorici precum Leopold von Ranke sau Edward Gibbon, victoria arabilor împotriva francilor si asigurarea unui cap de pod, dincolo de trecatorile Pirineilor, o bariera naturala ar fi transformat Europa în continent musulman.
În acest moment, un razboinic bastard si-a jucat rolul crucial în istorie.
Un uragan declansat asupra Europei
La începutul secolului al VIII-lea d.Hr., Galia stapânita de franci se afla în mijlocul unui razboi civil. Ultimii regi franci din celebra dinastie a Merovingienilor cedasera de mult treburile administrative si militare în mâna unor prim-ministri deosebit de capabili din neamul Pepinizilor.
Se numeau majordomi si conduceau, efectiv, regatul franc.
Dupa moartea lui Dagobert I, la mijlocul secolului al VII-lea, majordomii din neamul Pepinizilor au preluat conducerea efectiva a regatului. Dagobert al III-lea sau Chilperic al II-lea, monarhii merovingieni, erau simple obiecte de decor. Regatul franc a fost unificat si controlat de puternicul majordom Pepin de Herstal.
Dupa moartea sa, la începutul secolului al VIII-lea, fiii majordomului, dar si ducii scapati de sub autoritatea sa, au aruncat regatul franc în razboi civil.
Din sudul Europei, pândea însa o primejdie cumplita: emirul Cordobei, cel care controla proaspat cucerita Spanie maura, aflase de întrega debandanda care domnea în regatul franc. Asa ca în 721 d.Hr. a strâns o armata uriasa cu mauri din Maroc, Yemen si Siria pentru a cuceri Aquitania, cel mai mare ducat din sud-vestul Galiei, aflat pâna la moartea lui Pepin de Hersal sub controlul regatului franc, dar care, în timpul razboiului civil, îsi afirmase independenta sub conducerea ducelui Eudes al Aquitaniei.
Arabii au trecut Pirineii si au început sa devasteze sud-vestul Frantei. Au ajuns la portile orasului Toulouse si au început sa-l asedieze. Chiar în momentul în care orasul se pregatea sa capituleze, Eudes ajungea cu armata sa si reuseste în batalia de la Toulouse sa salveze orasul si sa stavileasca temporar înaintarea musulmana.
A fost însa o victorie neîndestulatoare. Arabii aveau suficiente forte sa distruga armata vlaguita a ducelui de Aquitania.
În 732 d.Hr., emirul din Cordoba Abdul Rahman Al Ghafiqi a venit cu o noua forta, inclusiv cu celebra cavalerie Umayada, rapida si ucigatoare. Eudes al Aquitaniei a suferit înfrângeri zdrobitoare de aceasta data si a apelat la un razboinic care a început sa se afirme tot mai mult în lumea franca.
Bastardul care a confiscat averile Bisericii pentru a salva Europa
Se numea Carol si era fiul celebrului Pepin de Herstal, majordomul regatului Franc. Nu era însa un copil legitim. Era conceput cu Alpaida, concubina sa. Carol a crescut ca un copil nelegitim, fara drept la mostenirea tatalui sau, însa i-a fost respectat statutul de progenitura a marelui majordom.
Si-a dedicat viata cariereri armelor si a fost un personaj deosebit de curajos, razboinic bun, comandant talentat si cu minte foarte ascutita.
Dupa moartea tatalui sau, a fost închis de unul dintre urmasii legitimi ai lui Pepin de Hestal. A reusit sa scape si a fost recunoscut ca stapân de nobilii din Austrasia.
Carol si-a zdrobit toti adversarii, a înfrânt inclusiv puterea lui Chipleric al II lea, regele-marioneta din neamul merovingienilor, în batalia de la Cologne. Dupa numeroase lupte interne, în care bastardul lui Pepin de Herstal si-a aratat pe deplin valoarea si puterea, regele Chilperic al II-lea îl recunoaste ca majordom legitim si implicit conducator de facto al regatului franc. Victoria sa politica a venit la tanc. Mai precis, chiar în momentul în care arabii se pregateau sa devasteze regatul franc si mai apoi sa se împrastie în Europa.
Carol va ridica armata si se va pregati sa-i înfrunte pe câmpul de lupta. Pregatirile sale au fost asidue. În timpul acestor pregatiri, Carol si-a aratat geniul.
În epoca sa, armatele france, ca de altfel orice armata barbara, lupta doar în sezonul dintre finalizarea plantarilor si începutul recoltarii, adica o perioada insuficienta pentru antrenamente si campanii îndelungate. Totodata armata franca era formata din contingentele de oameni liberi si cele ale seniorilor feudali.
Carol Martel avea nevoie de o armata bine antrenata pentru a face fata fortelor rapide si foarte bine determinate ale arabilor. Tocmai de aceea a luat decizia de a confisca terenurile Bisericii, tocmai pentru a le oferi solde, razboinicilor sai, pentru a-si întretine familiile dar si pentru a-si dota corespunzator armata în fata pericolului arab. Aceasta decizie i-a adus aproape excomunicarea.
În acel moment însa Carol si-a atins obiectivul. Platindu-si soldatii a putut beneficia de prezenta lor în oaste pe tot parcursul anului. I-a putut antrena si mai apoi arunca în razboi oricând avea nevoie.
În anul 732 d.Hr., Eudes ducele de Aquitania a lansat un apel disperat la Carol majordomul, dupa ce a fost zdrobit de armatele arabe. Musulmanii din Cordoba, Maroc,Yemen si Siria luau cu asalt Galia franca.
Venise momentul ca armata lui Carol, bine echipata si antrenata cu fondurile confiscate de la Biserica, sa intre în actiune.
Un nou Termopile, la portile Europei
Copilul din flori, ajuns prin forta sa razboinica dar mai ales prin inteligenta, cel mai puternic om din cel mai puternic regat al vestului Europei, se pregatea sa faca fata unei invazii cumplite, din sud. Emirul de Cordoba Abdul Rahman Al Ghafiqi venea dupa unele surse arabe cu o armata de peste 80.000 de soldati, iar dupa altii cu o forta de aproximativ 50.000 de razboinici.
Erau luptatori experimentati si o forta armata care se baza pe o cavalerie usoara dar ucigatoare. Erau trupe din Africa de Nord, Arabia si Siria. De cealalta parte Carol aducea o forta de numai 15.000 de razboinici franci, spun unele surse. Si oamenii majordomului erau în mare parte veterani care luptasera alaturi de acesta în razboiul civil. Erau soldati puternici obisnuiti sa lupte în rânduri strânse, adevarate ziduri de scuturi, cu arme grele si devastatoare, precum sabiile grele cu doua taisuri si renumitele francisca, topoarele de razboi ale francilor.
Nu se stie nici astazi cu exactitate locul unde a avut loc batalia. Cert este ca s-a petrecut undeva în zona orasului Tours. Desi avea mult mai putini oameni, Carol a luat imediat masuri si a reusit sa-si surprinda adversarul. Practic l-a obligat sa lupte acolo unde-i convenea lui Carol cel mai mult. Adica între doua dealuri, ceea ce facea ca armata maura sa nu se desfasoare cu lejeritate si mai mult decât atât, anula si din efectele devastatoare ale sarjei de cavalerie araba.
Si-a ordonat oamenii în linie de bataie strânsa, un zid de scuturi compact, pe câteva rânduri. Se spune ca însusi Carol a intrat în linia de bataie alaturi de osteni, si-i încuraja în permanenta. De altfel armata araba efectuase raiduri succesive în zona, dar emirul s-a aratat uimit ca în fata sa venise o armata bine organizata.
Totodata, desi Abdul Rahman Al Ghafiqi era un comandant militar experimentat si talentat si-a dat seama ca adversarul sau, Carol, i-o luase înaintea. I-a impus atât locul cât si conditiile de lupta. Asa cum erau obisnuiti, arabii au lansat valuri ucigatoare cu sarje de cavalerie. De asemenea, razboinicii franci erau hartuiti de arcasii calare mauri.
Sarjele arabilor s-au dovedit total ineficiente. Armata lui Carol era formata din cei mai buni razboinici ai Europei de Vest. Zidul de scuturi nu s-a clintit.
“Barbatii din nord stateau nemiscati acolo, ca un zid. Nici nu crâcneau, devenisera un fel de curea de gheata prin care nu se putea patrunde de niciun fel si unde arabii sfârseau sub sabia crestina”, preciza cronicarul Isidorus Pacensis.
Într-un singur moment, cavaleria araba, ajutata si de arcasii calare au reusit sa strapunga linia francilor. Atunci a intervenit Carol în persoana alaturi de garda sa. Arabii care au patruns, au fost ciopârtiti de puternicul majordom si razboinicii sai.
Din acest motiv, mai târziu, va fi numit ”Martel” adica ”Ciocanul”. În acele clipe a iesit macel de ambele parti, dar zidul franc a rezistat. Destabilizati, obositi si mai ales demoralizati, arabii au aflat ca o forta a francilor le-a atacat tabara din ariengarda. Speriati ca pot pierde prazile de razboi si fara sanse în fata zidului de scuturi franc, arabii au batut în retragere.
În acele momente, razboinicii înarmati cu topoare au rupt zidul de scuturi si au tabarât asupra maurilor, macelarindu-i cumplit. Arabii au reusit sa fuga din fata lui Carol Martel si a oamenilor sai.
Nu au mai invadat niciodata, la asemenea scara, regatul franc. A fost o victorie decisiva, spun istoricii. La sfârsitul bataliei se spune ca peste 30.000 de arabi zaceau morti pe câmpul de lupta. Tocmai de aceea arabii au numit locul bataliei, ”palatul martirilor”.
Carol Martel a continuat campania împotriva arabilor care cucerisera în urma campaniei din 721 d.Hr. teritorii din sud-vestul Frantei. Mai precis la Arles si Narbonne, acolo unde a zadarnicit o noua tentativa de invazie maura. Mai mult decât atât, reuseste sa zdrobeasca definitiv armata maura în batalia de la râul Berre, în apropiere de Narrbone în anul 737 d.Hr.
Carol Martel a murit la 53 de ani si a fost înmormântat în catedrala de la Saint-Denis. A fost considerat salvatorul Europei.
Edward Gibbon, un reputat istoric britanic spunea ca daca Carol nu ar fi învins la Tours si mai apoi nu i-ar fi izgonit pe arabi din Franta, la Oxford s-ar fi predat si astazi interpretarile Coranului.
La rândul sau Matthew Bennet scria în lucrarea sa ”Fighting Techniques of the Medieval World”, ca ”Despre putine batalii se vorbeste si dupa 1000 de ani. Dar batalia de la Poitiers (n.r. Tours) este o exceptie. Carol Martel a stopat un raid musulman care, daca ar fi fost lasat sa continue, ar fi putut cuceri Galia”.
sursa: adev.ro
