Infernul, un simbol universal

In foarte multe traditii mitologice, folclorice si religioase mai ales, iadul este un loc de eterna tortura si pedeapsa pentru sufletele damnate in viata de apoi sau in lumea de dincolo cu alte cuvinte, adesea dupa inviere.

Religiile descriu adesea iadul ca nesfarsit si atemporal. Cele care cred in reincarnare il descriu ca pe o etapa, o perioada intermediara intre doua existente.

In mod tipic, aceste credinte situeaza iadul sub suprafata pamantului si vorbesc despre intrari dinspre lumea celor vii. Alte destinatii in viata de apoi includ Paradisul, Purgatoriul, Cerul si marginea Infernului (limbus in traditia catolica).

Omul vine pe lume urlând, gol, plin de sange, lichid amniotic si lucrurile nu par a se schimba in viitor.

Viata omului preistoric pivota în jurul jocului nebun al fortei brute, norocului chior si vointei haotice a elementelor naturii.

În timpurile acelea, insasi viata, nu însemna cu nimic mai mult decât o stare temporara a existentei. Din cauza ca foamea, setea, nevoia de adapost si dorinta de a procrea tineau în ghearele lor omenirea, nu mai ramânea timp prea mult pentru contemplatia religioasa.

Povestea aceasta ramâne neschimbata de-a lungul timpului. Omul evolueaza. Semintele civilizatiei sunt aruncate. Cu degetul mare opozabil si o atitudine noua, Omul se ridica si îsi aprinde focul, îsi face uneltele si adaposturi care sa îl fereasca de restul lumii.

Din aceasta scânteie de umanitate a aparut adevarata samânta care a reprezentat începutul, pentru tot ceea ce s-a facut si pentru tot ceea ce s-a desfacut, o cutie a Pandorei numita timp liber.

Cu acest dar, nu a mai existat nevoia permanenta de a se agita în legatura cu foamea, setea si sexul. Omul a putut sa gândeasca, a putut sa planuiasca, a putut sa ramâna în asteptare pentru a actiona la momentul potrivit.

Poate ca exact în acea zi s-au nascut consecinta si constiinta. Poate ca si conceptele de crima si pedeapsa s-au nascut din senin. Poate ca, pentru prima oara, a existat un loc numit infern.

Cuvantul „infern„, in limba engleza – „hell” – provine din germanul „hel” care înseamna a acoperi, a ascunde sau a camufla. Lumea de dedesupt, formata din foc si pucioasa pare sa îsi aiba originile în traditia greceasca a vietii de apoi, însa originile conceptului de „infern” sunt aproape benigne prin comparatie cu aceasta.

Ideea de infern la greci

Dupa moarte, grecii stravechi se imaginau într-o adevarata lume subterana, sub crusta pamantului, pe Câmpiile Elizee. Pentru cei rai era Tartarul, aflat sub stapânirea lui Hades – Tartarul era un taram al suferintelor si chinurilor eterne.

Dupa victoria Olimpienilor asupra Titanilor, universul a fost impartit intre cei trei fii pe care Cronos i-a avut cu Rhea: lui Zeus i-a revenit cerul, lui Poseidon marea, iar lui Hades lumea subpamanteana, Infernul sau Tartarul.

Stapan neinduplecat, la fel de crud ca si Persefona, nepoata si sotia lui, Hades nu isi elibereaza niciunul dintre supusi.

Numele sau (in greaca hades inseamna nevazutul) a fost dat locului pe care il carmuieste, devenind astfel un simbol al Infernului. Trasaturile sunt pana in acest punct, pretutindeni aceleasi: loc invizibil, din care vesnic nu se poate scapa (exceptie fac cei care cred in reincarnari), ratacit in frig si in negura, bantuit de monstri si demoni care ii schingiuiesc pe defuncti.

In Egipt, de pilda, in mormantul lui Ramses al VI-lea din Theba, infernul era deja simbolizat prin niste hrube intesate cu osanditi. Nu toti mortii erau insa victimele lui Hades. Niste alesi – eroii, inteleptii, initiatii – cunosteau dupa moarte alte salasuri decat intunecatul Infern: si anume, Insulele Preafericitilor, Campiile Elizee, unde erau scaldati in lumina si beatitudine.

În traditia greaca, trupurile mortilor privilegiati erau îngropate cu o moneda sub limba, ca plata pentru luntrasul Charon. El trbuia sa le treaca sufletele peste râul Acheron. Despre cei care mureau fara prieteni si fara avere se spunea ca se adunau pe malul de dincolo, fiindu-le refuzata pentru totdeauna intrarea în Hades.

Se spunea ca mai erau trei râuri care curgeau pe acolo: Cocytus, Phlegethon si, cel mai cunoscut, râul, Styx.

Conceptul de infern la evrei

În traditia evreiasca, lumea de apoi se numea Sheol – o lume a umbrelor, populata de spiritele mortilor. Termenul evreiesc traducându-se prin „mormânt”, este posibil ca aceasta idee sa reprezinte o metafora a mortii – soarta care îi asteapta atât pe cei saraci cât si pe cei bogati, pe opresori si pe cei oprimati.

În loc sa fie un tarâm al torturii si pedepsei, Sheol pare sa fie mai curând un fel de sala de asteptare spirituala a Purgatoriului spiritual, unde nici cele mai pacatoase suflete nu au de asteptat mai mult de un an pentru a fi curatate si eliberate în cosmos.

Iadul aminteste si de Gheena greceasca – din ebraicul Gehinnom, cel mai probabil un indiciu al Vaii Gehinnom, o zona din sud-vestul Ierusalimului, unde fenicienii aduceau sacrificii unor zei întunecati si bizari.

În vremurile mai apropiate, acest loc a servit drept zona unde se incinerau gunoiul si resturile si unde erau aruncate cadavrele criminalilor executati, fara nici o ceremonie.

Este foarte posibil ca acest ciclu perpetuu de putrezire si nimicire sa fi servit drept model pentru ce avea sa devina Iadul, însa conceptia evreiasca a Iadului nu era aceea a pucioasei si chinurilor, dupa cum amenintarea cu condamnarea eterna nu constituie un aspect al dogmei evreiesti.

Infernul la musulmani

În conceptia musulmana, iadul este un loc numit Jahanam – care are radacina tot în cuvântul evreiesc Gehinnom – si este mai apropiat de conceptiile crestine si ulterioare referitoare la iad ca loc al focului si durerii. Este interesant de observat ca în vreme ce în islam exista sapte niveluri ale iadului, numai doua dintre ele sunt destinate credinciosilor sai – celelalte cinci se spune ca ar reprezenta salasul necredinciosilor care nu-l accepta pe Allah si învataturile sale.

Jaheem, nivelul cel mai de jos al iadului, este dedicat credinciosilor Islamului, dar acelora care s-au abatut de la învataturile acestuia. Jahanam este destinatia finala a idolatrilor dupa sfârsitul lumii. Cei care venereaza puterea focului sunt destinati nivelului Sa’ir, în vreme ce aceia care nu-l accepta pe Allah vor suferi chinurile din Saquar. Evreii vor fi trimiti în Ladha, iar crestinii îsi vor petrece eternitatea în Hawiyah. Cel mai adânc colt al Iadului este Hutama – lacasul unei semintii rare – ipocritul religios.

Infernul pentru catolici

Câmpiile iadului au primit un sut administrativ în fund din partea Bisericii Romano-Catolice. Conceptul a devenit de-acum împatrit:

a) iadul ca loc al chinurilor pentru sufletele damnate;

b) limbus parvulorum, pragul iadului copiilor, unde sunt închisi si pedepsiti cei care au murit cu „pacatul originar” al însasi nasterii;

c) limbus partum, dublul deochi spiritual al pragului iadului pentru multimile care au trait si au murit înainte de Hristos si carora le este totusi interzis accesul în Ceruri din cauza pacatului lui Adam;

d) Purgatoriul, unde cei care au comis pacate mai mici (scuzabile) sunt purificati prin pedeapsa si în cele din urma urca la Cer.

Esenta intima a infernului este insasi pacatul capital, in care cei osanditi sunt morti, ar crede teologii. Inseamna pierderea lui Dumnezeu si, cum nimic altceva nu poate da sperante sufletului despartit de corp si de realitatile sensibile ale defunctului, asta este totuna cu nefericirea absoluta, cu lipsa esentiala, cu chinul misterios si de nepatruns. Inseamna esecul total, definitiv, ireparabil al unei existente umane. Covertirea pacatosului nu mai este posibila, inrait in pacat, el va ramane vesnic ostaticul pedepsei sale.

Focul iadului este perceput în general ca un chin, fiind cu totul deosebit de orice a cunoscut vreodata omul în viata lui de pe pamânt – ard la temperatura maxima fara sa aiba nevoie de combustibil si de întetire.

Infernul pentru taoisti si budisti

Pentru partizanii taoismului si budismului, pedeapsa pentru o viata frivola si rea este reprezentata de un ansamblu de optsprezece niveluri de torturi înfricosatoare.

Pacatosii pot sa fie aruncati de colo-colo de vânturi extrem de puternice; pot sa fie arsi în foc, înghetati în gheata, fierti în cazane imense cu ulei, despartiti de membre cu fierastraul sau rupti în bucati de carne; este posibil sa li se taie limba; pot sa fie striviti în bucatele de ciocane uriase; pot sa fie taiati în doua; pot sa fie trasi în teapa si atârnati asemenea halcilor de carne în vitrina macelariei; este posibil sa le fie scosi ochii; pot sa fie strapunsi, scotându-li-se inima prin piept; pot sa fie goliti de maruntaie; jupuiti de vii; devorati de viermi sau pot sa fie pusi pe o platforma deasupra unui infern permanent.

Date fiind pacatele si rautatea din lume, este usor de imaginat ca oricare dintre conceptiile referitoare la iad constituie, de la bun început, niste cosmaruri clerice.

În loc de încheiere

Infernul a ramas un simbol în spatele formelor conventionale si simbolice ale dogmei. Pentru multi oameni, ideea de infern tine de epoci demult apuse. Daca înainte puteai educa omul folosindu-te de ideea de iad si de pedeapsa, astazi, aceasta pedagogie nu mai este adecvata.

O metoda de educatie folosita cu succes într-o epoca se poate dovedi total nepotrivita si daunatoare într-o alta epoca.

Omenirea este într-un punct în care înfricosarile si amenintarile cu pedepse dintr-un ipotetic infern, si-au pierdut din forta si nu mai dau randament. Daca înainte ideea de infern te tinea legat de biserica, acum ea nu face decât sa îndeparteze omul de biserica.

O religie justitiara, care ameninta cu infernul nu mai e cea mai nimerita religie pentru om. Omul este prea torturat de legi, de îndatoriri, de pretentiile pe care le are societatea de la el.

Si ar mai fi un aspect. Din moment ce ne rugam pentru sufletele chinuite, despre care presupunem ca ar patimi în iad, asta înseamna ca, de fapt, rugile noastre îi ajuta sa iasa din infern, catre lumina si liniste. Deci chinurile iadului nu sunt vesnice, asa cum amenina biserica…