„Niciodata atât de multi nu au datorat atât de mult celor putini”, a spus Winston Churchill, prim ministrul de atunci al Marii Britanii referindu-se la pilotii militari din cadrul Royal Air Force care au reusit sa opreasca puternica flota aeriana a Luftawaffe-ului german.
Numeroasele înclestari si dueluri aeriene au fost grupate de istorici sub titlul generic de Batalia Angliei. Dupa succesul Operatiunii Blitzkrieg, evacurarea din Dunkirk si predarea Frantei, Marea Britanie era aproape pe cont propriu în fata masinii de razboi germane.
Arhipelagului britanic i-a fost asadar scris sa fie salvat de celebra Batalie a Angliei, cu siguranta unul dintre momentele decisive ale celui de-Al Doilea Razboi Mondial.
Cauze si tensiuni
Dupa caderea neasteptat de rapida a Poloniei si apoi a Frantei, Marea Britanie s-a vazut singura în fata uriasei masini de razboi germane, neînvinse pâna atunci.
De fapt, Hitler aprobase deja planul de invazie terestra a Insulelor Britanice, cunoscut sub numele de Operatiunea Leul de Mare. Pentru asigurarea invaziei terestre asupra britanicilor, Germania Nazista trebuia sa-si stabileasca suprematia aeriana nu doar deasupra Marii Britanii, ci si deasupra Canalului Mânecii.
Evident, sarcina aceasta i-a revenit lui Hermann Goering, comandantul aviatiei militare germane, temuta si celebra Luftwaffe. Deznodamântul avea sa se concretizeze nu doar în prima campanie de bombardament strategic din istorie, ci si prima batalie care avea sa fie decisa de rezultatul duelurilor aeriene. Cifrele erau cum nu se poate mai dezechilibrate:
Luftwaffe poseda peste 2.000 de avioane de vânatoare comasate în baze aeriene care se întindeau din Franta în Norvegia.
Fortele Regale Aeriene Britanice, sau Royal Air Force detineau la acea data doar 675 avioane de lupta. Totusi, pe atunci avioanele germanilor erau în mare parte concepute pentru bombardament pe distante scurte, interceptie si vânatoare. Berlinului îi lipseau avioane de bombardament strategice, de mari dimensiuni, capabile de o misiune completa deasupra Angliei dintr-un singur zbor.
Tot atunci, germanilor le lipseau avioane de vânatoare de mare precizie si fiabilitate. Multasteptatul avion Messerschmitt Me 262, primul avion de vânatoare echipat cu motor cu reactie, nu fusese înca inventat.
Pe de alta parte, britanicii nu se bazau doar pe un singur as în mâneca. Este adevarat ca pilotii din cadrul RAF erau mai bine pregatiti si mai experimentati, dar britanicii posedau si un sistem de radare foarte avansat si eficient pentru acele vremuri, radar care-i avertiza din timp de aparitia flotilelor aeriene inamice.
În plus, moralul lor era excelent caci luptau la ei acasa. Nu în ultimul rând, alaturi de ei luptau peste 140 de piloti de vânatoare polonezi, excelent antrenati.
Acesti piloti polonezi, putin amintiti astazi, au avut o contributie semnificativa la deznodamântul bataliei, doborând peste 200 avioane germane din totalul celor 1100 avioane pierdute la finalul bataliei de catre Luftwaffe.
Ziua Vulturului
Germanii doreau sa-si asigure superioritatea aeriana într-un timp cât mai scurt. Mai precis o singura zi, pe care au numit-o sugestiv: Ziua Vulturului. Data exacta a acestei Adlertag, cum se chema în limba germana trebuia stabilita si aleasa de Hitler în persoana.
Pâna în acel moment, dictatorul german decisese ca aviatia lui Goering sa se limiteze la atacul navelor de transport britanice care traversau Canalul Mânecii, în speranta scurtcircuitarii convoaielor de marfuri si provizii necesare Londrei în timp de razboi.
Prin urmare, în prioada cuprinsa între 10 iulie si începutul lunii august a anului 1940, germanii au bombardat puternic convoaiele maritime. Doar ca în acele confruntari au intervenit si cei mai buni piloti de vânatoare britanici. În luptele aeriene de deasupra Canalului Mânecii, Luftwaffe a pierdut 248 avioane de bombardament si vânatoare, în timp ce RAF-ul a înregistrat doar 148 avioane pierdute.
Fusese un fel de preludiu sângeros al duelurilor aeriene de deasupra Londrei. Cu toate acestea, bilantul îi îngrijora serios pe britanici. Nu erau atât de mult resimtite pierderile avioanelor, caci fabricile engleze de profil lucrau nonstop pentru producerea de noi avioane, cât erau de regretate pierderile umane. Un pilot de vânatoare eficient se formeaza în timp îndelungat, iar timpul parea sa joace contra Londrei.
Directiva Fuhrerului cu numarul 17 a fost în cele din urma lansata pe data de 1 august 1940. Ordinele lui Hitler erau clare:
„Luftwaffe trebuie sa elimine RAF în cel mai scurt timp posibil. Intensificarea razboiului aerian trebuie sa înceapa din data de 5 august. Dupa terminarea pregatirilor si stabilirea starii vremii, data exacta va fi stabilita”.
Planul stabilit de strategii militari din cadrul Luftwaffe viza bombardarea istalatiilor radar britanice. Etapa aceasta urma sa pregateasca ziua decisiva. Ziua Vulturului. Astfel, Berlinul a stabilit ca data de 10 august sa fie hotarâtoarea Zi a Vulturului.
Din cauza vremii nefavorabile, distrugerea radarelor nu a fost terminata înainte de 12 august. Cu
toate ca germanii pierdusera iarasi mai multe avioane decât britanicii, Luftwaffe a reusit sa distruga o mare parte din reteaua de radare.
Cu ajutorul extern primit de la Washington, britanicii au reusit însa sa-si reasambleze radarele în timp record, iar pilotii RAF erau neclintiti. Germanii pierdusera iarasi 84 avioane de vânatoare iar englezii doar 8. Vulturul era doborât metodic.
Zilele de 14 si 15 august au avut un deznodamânt aproape identic, cu 75 avioane germane lichidate si doar 35 avioane britanice sfârsite în acelasi fel.
Confruntat cu realitatea dura, Goering a shimbat cu disperare strategia Luftwaffe. La început a interzis orice operatiune de lichidare a radarelor britanice. În al doilea rând, a decis ca avioanele de tip Stukas sa fie retrase de la zbor deoarece se dovedisera a fi extrem de vulnerabile în duelurile aeriene.
În ultimul rând, Goering a decis ca avioanele de tip Messerschmitt Bf 109 sa nu mai execute misiuni de vânatoare, ci strict de bombardament. Nemultumit, Goering a mai decis în ultima faza ca avioanele Messerschmitt Bf 109 convertite în bombardiere sa beneficieze de avioane de vânatoare de acelasi tip care sa le escorteze pe perioada misiunilor de bombardament asupra Marii Britanii.
Astfel, majoritatea avioanelor de tip Bf 109 au fost transferate bazei aeriene de la Pas de Calais, punctul cel mai apropiat geografic de Batrânul Albion. Tot în acelasi scop, grupe mici de bombardiere au fost trimise însotite de escorte masive de avioane de lupta. Totul pentru a atrage RAF într-o singura lupta decisiva. Aceasta a fost strategia germana, care era cât pe ce sa câstige batalia.
Contraatacul buldogului furios
Strategia germana a continuat pentru urmatoarele câteva saptamâni, si chiar daca britanicii doborau mai multe avioane inamice decât pierdeau, Luftwaffe câstiga teren încet, dar sigur. Germanii îsi permiteau pe atunci sa piarda piloti si avioan, pe când RAF, nu.
Fara sa stie soarta a decis brusc sa fie de partea britanicilor printr-un incident care a stârnit furia tipica de lupta a legendarului buldog englez!
În primele ore ale zilei de 25 august 1940 un pilot german al unei aeronave de bombardament de tip He 111, a bombardat accidental centrul Londrei în pofida ordinelor lui Hitler care interzisese orice actiune asupra capitalei britanice. Evident, nici pilotul german nu si-ar fi imaginat niciodata consecintele gestului sau asupra soartei bataliei.
Turbat de furie si oripilat de un asemenea atac soldat cu multe victime din partea populatiei civile necombatante, Winston Churchill a ordonat un raid aerian de bombardament în aceeasi noapte asupra Berlinului.
Goering, care ironizase ulterior aviatia britanica, despre care declarase de nenumarate ori ca nu ar fi fost capabila sa bombardeze Germania, avea sa aiba parte de o surpriza neplacuta. Deseori, Goering obisnuia ca în cercurile sale de apropiati sa declare cu emfaza-i caracteristica:
„Daca britanicii vor fi vreodata în stare sa bombardeze o tinta de pe teritoriul german, atunci sa-mi ziceti mie Meyer”, cu trimitere la una din denumirile generale dispretuitoare la adresa evreilor.
Spre uluiala berlinezilor, în noaptea de 25 august, un numar de 81 bombardiere britanice de tip Hampden au aparut pe cerul capitalei lor pentru a da o lovitura îndrazneata în inima celui de-Al Treilea Reich.
Bombardamenul britanic a fost unul ineficient, dar a doua zi dimineata, toti berlinezii îl poreclisera deja „Meyer” pe Goering, o porecla mai mult decât insultatoare la adresa unuia dintre cei mai antisemiti dintre apropiatii lui Hitler.
Furios si rusinat, acesta a aparut în fata natiunii germane, unde a promis solemn ca astfel de bombardamente nu vor mai avea loc niciodata. Istoria avea sa-l contrazica grav pe aceasta tema. 
Hitler în schimb, era puternic atins în ego-ul sau. Nu putea concepe ca un asemenea act de îndrazneala al britanicilor sa nu fie aspru pedepsit.
Fuhrerul a aparut a doua zi dimineata la postul national de radio, unde a dat un comunicat în stilul sau caracteristic:
„Daca britanicii îndraznesc sa ne bombardeze orasele, noi le vom îngropa pe ale lor”, apoi, în ciuda sfaturilor generalilor sai, Hitler i-a ordonat lui Goering sa dezlantuie o campanie masiva, fara nicio regula, în scopul distrugerii din temelii a Londrei.
Cu toate ca bombardamentele furibunde ale germanilor s-au dovedit greu de suportat pentru londonezi, masura pripita luata de Hitler le-a permis celor din RAF sa-si refaca fortele. Bazele si fabricile au fost reparate, iar avioanele modernizate în ritm urgent.
Noile avioane de tip Hurricane si Spitfire începeau sa provoace pagube din ce în ce mai mari inamicilor germani. De fapt, avionul Spitfire
Mkl devenise singurul avion britanic capabil sa se înfrunte de la egal la egal cu redutabilul Messerschmitt Bf 109.
În cele din urma, pilotii RAF au provocat asemenea pagube germanilor încât Luftwaffe nu si-a mai permis sa piarda piloti si avioane deopotriva.
Într-un final toate bombardamentele de zi au fost oprite, iar Operatiunea Leul de Mare a fost amânata pe termen nedecis. Au mai continuat câteva bombardamente de noapte, dar Batalia Angliei se incheiase.
Britanicii câstigasera în mod evident, cu toate ca la începutul confruntarilor aeriene pareau sa aiba a doua sansa.
Multumita unui bombardier german ratacit asupra spatiului aerian londonez, precum si datorita
ego-ului bolnav al lui Hitler, a fost salvat ultimul bastion al libertatii în Europa celui de-Al Doilea Razboi Mondial.
Istoricul Marian Stefanescu considera ca Germania nazista a esuat în a înfrânge Marea Britanie printr-un atac aerian masiv, în vara anului 1940, din cel putin cinci motive.
Printre cauzele enumerate de acesta se numara:
radarul performant pentru acele timpuri dezvoltat de britanici, autonomia de zbor redusa a avioanelor de vânatoare germane, pierderile mari de avioane si în special de piloti suferite de Luftwaffe, dar si mobilizarea de razboi exemplara a industriei britanice care a reusit sa produca mai multe avioane în comparatie cu „Imperiul nazist”.
