Putini barbati au reusit vreodata sa fie capabili de fapte asemanatoare cu cele savârsite de brava regina Zenobia. A înfruntat cu succes una dintre cele mai temute armate ale Antichitatii. A putut sa sfideze înfrângerea si dezastrul asa cum putini razboinici ar fi fost în stare. A intrat deopotriva în istorie si legenda prin gloria faptelor si caracterul ei unic, neasemuit. Aceasta a fost Zenobia, mândra si frumoasa regina a deserturilor siriene.
Ochi negri, spirit divin, frumusete incredibila
În secolul trei, granitele de sud-est ale Imperiului Roman erau fortate si cadeau una dupa alta sub
loviturile tot mai puternice ale unui ambitios regat pe nume Palmyra. Pe tronul acestui oras-regat (aflat intr-o oaza) conducea Zenobia – Regina Deserturilor, cum o supranumisera contemporanii ei. Regina s-a nascut probabil în anul 240 dupa Hristos, dintr-o mama egipteana si un tata de origine araba sau aramaica.
Avea o origine ilustra, pretinzând ca provenea direct din legendara regina Cleopatra a Egiptului, precum si dintr-o lunga spita de regi si regine siriene si asiriene, care începea chiar de la biblica Regina din Saba.
Cronicarii si istoricii antici nu se sfiau de excesul epitetelor atunci când faceau referiri la ea:
„Ochii ei erau negri, iar privirea puternica si îndrazneata cucerea pe oricine, spiritul sau era plin de maretie divina, iar frumusetea sa era cu adevarat incredibila” – genul acesta de referiri fiind foarte des întâlnit în textele vechi care fac referire la aceasta frumusete razboinica a deserturilor siriene.
Odata ajunsa regina a îndepartatelor fruntalii din est, nu s-a sfiit sa se autodeclare succesoare de drept a Cleopatrei. Cu o Roma în stare de criza politica, Zenobia si-a construit o imagine slefuita dupa legendara regina Dido, nimeni alta decât fondatoarea Cartaginei, regatul dusman si rival prin traditie al Romei
Astfel de descrieri au rezistat trecerii timpului, si au fost putine regine razboinice comparabile cu Zenobia în faima si putere. Chiar spre sfârsitul zilelor ei, când a fost capturata de legiunile romane si purtata în triumf prin Roma, dupa obiceiul Cezarilor, Zenobia era învesmântata în straiele si podoabele sale pretioase, ca si cum nu si-ar fi pierdut nimic din aura si splendoarea care au însotit-o pe tot parcursul vietii. Acum, dupa multe secole, povestea adevarata a Zenobiei ramâne una dintre cele mai intrigante si interesante din întreaga istorie.
Regatul Palmierilor si destinul împaratului Valerian
Palmyra a fost o asezare straveche, fondata într-o oaza din deserturile Siriei. Era un loc verde,
înconjurat de multi palmieri, de unde si-a tras de fapt numele. În decursul primului secol înainte de Hristos, Palmyra a devenit o metropola unde poposeau numeroase caravane. Asezat într-un spatiu strategic, la întretaierea drumurilor dintre Roma si Persia, cultura si civilizatia sa a devenit un amestec de elemente si influente grecesti, romane, mesopotamiene, iraniene si nomade.
De-a lungul istoriei sale, a fost un oras înfloritor, independent si prosper. Doar ca fiind prins între doi vecini puternici si turbulenti precum Imperiul Roman si Persia Sasanida, Palmyra s-a vazut dintotdeauna nevoita sa aleaga dificila cale diplomatica. În anul 230, un membru al familei conducatoare din Palmyra a devenit nu doar cetatean, dar si senator roman.
Numele sau era Septimius Odaenathus. În anul 258, acesta a ajuns consul ajungând sa detina printre altele si titlul de conducator suprem al Palmyrei.
În anul 260, imparatul roman Valerian nu doar ca a fost înfrânt de persani, dar a fost si capturat de catre acestia în timpul bataliei de la Edessa. Cum Plamyra fusese în ultimul timp în gratiile Romei, înfrângerea imperiului de catre persani însemna doar probleme pentru prospera asezare.
Din acest motiv, Odaenathus i-a sprijint pe romani, ajungând chiar sa-i înfrânga pe persani pentru un interval de tip de câtiva ani. În ciuda suceselor sale multiple, consulul a fost ucis de nepotii sai în urma unui complot.
Acum a intrat în scena tânara Zenobia, care era pe atunci cea de-a doua sotie a lui Odaenathus. A sesizat la timp momentul propice pentru preluarea puterii si nu a ezitat sa o faca. Descrisa drept una dintre cele mai frumoase femei din Orient, Zenobia avea sa se remarce însa ca razboinica si politiciana de exceptie.
Historia Augusta ne-o descrie ca pe o femeie a carei bravura o întrecea chiar pe cea a sotului ei, o femeie care luase parte activ la numeroase campanii militare, o femeie care calarea alaturi de soldati si bea cot la cot cu sotul ei si generalii acestuia, o femeie ale carei calitati de conducator l-au impresionat puternic chiar si pe împaratul Aurelian.
Dupa ce aceasta conducatoare ambitioasa si-a stabilizat pozitia si puterea în Palmyra natala, a întreprins primele incursiuni armate în Mesopotamia si estul Asiei Mici. Cu toate ca a participat activ al campanii, Zenobia a mentinut o relatie prieteneasca cu Roma, care era de altfel cel mai important aliat regional al Palmyrei.
Cu toate acestea, cum noile provincii bogate, cucerite de Roma lânga granitele sale erau tot mai tentante, iar cum Imperiul Roman se clatina sub o serie de personaje istorice nevolnice, pe care Zenobia nu-i considera împarati adevarati, ruperea prieteniei si aliantei s-a rezumat la o chestiune de timp.
Leoaica din Palmyra
În anul 270 dupa Hristos, Zenobia a rupt relatiile de prietenie cu Roma si a invadat provinciile 
acesteia de sud-est. Comandata de generalul Zadbas, armata Zenobiei a patruns în Egipt unde a înfrânt o armata formata din circa 50.000 de legionari. La aflarea vestii neasteptate ca Imperiul a pierdut Egiptul, grânarul sau de secole, împaratul roman Claudius al II-lea Gothicus l-a trimis pe generalul Probus în fruntea trupelor din Africa de Nord contra palmyrienilor.
La încheierea unei campanii militare îndelungate si dure, romanii au fost învinsi, iar Zenobia si-a întarit prezenta în Egipt. În anul 271, trupele palmyriene o ovationau deschis pe Zenobia cu titlul de „cea mai ilustra, curajoasa si pioasa regina a lumii”.
În decursul aceluiasi an, ambitioasa regina nu s-a sfiit sa-l declare pe fiul ei, Augustus (împarat) si a ordonat stergerea imaginii împaratului de atunci al Romei de pe toate monedele care circulau în Alexandria. Imediat dupa acest gest, Zenobia si-a luat titlul de Augusta (împarateasa).
La apogeul puterii sale, Zenobia detinea o mare parte din teritoriile de sud-est ale Imperiului Roman. Controla astfel orasele Antiohia si Alexandria, doua dintre cele mai mari orase din imperiu.
Sursele istorice sustin toate ca aceasta ambitioasa regina a trait în lux si excelenta. În timp ce servea masa era idolatrizata ca un rege persan, se îmbraca în robe elegante de purpura, în croiala cartagineza si se împodobea cu aurul si pietrele pretioase ale unei regine de faraon egiptean.
Totusi, îndrazneala si declaratiile sale pompoase nu au ramas multa vreme fara raspuns. Spre deosebire de antecesorii sai, Aurelian, noul imparat de la Roma era ambitios, inteligent si talentat în arta razboiului si strategie.
A fost un comandant capabil, care a reusit sa-i respinga pe barbarii care amenintau Peninsula Italica. A reconstruit zidurile Romei si a executat toti senatorii care nu-i erau loiali. În perioada în care Zenobia îsi ridica propriul imperiu, Aureliu revitaliza puterea Romei în spatiul mediteranean.
În anul 272, Aurelian si-a trimsi trupele într-o campaniei contra Zenobiei. Când legiunile au ajuns
în Asia Mica, fostele orase colonii romane din regiune s-au revoltat în favoarea lui Aurelian. Zenobia si generalii sai au ocupat pozitii lânga Antiohia pe cursul râului Orontes. Conform lui Zosimus, spionii lui Aurelian au reusit sa captureze un numar de sase calareti palmyrieni.
Dupa ce le-a studiat armele si echipamentul, împaratul a concluzionat ca trupele de cavalerie ale Zenobiei erau mai bine echipate si antrenate decât ale sale. Prin urmare a ordonat cavaleriei romane sa evite o confruntare deschisa cu cea palmyriana, alegând sa trimita frontal legiunile pedestre iar cavaleria sa sustina atacul din flancuri. Strategia sa a fost inspirata, iar Zenobia s-a vazut nevoita sa se retraga cu toate ca nu a admis înfrângerea de teama unei rebeliuni a cetatii Antiohiei.
Pe câmpiile din Emesa, Zenobia s-a decis sa-si încerce a doua sansa. Armata ei era compusa din 70.000 de oameni, dintre care temuta cavalerie grea (cataphractes) era centrul de baza, sustinut de infanteristi si unitati ale aliatilor.
În contrast, Aureliu se baza pe o armata eclectica compusa în graba din regimente imperiale, decurii de legionari din posturile de frontiera, aliati si trupe auxiliare.
Lupta a început cu un atac în forta al cavaleriei grele a reginei care a respins cavaleria romana. Totusi, dupa ce romanii au dat înapoi, palmyrienii au muscat momeala si s-au lansat într-o urmarire dezordonata a acestora. Obositi de armurile grele si dezorientati, palmyrienii au fost din nou înfrânti de bravii legionari pedestri. Conform aceluiasi Zosimus, o mare parte din calaretii în armuri grele au cazut victime infanteristilor palestinieni înarmati cu bâte din lemn de esenta tare.
În urma celei de-a doua înfrângeri, Zenobia s-a vazut într-o situatie disperata. Orasul Emesa nu-i era deosebit de loial, nefiind un loc sigur de refugiu. Consilierii au sfatuit-o sa se retraga de urgenta în Palmyra.
Acolo, regina s-a pregatit de apararea cetatii care avea sa fie curând luata cu asalt de trupele romane. De data aceasta, apararea orasului era ireprosabila. Baliste si catapulte erau pregatite pe ziduri, alaturi de mii de arcasi si de lancieri.
Obosit si el în urma unei campanii militare costisitoare si dificile, Aurelian a preferat sa cada la pace cu Zenobia si sa o convinga sa se predea, dupa cum certifica si acest text trimis Leoaicei Desertului:
„Te rog sa te predai de bunavoie si îti promit ca viata îti va fi crutata. Îti garantez ca se va lua cont de conditiile tale, iar copiii tai vor fi crutati. Bijuteriile, aurul, argintul, matasurile, caii, camilele pe care le detii, trebuie sa le donezi trezoreriei romane. Cât despre cetatenii din Palmyra, drepturile lor vor fi respectate întru totul”.
Din mândrie, regina a refuzat termenii propusi de Aurelian. Cu toate ca orasul era pregatit de asediu, situatia nu era deloc optimista caci imperiul ei deja nu mai exista. Într-un gest de disperare, Zenobia s-a urcat pe o camila si a decis sa fuga într-o noapte de-al lungul Eufratului în speranta ca va gasi ajutor la fostii ei inamici, persanii.
Din nefericire pentru ea, pe când încerca sa traverseze fluviul, a fost observata si capturata. Adusa în fata lui Aureliu, acesta exclamat dezamagit ca:
„Nu prea este demn de onoarea mea sa ma laud ca am cucerit si capturat o femeie”.
Sfârsit incert?
Odata captiva, Zenobia a pierdut orasul Palmyra, pe care l-a parasit în fuga, gest pentru care supusii sai nu au iertat-o. La Emesa, Zenobia a ajuns chiar în fata tribunalului, unde s-a aparat hotarât, ca si cum ar fi fost înca regina.
În anul 274, Aurelian intra în Roma într-un triumf grandios, pe care Cetatea Eterna nu-l mai 
vazuse de ani buni. Împaratul era mândru. Nu fara motiv. Recucerise tinuturile luate de Zenobia si înfrânsese triburile celtice rebele. Convoaie din toate tinuturile imperiului participau la celebrare, inclusiv regina Zenobia care participa personal la parada, urcata într-un car alegoric, ca parte din trofeele victoriilor obtinute de Aureliu.
Avea zeci de ornamente de aur la picioare, iar hainele ei aveau atâta aur si pietre pretioase încât fosta regina de abia se putea deplasa, fiind ajutata de sclavi.
Cu toate acestea, nu se stie exact care a fost soarta ei. Unele surse sustin ca pentru a evita umilinta de a fi dusa la parade pe strazile Romei, Zenobia s-ar fi sinucis prin înfometare. Dezbaterile pe aceasta tema nu s-au încheiat nici în prezent.
Alte surse istorice afirma ca dupa parada din Roma, Aurelian a fost milostiv cu Zenobia si i-a daruit o vila luxoasa la Tivoli, pe malul Tibrului. Oricum, dupa cum conchid autorii antici, Zenobia a fost aproape de o faima la fel de mare ca a Cleopatrei, dar fara sa aiba sfârsitul tragic al acesteia.
Când Aurelian a intrat triumfal în Roma cu Zenobia în carul sau alegoric, împaratul a trimis o scrisoare catre Senat si popor în care îsi justifica astfel actul de a merge la razboi si a înfrânge o femeie:
„Zenobia a fost un lider stralucit care a inspirat teama dusmanilor ei. A avut mari victorii pe câmpul de lupta. A fost o conducatoare înteleapta, care si-a stapânit armata si a stiut când sa foloseasca disciplina si generozitatea”.
Domnia Zenobiei a fost un eveniment celebrat nu doar în Orientul Apropiat, dar si în Siria, Bizant si chiar Europa Renascentista.
