În toata lumea exista locuri care emana o energie extrem de puternica. Aflate pe vârfuri de munti, pe coline sau în paduri, în preajma unor arbori batrâni sau pe maluri de ape, ele au fost considerate, înca din urma cu mii de ani, drept surse magice de putere si sanatate.
Vechile temple pagâne erau întotdeauna înaltate pe locuri cu energie puternica. Au fost imitate de biserici. Mai ales catedralele gotice, înaltate în anii timpurii ai Evului Mediu, au în structura lor nuclee puternice de energie, adeseori stranie, legata mai repede de magie, decât de catolicism.
Întrebari fara raspuns
Nimeni nu se mira de lucrurile pe care le vede zi de zi, fiindca oamenii presupun existenta unei taine doar în ceea ce este neobisnuit si iesit din comun.
Cei ce viziteaza în prezent catedralele din Franta, de pilda, vad niste constructii gotice care ating perfectiunea prin dimensiunile lor incredibile si interioarele impresionante.
Spatiile dinlauntrul acestor gigantice case ale Domnului sunt încarcate de lumina si de spiritul 
altei lumi, dar si de o energie aparte, înaltatoare.
Ce efect coplesitor, greu de închipuit pentru noi, astazi, vor fi avut aceste cladiri asupra stramosilor nostri din Evul Mediu, care aveau pentru prima oara prilejul de a se întâni cu o asemenea maretie?
De constructorii catedralelor din Chartres, Reims, Rouen si Paris nu ne despart doar câteva secole, ci si cunoasterea legaturilor mistice dintre acest stil arhitectonic si conceptia despre lume a traitorilor din acele timpuri.
Oare batrânele ziduri de piatra ocrotesc, asa cum se spune, stravechi lacasuri de initiere spirituala? Au ele legatura cu piramidele egiptene si cu templul lui Solomon?
Întrebari fara raspuns. Misterul artei gotice a ramas nedezlegat pâna în zilele noastre. Daca originile altor stiluri care au dominat epoci ulterioare ale istoriei artelor, ca de pilda renasterea sau barocul, pot fi identificate retrospectiv si urmarite cronologic, pentru aparitia artei gotice este imposibila stabilirea cu exactitate a unor etape premergatoare.
Acest stil arhitectural s-a ivit pe neasteptate în Franta, prin anii 1130-1140, fara influente anterioare. S-a dezvoltat independent în vestul Europei, ajungând în doar câteva decenii la o înflorire nebanuita.
Din negura vremurilor ne parvin chiar si numele unor arhitecti, cum ar fi Villard de Honnecourt, cunoscut din documentele de santier ale catedralei din Reims (planuri si schite, datând din jurul anului 1230). Împreuna cu cioplitorii în piatra, dulgherii si sticlarii, acesti arhitecti au ridicat, în mai putin de un secol, peste optzeci de edificii grandioase în nordul Frantei.
Catedrala din Chartres – o capodopera într-un târgusor?
Celebrul labirint din catedrala din Chartres depune marturie despre credinta oamenilor din acele timpuri: murmurând rugaciuni si târându-se în genunchi, ei înaintau spre centrul labirintului, pe traseul care-l despartea în doua.
„Exista lacasuri unde adie spiritul”, spunea scriitorul francez Maurice Barres, „locuri unde omul este patruns de o forta cu totul speciala, unde i se deschid «organe» de comunicare cu divinitatea. În acceptia stramosilor nostri, omul nu se putea socoti realmente deplin, decât din momentul când traia o trezire spirituala. Iar aceasta trezire se petrecea gratie unor influente nestiute, în locuri deosebite, acolo unde au fost înaltate temple, menhire, dolmene si, mai târziu, catedrale”.
Fara îndoiala, constructorii necunoscuti ai catedralei din Chartres nu au avut intentia sa realizeze
o opera de arta atunci când au înaltat aceasta casa a Domnului, pe sesul întins ca-n palma din regiunea Beauce.
Dar de ce a fost ridicata o catedrala atât de impunatoare tocmai pe o colina micuta, într-un târgusor neînsemnat ca Chartres?
Locul a fost o tinta de pelerinaj înca din epoca precrestina, însa cu origini mai vechi decât istoria celtilor. Potrivit legendei, zona emana o energie neobisnuita si, cu mult înainte de Hristos, un înger ar fi vestit druizilor ca va exista o fecioara care va da nastere unui zeu.
Într-adevar, în apropiere de Chartres, a fost descoperita statuia unei femei, o sculptura antica purtând inscriptia latina „Virgini pariturae” („Fecioara care va naste”).
În anul 1194, constructia initiala a ars pâna la temelii, cu exceptia portalului vestic. Ulterior, biserica a fost reconstruita, de asta data fiind însa orientata spre vest, lucru neobisnuit pentru cultul catolic, care impune ca bisericile sa fie îndreptate catre rasarit.
Ferestrele din care rasare soarele
Raportul dintre lungimea, latimea si înaltimea catedralei din Chartres se bazeaza pe un principiu ramas ascuns generatiilor ce s-au succedat, inclusiv noua, celor de astazi.
Ca si secretul faimoaselor vitralii, care rasfrâng, într-un chip uluitor, razele soarelui, de parca ar rasari continuu din ele, si a caror compozitie n-a putut fi nici descifrata si nici imitata.
Chartres este o catedrala gândita pentru un om cu simturile deschise, capabil sa recepteze neincetat lumina, cu nuantele ei infinite, precum si sunetele care se adreseaza simturilor sale, venind ca un zumzet, din cele mai diferite zone ale bisericii. Un soi de murmur bizar.
Piatra zidurilor evoca forta pamântului din locul acela, iar labirintul urias, desenat în pardoseala catedralei, îi sugereaza pelerinului nenumaratele ocolisuri si raspântii ale caii ce duce la Ierusalimul ceresc, simbolizat de centrul labirintului. Cucerirea acestuia pentru crestinatate si apararea lui au fost misiunile autoasumate ale ordinului cavalerilor templieri. S-ar putea, deci, ca tot ei sa fi inspirat, finantat si organizat construirea catedralei din Chartres.
La comanda cui s-au executat constructiile? Cine le-a platit?
Istoricii de arta afirma ca motorul care a propulsat ridicarea acestor edificii gigantice ar fi fost credinta. Desigur, oamenii din Evul Mediu erau profund religiosi. Si totusi, au fost necesare si alte impulsuri pentru a crea cea mai ampla arcada gotica existenta în lume.
De unde au provenit cunostintele?
În epoca întunecata a cruciadelor, a inchizitiei si a ereticilor arsi pe rug, au aparut, dintr-odata, în mod cu totul inexplicabil, catedralele inundate de lumina, cu splendoarea lor nepotrivita pentru vremurile de atunci.
Majoritatea populatiei era saraca si nimeni nu muncea exclusiv pentru o rasplata divina. Colectele pelerinilor evlaviosi nu puteau aduce decât o contributie extrem de modesta la costurile cerute de construirea unei asemenea catedrale.
Din partea ordinelor monahale bogate, a benedictinilor sau cistercienilor nu erau de asteptat 
donatii. Singura ipoteza este ca în cauza s-ar afla, într-adevar, misteriosii templieri, despre a caror bogatie legendara se povesteste si astazi. Sa fi elaborat ei o strategie geniala, care a permis desfasurarea atât de rapida, lesnicioasa si perfecta a lucrarilor de constructie?
Daca raspunsul este afirmativ, cine i-a inspirat?
O alta ciudatenie a catedralei din Chartes o reprezinta raritatea statuetelor sfinte a tablourilor cu sfinti si a crucifixurilor obligatorii în catedrale.
În schimb, decoratia lor abunda în monstrii si diavoli, plasati în exteriorul zidurilor bisericii, de-a lungul porticurilor si pe portaluri. Ca, de exemplu, renumitii gargui de la Notre-Dame din Paris, monstrii cu cap de animal, paznici neclintiti ai catedralei, ce par a fi în stare si astazi sa-i izgoneasca pe pacatosi.
Catedralele magice ale Angliei
Aproape toate catedralele si mânastirile din Anglia au fost ridicate pe „pamânt sfânt”, adica pe un loc de cult, folosit si respectat ca atare, înca din preistorie, de catre locuitorii regatului insular.
Cei ce doresc sa viziteze astazi vechile biserici gasesc, cel mai adesea, numai ruine aflate în
mijlocul unor parcuri cazute în paragina. Printre putinele edificii care au rezistat actiunii distrugatoare a timpului se numara catedralele de la Salisbury (comitatul Wiltshire) din secolul XIII si St. David (Wales), a carei constructie a început în jurul anului 1180.
Confiscarea posesiunilor bisericesti si instituirea de noi impozite clericale – împreuna cu desfiintarea mânastirilor si persecutiile declansate împotriva preotilor si a calugarilor – s-au petrecut între anii 1536 si 1540, din ordinul regelui Henric VIII (1491-1547), care a gasit cu cale sa se opuna puternicului papa Leon X, cel ce îl excomunicase pe reformatorul Martin Luther.
Mai târziu, când papa Clement VII a refuzat sa-i acorde monarhului divortul de prima sa sotie, Catharina de Aragon, care n-a putut sa-i nasca un fiu, Henric s-a razvratit împotriva autoritatii papale, despartindu-se de Roma si întemeindu-si propria biserica, pe care a numit-o „anglicana” si al carei conducator suprem a hotarât sa devina el însusi.
Fantome în casa Domnului
Tinutul din jurul înfloritorului oras Sarum, situat pe râul Avon (în prezent apartine de Salisbury) are o istorie mai bogata decât orice alta regiune a Marii Britanii.
Aici au trait oameni înca de acum 7.500 de ani. În secolul XIII s-a construit New Sarum (Noul Sarum), la trei kilometri distanta spre sud de orasul vechi. În centrul ambelor comunitati se afla o casa a Domnului. Catedrala veche se gasea într-un loc rece si umed, ba chiar si bântuit de fantome – potrivit marturiilor unor calugari, consemnate în documente pastrate în arhive pâna în zilele noastre.
Legenda spune ca, dupa ce episcopul a decis sa se caute un amplasament adecvat pentru o noua catedrala, un arcas a tras o sageata (exact ca în povestile cu Stefan cel Mare), urmând ca pe locul unde ea avea sa atinga pamântul, sa fie înaltat noul lacas de cult al orasului Sarum.
Sageata a lovit o caprioara care, înainte de a muri, s-a târât pâna la o portiune de teren aflata în proprietatea bisericii.
Locuitorii din Old Sarum au dat ascultare episcopului lor si, lucrând fara întrerupere, între anii 1220 si 1258, au înaltat pe locul unde murise caprioara catedrala St. Mary, unul dintre edificiile engleze care prezinta caracteristicile arhitecturii gotice timpurii, în toata puritatea lor.
În jurul catedralei a luat apoi fiinta New Sarum – si nu exista nicaieri în Anglia o asezare întocmita dupa un plan atât de ordonat si sistematic.
Lucrarile de constructie la casa Domnului, cu turnul ei înalt de 123 metri, au fost extrem de costisitoare, iar finantarea lor a fost posibila numai datorita manufacturilor textile din zona, pe atunci deosebit de prospere.
Catedrala St. David: loc de iradiere
Mai putin spectaculoasa, dar mai plina de enigme, este istoria catedralei St. David, ridicata în oraselul cu acelasi nume, socotit înca din Evul Mediu timpuriu ca fiind „orasul sfânt al velsilor”.
Aici si-a desfasurat activitatea misionara si tot aici a murit sfântul lor national, St. David, care i-a convertit la crestinism pe locuitorii din sudul Tarii Galilor.
Constructia catedralei, în vecinatatea careia se mai gasesc si azi menhire preistorice, a fost începuta pe la anul 1180 de catre episcopul normand Peter de Leia, care dorea sa ofere ramasitelor pamântesti ale Sfântului David un lacas de odihna vesnica, pe masura însemnatatii lor, ca expresie a recunostintei purtate de urmasi.
Vizitând catedralele din Salisbury si St. David, numeroase persoane le simt ca pe niste locuri ce radiaza forta- o perceptie confirmata, de altfel, si de radiestezisti.
Sub fundatiile acestor cladiri – si în special în perimetrele unde sunt amplasate altarele si amvoanele – s-au descoperit cursuri de apa. Orientarea ambelor catedrale dupa liniile de forta nevazute ce strabat suprafata globului, catre alte locuri cu încarcatura mistica, precum Stonehenge, ca si situarea lor pe coline sau râuri, le amplifica puterea de atractie magica.
Porti catre lumea de dincolo
Se spune ca, între megalitii asezati în cerc, energia se simte cel mai puternic dis-de-dimineata si la apusul soarelui, pentru ca în aceste momente ale zilei, se deschid portile catre lumea de dincolo.
În schimb, se recomanda ca vizitarea catedralelor sa se faca pe la ora amiezii, atunci când soarele
ajuns la zenit îsi trimite stralucirea prin sticla colorata a ferestrelor, cuprinzând nava centrala a bisericii, într-o aura de binecuvântare si pace.
„În astfel de locuri se întâmpla întotdeauna ceva cu noi”, observa filosoful german Klausbernd Vollmar, „deoarece în decursul timpului, s-a concentrat acolo o energie benefica care ni se transmite noua, celor ce venim în contact cu ea”. Pentru Vollmar, catedralele, mânastirile, ruinele sacre, dar si ansamblurile de megaliti neolitici sunt niste „insule binefacatoare” si el îi sfatuieste pe cei ce merg sa le vada, sa se reculeaga mai întâi câteva momente, pentru „a deveni receptivi la iradierea lor meditativa”.
Calugarul alb si calugarul negru
Vizitatorii bisericilor engleze au prilejul de a trai cu maxima intensitate magia locului, la solemnitatile ecleziastice.
Asa, de pilda, slujba de Craciun de la catedrala din Norwich (comitatul Norfolk) este pusa în scena asemenea unui spectacol de teatru medieval.
La miezul noptii, un calugar învesmântat în alb si un altul purtând o rasa de culoare neagra, aprind primele lumânari în interiorul cufundat în întuneric al bisericii. Iar la sfârsitul serviciului divin, episcopul ridica deasupra capului un disc aurit, ce reflecta o raza de lumina pe care o retrimite în nava centrala a bisericii. Mesajul este cât se poate de limpede: lumina s-a nascut înca o data pentru noi.
Fara nicio îndoiala, radacinile acestui obicei trebuie cautate departe în timp, într-o epoca preistorica, în care o populatie necunoscuta savârsea ritualuri asemanatoare la solstitii, aseza blocuri de piatra în cerc si ridica movile funerare.
