Timp de secole, Principatele Române (în special Moldova) au suferit din cauza unor triburi extrem de razboinice, care veneau din stepele nord-pontice. În istoriografie sunt cunoscuti drept tatari si erau adevarati maestri ai razboiului calare.
Pradalnicii tatari au intrat de mult timp în folclorul românesc. Sunt pomeniti în cântecele românesti medievale, dar si în povestile cu eroi autohtoni care lupta sau pier eroic în lupta cu nogaii.
Tatarii sunt însa o realitate istorica pregnanta a Evului Mediu românesc, desi exista înca confuzii în ceea ce-i priveste.
Sub denumirea de tatar au fost perceputi de cronicarii europeni în general toti razboinicii calare care s-au revarsat din stepele Mongoliei catre Europa, maturând-o ca un tavalug de foc pâna catre fruntariile vestice.
Razboinicii lui Gingis Han, celebrul lider mongol, au fost ultimii invadatori importanti si de temut ai Evului Mediu, stârniti din fundurile Asiei, la fel ca si hunii lui Atilla cu câteva sute de ani mai înainte.
Dupa ce au pradat estul, razboinicii calari mongoli, experti în mânuitul arcului din goana calului, dar si cu o cavalerie greu înarmata de temut, s-au îndreptat catre vest.
Au devastat stepele nord-pontice, au trecut cu foc si sabie mai apoi prin statele rusesti, Polonia, Ungaria si pâna în Germania. Au luat robi, comori, au dat foc la orase si au ucis tot ce le-a iesit în cale si era capabil sa poarte arme. Au lasat în urma, mai ales în stepele nord-pontice, formatiuni statale care au terorizat estul Europei timp de secole, inclusiv voievodatele românesti.
Hoarda de Aur, în coasta Europei
Gingis Han, marele razboinic care a stârnit ultimul mare taifun nomad asupra Europei, a murit în 1227. Marea sa stapânire se întindea din Asia pâna în Europa.
Înainte de moarte a împartit-o între cei patru fii ai sai. La scurt timp Ogodai ajunge mare han si îl trimite pe Batu Han catre vest.
În perioada 1236-1240, hoardele lui Batu trec prin foc si sabie statele rusesti, iar Moscova sau Kievul cad sub presiunea razboinicilor sai. Au urmat apoi, Polonia si Ungaria, care au fost pradate cumplit de razboinicii lui Batu Han. Marele han mongol dorea sa cucereasca totul în calea sa. A fost oprit de moartea marelui han Ogodai.
”Retragerea trupelor conduse de Batu han din stepa panonica a surprins Europa acelor vremuri. Cauzele au fost diverse, pornind de la luptele interne cauzate de moartea marelui Han Ogodai de la Karakorum (11 decembrie 1241), pâna la epuizarea trupelor, care ar fi trebuit sa controleze un teritoriu întins si locuit cu populatii ostile lor. Sefii mongoli considerau ca noile cuceriri nu puteau fi mentinute în cazul unei riposte a statelor crestine si au preferat sa le abandoneze. Prazile obtinute erau îndeajuns de mari pentru a satisface pe luptatori”, precizeaza istoricul Daniel Ciucalau în articolul sau ”Hoarda de Aur si spatiul nord dunarean la începutul statalitatii românesti” din revista ”Acta Moldaviae Septentrionalis”, numerele VII-VIII.
Batu Han s-a întors cu razboinicii sai la Karakorum, capitala imperiului mongol, si, sustinându-l la tron pe varul sau, Monghe, a primit drept rasplata teritoriul nord-pontic si zonele de pe Volga, acolo unde a întemeiat o noua stapânire, numita Hoarda de Aur, dupa frumosul cort din aur asezat de Batu pe Volga, marcând viitoarea capitala a noului stat numita Sarai.
Acest nou stat mongol, condus de urmasii lui Gingis Han, va fi ca un spin în coasta popoarelor est si central europene, inclusiv a românilor.
”Odata cu înfiintarea Hoardei de Aur în 1243, prin desprinderea partii nord vestice a imperiului creat de Gingis Han, amenintarea mongola se va prelungi, iar presiunile exercitate de acest nou centru de putere vor avea repercursiuni ce se vor resimti pe parcursul secolelor urmatoare”, scrie Daniel Ciucalau.
Românii în fata razboinicilor calari
Populatia românesca a avut de suferit de pe urma raidurilor calaretilor razboinici mongoli. Furia nomada a fost cunoscuta chiar cu ocazia invaziei lui Batu Han catre Europa centrala.
”Populatia româneasca din spatiul extra si intra carpatic a fost afectata de aceasta campanie, un corp de armata, aflat sub conducerea lui Kadan, Buri si Bucek, având misiunea de a învalui spre sud regatul maghiar si de a anihila fortele militare din Transilvania, împiedicându-le sa se uneasca cu oastea regala. Trupele conduse de Kadanau au traversat Carpatii rasariteni, primul obiectiv atacat fiind orasul minier Rodna, pe care l-au distrus si au obligat 600 de germani sa-i însoteasca în calitate de calauze”, arata Daniel Ciucalau.
Razboinicilor tatari li s-au opus însa ”vlahii negrii”, asa cum erau cunoscuti moldovenii în cronicile vremii.
În nordul Bucovinei au fost descoperite, prin cercetari arheologice, numeroase asezari întarite, dar si urme de santuri si palisade, destinate opririi înaintarii mongolilor.
De altfel, mongolii, asa cum arata cronicarul arab Rasid od Din, erau decisi sa scape de formatiunile ”vlahilor negri“, care le puneau probleme în deplasarea lor catre vest.
Razboinicii calari au reusit sa treaca de palisadele, santurile si trupele ”vlahilor negri” si au trecut prin foc si sabie, Moldova, Oltenia si Banatul.
A urmat batalia de la Mohi din 1241, în care mongolii practic au anihilat armata regelui Bela. Regatul maghiar a fost pur si simplu abandonat în mâinile razboinicilor mongoli, care au pradat pâna în Austria.
Odata cu fondarea Hanatului Hoardei de Aur, presiunea mongola a fost constanta pentru comunitatile românesti.
”Zonele locuite de români nu au intrat efectiv în componenta Hoardei, acestia fiind obligati la recunoasterea suzeranitatii tatarilor, la plata unui tribut si participarea la expeditii militare. Teritoriul acestora era considerat un fel de no man’s land , la marginea regatului Ungariei. De abia la sfârsitul secolului al XIII-lea sudul Moldovei a fost integrat în Hoarda de Aur, capatând o importanta deosebita prin faptul ca asigura legaturile cu pozitiile ocupate în Balcani“, preciza Daniel Ciucalau.
Stefan cel mare, ucigasul de tatari
Razboinicii Hoardei de Aur au continut sa reprezinte o amenintare chiar si în secolul al XV-lea. Cu toate acestea, din cauza luptelor interne pentru putere, dintre diferiti pretendenti, puterea Hoardei de Aur slabise.
În secolul al XV lea ultimul mare han al Hoardei de Aur a fost Ahmed.
Stapânirea sa a fost cântecul de lebada al Hoardei de Aur. De altfel Ahmed a întreprins cele mai puternice atacuri asupra Poloniei, statelor rusesti, cetatilor venetiene, dar si asupra Moldovei. Contemporanul lui Ahmed a fost marele voievod Stefan cel Mare.
Moldoveanul, a fost cel care a curmat si a pus capat ultimei marii invazii a Hoardei de Aur. Înca de la începutul domniei sale, Stefan cel Mare s-a confruntat cu ostile tatarasti ale Hoardei de Aur. A si încheiat un pact de ajutor reciprioc cu voievodul Haliciului în cazul unei invazii a Hoardei de Aur. Asta nu i-a împiedicat pe razboinicii tatari sa prade cumplit o buna parte din Polonia si Lituania în 1469.
Ultima mare invazie a Hoardei de Aur are loc în 1471, atunci când trupele hanului Mamak au pustiit Polonia si s-au repezit si asupra Moldovei.
”Oastea tatarilor de pe Volga, dupa ce pustiise rasaritul Poloniei, s-a abatut asupra Moldovei; se pare ca oastea condusa de Eminek, fiul hanului, a dat doua lupte cu domnul Moldovei; cea mai zdrobitoare a avut loc la Lipnic, aproape de Nistru; tatarii au lasat multi morti pe câmpul de lupta; au fost prinsi multi captivi, printre care si fiul marelui han”, scrie istoricul Violeta Anca Epure în revista „Codrul Cosminului”, nr. 10, 2004, în articolul „Contributii privind relatiile dintre Moldova lui Stefan cel Mare si tatari”.
Multi prizonieri au fost executati, iar fiul hanului – taiat, în fata solilor tatari, în patru bucati. Dupa aceasta înfruntare, Stefan cel Mare construieste împotriva tatarilor fortareata de la Orhei.
Odata cu moartea Hoardei de Aur, din cauza luptelor interne, la începutul secolului al XVI-lea, se va naste o noua amenintare care va rezista pâna în secolul al XVII lea. De aceasta data este vorba despre Hanatul Crimeei, controlat de tatarii din aceasta zona, initial condusi de Girai.
Tatarii vor fi aliati si vasali fideli ai Imperiului Otoman. De acestia se vor folosi sultanii, ori de câte ori vor avea ocazia, contra domnitorilor români. Cavaleria tatara, rapida si tenace, va reprezenta inclusiv în batalia de la Razboieni pierduta de Stefan cel Mare, diversiunea perfecta.
Cine au fost cu adevarat tatarii
De foarte multe ori în cronici sau chiar în istoriografie mongolii sunt desemnati inclusiv cu denumirea de tatari. Mult timp s-a crezut ca tatar înseamna mongol si invers. Cercetatorii arata însa ca între tatari si mongoli sunt diferente demne de luat în seama.
În primul rând tatarii sunt de origine turcica si nu mongola. Tatarii cunoscuti în cronicile chinezesti au locuit secolul al V lea în zona desertului Gobi. Au migrat apoi pentru a iesi din sfera de influenta imperiala chinezeasca si s-au alaturat mongolilor lui Gingis Han.
Pentru cronicari, mongolii însa au primit numele de tatari, iar tatarii au devenit mongoli în conceptia acestora. Explicatiile sunt numeroase.
”Denumirea de tatari sub care aveau sa ajunga sa fie cunoscuti apartinea unui trib turcic, înrudit cu cel al cumanilor, avea sa se impuna în urma unui conflict îndelungat dintre mongoli si acestia, terminat prin victoria lui Temugin (viitorul Gingis Han), în 1202. Triburile acestora au fost masacrate si împrastiate în cadrul celor mongole, dar, datorita vitejiei si renumelui câstigat, etnonimul va fi pastrat, acoperind o multime de alte etnii, dintre care cele turcice erau majoritatare”, explica istoricul Daniel Ciucalau în articolul mai sus mentionat.
Louis Hambis explica la rândul sau care este diferenta între aceste triburi si cum s-a ajuns la confuzie.
”Numele de mongol desemna în epoca dinastiei Tang (sec.VII-IX) un trib care traia pe cursul superior al Amurului si care era cunoscut prin salbaticia sa; în cursul sec. X si XI, acest trib s-a deplasat catre sud-vest si a ajuns în regiunea udata de fluviile Onon si Kerulen; el ocupa, în cele din urma, Mongolia orientala si s-a izbit de tatari, trib turc care traia pe cursul inferior al Kerulenului, si cu care s-a luptat permanent suferind atunci înfrângeri grave. Dintr-o întâmplare ciudata, numele tatarilor, pe care mongolii îi biruisera, a ajuns sa le fie dat lor, atât de catre chinezi, cât si de catre populatiile occidentale, deoarece numele tatarilor dobândise un mare renume în toata Asia, datorita rolului important pe care acestia l-au jucat timp de mai multe veacuri”.
Totodat mongolii s-au amestecat cu tatarii turcici în zona Hoardei de Aur si au creat o individualitate etnica. Numele a ramas de tatari, desi era un mix etnic mongolo-turcic.
”Învinsi de tatari si supusi stapânirii acestora, în decursul timpului s-au amestecat si s-au înrudit cu acestia, pamântul biruind încetul cu încetul natura si felul de-a fi al cuceritorilor; asadar mongolii, întrucât se stabilisera aici, s-au casatorit cu kîpceacii, a caror patrie au preluat-o, au devenit asemanatori lor, iar astazi par sa descinda din aceeasi rasa”, preciza cronicarul arab al-Umar.
Tatarii razboinici de temut
Acesti razboinici, carora formatiunile prestatale si statele românesti au fost tributare si mai apoi adversare, au fost descrisi de numerosi contemporani.
Astfel, ei sunt prezentati ca sângerosi si dornici mereu de razboaie. Arhidiaconul Toma din Spalato, din secolul al XIII lea si contemporan marii invazii, îi descrie în felul urmator pe tatari:
„Înfatisarea tatarilor este îngrozitoare; ei au membrele scurte si trunchiurile mari, fata e lata, sunt spâni… au ochi mici si îndepartati unul de altul; dispretuiesc hrana cu pâine, se hranesc cu carnuri atât proaspete, cât si putrede, ca bautura amesteca lapte închegat cu sânge de cal. Nici apa cea mai repede nu-i poate opri: ei o trec înot calare. Se slujesc de corturi facute din pânza sau piei”.
Exista si alte descrieri ale tatarilor ca si a campaniilor purtate de aceasta.
„Tatarii aveau o înfatisare respingatoare si inimi nemiloase; ramâneau neînduplecati la plânsetele mamelor, fara respect pentru parul alb al batrânilor. Alergau cu bucurie când era vreun macel, ca la o nunta sau la o petrecere. Peste tot cadavre, carora nimeni nu le gasea mormânt. Prietenul nu mai avea lacrimi pentru cel care-i fusese drag; nimeni nu îndraznea sa verse lacrimi pentru cei care pierisera de teama acestor ticalosi. Biserica s-a cernit în doliu, frumusetea si splendoarea sa disparusera; slujbele ei au fost oprite, vocea cântaretilor din strana nu s-a mai facut auzita, iar cântarile religioase nu au mai rasunat“, se lamenta armeanul Guiragos în timpul marii invazii mongole.
sursa: adev.ro