Când biologii americani au descoperit pentru prima data, în acelasi musuroi de furnici, doua specii complet diferite, furnici rosii si negre, au ramas uluiti.
Dusmania lor era legendara, se luptau pe viata si moarte, cum sa stea sub acelasi acoperis?
Studiat intens în anii care au urmat, fenomenul a primit o explicatie la fel de surprinzatoare: era vorba despre un târg de sclavi. Un târg ciudat, urmat de-o robie dulce, în care captivii erau tinuti în conditii „de puf”, pentru a deveni servitori devotati, manipulati împotriva rudelor lor „de sânge”. Un veritabil program de spalare a creierului, de la care oamenii au ce învata.
În mod periodic, armate întregi de furnici rosii pornesc pe drumul razboiului, atacând cuiburile unei specii de culoare neagra, foarte raspândita, „formica fusca”.
Atacatorii fura larvele si pupele învinsilor si le transporta în cuibul lor, unde sunt crescute cu mare grija. Deveniti adulti, „printii” de razboi traiesc tot restul vietii în musuroiul furnicilor rosii, ducând aceeasi viata ca si „stapânii” lor, prestând aceeasi munca si bucurându-se de acelasi statut.
Semnificatia exacta a acestui comportament curios nu a fost descoperita decât în 1905, când cercetatorul american Robert Wheeler a observat ca îsi avea originea în supravietuirea reginei furnicilor rosii.
Dupa ce este fecundata, în timpul dansului nuptial, aceasta trebuie sa fie servita clipa de clipa, pentru a depune ouale cu viitorii pui.
Ei bine, nimeni nu le întrece în privinta aceasta pe „sclavele negre”, educate în noul furnicar, care adopta imediat o atitudine supusa fata de regina lehuza. Ele sapa santuri în pamânt pentru a întari cuibul, alunga alte insecte si hranesc larvele.
Dar, în mod curios, captivitatea le schimba caracterul: furnicile negre, în general asa de timide si de pasnice, devin agresive în contact cu stapânii lor. Dar si acestia sunt, uneori, influentati de catre sclavi, renuntând sa mai faca incursiuni pentru noi provizii de sclavi. Acestia din urma nu mai sunt recrutati de la furnicile negre, ci de la o alta specie. Cum se produce împrietenirea? Mister! Exista foarte multe exemple ce seamana izbitor cu istoria omenirii.
Furnicile mulgatoare
La muls „vacile” si mai uluitoare este stiinta furnicilor de a domestici alte insecte.
Paduchele de copac este animalul domestic preferat al furnicii. Întâlnirea dintre cei doi se întâmpla în felul urmator: furnica se apropie de extremitatea posterioara a insectei, ce îi va servi drept „vaca de muls”.
Mai apoi, ea gâdila paduchele cu antenele sale, într-o maniera foarte erotica. Drept raspuns, acesta emite o picatura de lichid zaharos, înghitit imediat de furnica, înnebunita de gustul lui. Si operatiunea continua pâna când furnica îsi umple stomacul.
În general, sunt necesare trei picaturi, cu o exceptie: furnicile americane din specia „myrmecocystus”, care au un regim preferential.
În musuroaiele lor, exista furnici lucratoare care servesc drept „rezervor de miere”. Ele aduc „laptele” paduchilor, în asemenea cantitati, încât abdomenul lor ajunge la niste proportii extraordinare. Aceste adevarate butii ambulante se agata de plafonul unei camere a furnicarului si îsi distribuie rezervele cui se pricepe sa le mângâie cu o atingere de antena speciala.
Dar stiinta furnicilor merge înca si mai departe. Exista anumite specii care, pur si simplu, au inventat domesticirea paduchilor. Astfel, ouale acestora sunt pastrate în furnicar pe timpul iernii, ele fiind pazite cu mare grija. Când soseste primavara, pe masura incubatiei, puii de paduchi sunt transportati pe frunzele care le plac cel mai mult. Din clipa aceea sunt supusi unui muls regulat. În plus, la intrarile furnicarului sunt puse zi si noapte garzi de paznici, care nu numai ca previn orice tentativa de evadare, dar intervin într-un mod cât se poate de energic, în caz ca paduchii sunt amenintati de dusmani din exterior.
Când afara e frig, paduchii sunt adapostiti în fiecare seara în furnicar, în niste veritabile grajduri subterane, unde „vacile” sunt puse în jurul unor radacini de plante. Când acestea sunt epuizate, paduchii sunt mutati în alt loc. Speciile de furnici ce nu practica aceasta transhumanta cotidiana construiesc deasupra turmei de paduchi acoperisuri temporare.
Dar paduchii de copac sunt departe de a fi singura specie domesticita de furnici. Mai exista si altele, unele dintre ele foarte ciudate. Astfel, omizile au, si ele, glande ce secreta un „lapte” dulce, ce le place la nebunie furnicilor.
Când o lucratoare întâlneste o astfel de „vaca buna de muls”, lasa orice munca ar face si începe sa o mângâie pe omida care, pur si simplu, cade în extaz.
Imediat, omida este transportata la furnicar cu mari eforturi si întreaga colonie profita de „laptele” ei. Culmea este ca asta se întâmpla în ciuda faptului ca mâncarea preferata a omizii sunt… larvele de furnici. Mângâiata, cu rândul, de întregul musuroi, omida este pastrata timp de luni de zile, pâna în ziua în care se transforma în fluture si, nemaiavând nimic de oferit, îsi ia zborul si dispare.
Mai multi cercetatori renumiti afirma ca, daca omida nu este mângâiata în mod periodic de furnici, ea moare din cauza ca dezvolta o boala la nivelul glandelor care secreta lichidul laptos.
Însa si furnicile îsi au dusmanii lor, care le paraziteaza. Este cazul unui gândac numit „lomechuse”. El este carnivor si devoreaza cu aviditate furnicile. Fenomenul bate orice imaginatie.
Odata patruns în furnicar, intrusul nu depune oua, ci direct larve vii. Furnicile lucratoare, departe de a se debarasa de ele, le îngrijesc cu mare atentie, privându-si propriile progenituri de mâncare, în favoarea lor.
De ce fac asta? Pentru ca parul gândacilor „lomechuse” secreta un lichid care are efecte halucinogene asupra furnicilor. Lucratoarele, care par de-a dreptul dependente de el, cad într-o stare de betie profunda. În acest timp, reginele, neîngrijite, dau nastere unor bastarzi, intermediari între ele si lucratoare, incapabili sa îndeplineasca functiile coloniei. Ele sunt în permanenta agitatie, alearga ca niste nebune în toate directiile si duc foarte repede la distrugerea coloniei, daca sunt prea multe.
Paianjenii matematicieni
Pânzele de paianjen nu le inspira tuturor oamenilor dezgustul pe care îl au gospodinele, când descopera aceasta „opera de arta” în coltul camerei sau dupa mobila din apartament.
Pânza de paianjen stralucind de roua diminetii a fost cântata si de poeti.
Pentru naturalisti, exista însa doar doua mari categorii de pânze: pânzele-capcana si pânzele care tin loc de locuinta.
In toate cazurile, materialul de constructie este acelasi: este vorba despre matasea secretata de catre insecta, care provine din niste glande situate sub abdomen si care iese afara prin orificii numite filiere.
Matasea paianjenului nu este foarte diferita de cea produsa de viermii de matase, fiind de o calitate remarcabila.
Cele mai raspândite în natura sunt pânzele-capcana. Oricine stie ca paianjenul se hraneste cu prazile prinse în aceasta plasa. Unele sunt destul de inestetice si neregulate, gri si murdare, tesute de specia „tegenaria” (paianjenii cu picioare foarte lungi) în podurile caselor, pivnite si uneori în apartamente.
Aceasta pânza foloseste în mod exclusiv la capturarea prazii. Paianjenul nu locuieste în ea.
Domiciliul sau se afla în apropiere si este construit dintr-un tub de pânza, deschis la ambele extremitati.
Dar cele mai frumoase pânze, adevarate capodopere, sunt tesute de paianjenii cu cruce.
La fel ca si Penelopa, acestia îsi desfac în fiecare seara creatia, pentru a o începe din nou. De cele mai multe ori, operatiunea are loc în timpul noptii. Doar ca, pentru a începe, paianjenul trebuie sa fie tare la matematica, sa gaseasca firul director, care este scheletul constructiei sale.
Uneori este greu, când distanta e mare, trebuie sa se lase pâna la pamânt ca sa-l lege de vârful unei plante si sa urce mai apoi spre alta. În plus, pânza trebuie sa fie întinsa, ramificatiile ei trebuie sa se sprijine pe un cablu foarte solid.
Adesea, destul de sigur, pentru ca „arhitectul” sa se catere pe el, asemenea unui funambul, paianjenul se foloseste de o stratagema care îi usureaza munca foarte mult.
El lasa un fir întins si asteapta ca vântul sa îl agate undeva. Dupa aceea se urca pe puntea fragila si o consolideaza.
Odata firul întins, restul lucrarii devine simpla rutina. De el leaga alte fire, creând un cadru triunghiular, în interiorul caruia va tese plasa. Firele principale sunt întinse repede, si în jurul lor sunt tesute câteva cercuri, numite spirale provizorii.
Când capcana este dedicata insectelor, calitatea materialului se schimba.
Pânza e facuta cu un fir lipicios, plin de mucus. Cu ajutorul acestuia, paianjenul construieste spirala definitiva, de doua ori mai strânsa decât prima, dar ea poate sa aiba mai multe variante.
Uneori, pânzele nu sunt verticale, ci oblice. Alteori, ele sunt ornate cu adausuri de pânza cu tesatura marunta al caror scop înca nu a fost dezlegat.
Paianjenul-viespe, de exemplu, îsi termina pânza printr-un zig-zag foarte decorativ, care este numit „semnatura paianjenului”, pentru ca forma sa permite identificarea speciei.
Tot la fel variaza si marimea pânzelor. Printre cele mai mari sunt cele tesute de specia „nephila”. Acesti paianjeni, care traiesc în regiunea Madagascarului, tes pânze de peste 1,50 m diametru. Dar paianjenii care traiesc si tes în familii bat de departe recordul, pânzele lor ajungând pâna la 7-10 metri diametru.
Paianjenul inginer
Sunt si alte genuri de pânze care merita pomenite pentru ingeniozitatea lor, ce pare s-o întreaca pe cea omeneasca.
Este cazul unui paianjen de dimensiuni mici, care îsi tese pânza între picioare. Daca o prada se prinde în ea, paianjenul închide pânza fara scapare, înfasurând nefericita victima ca într-un giulgiu.
Mai exista o capcana foarte curioasa, tesuta de un paianjen din Africa de Sud. Este rudimentara, dar paianjenul atârna de ea cu un fir o bila foarte lipicioasa. Stând în ascunzatoare, el rasuceste foarte repede firul cu picioarele din fata, facând bila sa se învârta. Aceasta momeala foarte speciala atrage în mod irezistibil insectele mici.
Mai exista înca un fapt foarte interesant, pe care naturalistii au refuzat sa îl admita mult timp, parându-li-se prea uman, ceva ce tine de inteligenta si de concept. Este vorba despre utilizarea unei contra-greutati, o pietricica suspendata cu un fir, pentru a mentine pânza întinsa.
Cele mai recente cercetari demonstreaza ca este vorba despre un act „gândit”, voluntar, si nu de o simpla întâmplare datorata agatarii unei pietricele de firul lipicios. Au fost vazute astfel de contra-greutati suspendate la peste un metru înaltime. Cum le-a carat un pârlit de paianjen pâna acolo ramâne un mister.
La granita gândirii rationale
Pânza paianjenului cu cruce are, adesea, dimensiuni mari, ajungând la peste 1,50 m, si este tesuta un pic oblic fata de planul vertical.
Când ajunge un corp strain pe ea, paianjenul actioneaza în mod diferit, daca este vorba despre o prada sau de un obiect ajuns acolo din întâmplare.

Vibratiile prazii care se zbate în pânza sunt, fara îndoiala, un mijloc de informare foarte util, dar paianjenul recunoaste de fiecare data, fara sa greseasca, si când în pânza ajunge un corp strain indezirabil, un pai adus de vânt sau orice altceva. Atunci, paianjenul îl desface cu grija si îl arunca departe, întinzându-si brusc picioarele.
Dar prim-planul scenei, în cazul acestei fapturi asa de minuscule si asa de dibace, este felul în care scapa de un fir de tesut lung, de care nu mai are nevoie, dupa ce pânza e gata.
Daca firul se afla pe fata inferioara a plasei, lucrurile sunt relativ simple: paianjenul apuca o extremitate a firului pe care o elibereaza din pânza lipicioasa si, urmând firul dupa toate meandrele sale, îl dezlipeste, lasându-l sa atârne în spatele sau, dupa care îl taie.
Când firul este lipit de partea de sus a pânzei, problema este mai greu de rezolvat. În cele mai multe cazuri, insecta îsi muta, pur si simplu, pânza.
Uneori, el face un lucru absolut incredibil. Leaga de firul vechi, nedorit, un nou fir de matase produs tot de ea, si îl îndeparteaza de pânza, facând un balans de trapez spre o frunza sau alt sprijin aflat în apropiere.
Il lipeste acolo si se întoarce înapoi.
Acest comportament uluitor a facut sa i se recunoasca acestei specii de paianjen „o cunoastere implicita a unor legi ale mecanicii”.
Mai exista un alt comportament care sustine aceasta teorie. Când pânza este construita un pic oblic fata de planul vertical, paianjenul întinde niste fire de care anina mici greutati care tin plasa întinsa, pentru ca fiecare vibratie sa fie simtita, în cazul aparitiei unei prazi.
Asemenea adaptari, spun oamenii de stiinta, presupun solutii mereu variate, care ating inteligenta umana, depasind cu mult instinctul primar. Surprizele pe care cercetarea lumii insectelor le ofera în ultima vreme sunt de domeniul fantasticului.