Lumea fabuloasa a insectelor

 Când biologii americani au descoperit pentru prima data, în acelasi musuroi de furnici, doua specii complet diferite, furnici rosii si negre, au ramas uluiti.

Dusmania lor era legendara, se lup­tau pe viata si moarte, cum sa stea sub acelasi acoperis?

Studiat intens în anii care au urmat, fenomenul a primit o explicatie la fel de surprinzatoare: era vorba despre un târg de sclavi. Un târg ciudat, urmat de-o robie dulce, în care captivii erau tinuti în conditii „de puf”, pentru a deveni servitori devotati, manipulati împotriva rudelor lor „de sânge”. Un veritabil program de spalare a creie­rului, de la care oamenii au ce învata.

În mod periodic, armate întregi de furnici rosii pornesc pe drumul razboiului, atacând cui­bu­rile unei specii de culoare neagra, foarte raspândita, „formica fusca”.

Atacatorii fura larvele si pu­pele învinsilor si le transporta în cuibul lor, unde sunt crescute cu mare grija. Deveniti adulti, „printii” de razboi traiesc tot restul vietii în musuroiul furnicilor rosii, ducând aceeasi viata ca si „stapânii” lor, pres­tând aceeasi munca si bucurându-se de acelasi sta­tut.

Sem­ni­ficatia exacta a a­cestui comportament cu­­­rios nu a fost descoperita decât în 1905, când cer­cetatorul ame­rican Ro­bert Wheeler a ob­ser­vat ca îsi avea originea în supravietuirea reginei fur­nicilor rosii.

Dupa ce este fecundata, în timpul dansului nuptial, aceasta trebuie sa fie servita clipa de clipa, pentru a depune ouale cu viitorii pui.

Ei bi­ne, nimeni nu le întrece în privinta aceasta pe „sclavele negre”, educate în noul furnicar, care adop­ta imediat o atitu­dine supusa fata de re­gi­na lehuza. Ele sapa san­turi în pamânt pentru a întari cui­bul, alunga alte insecte si hranesc larvele.

Dar, în mod curios, cap­ti­vitatea le schimba ca­rac­terul: furnicile ne­gre, în general asa de timide si de pasnice, devin agre­sive în contact cu stapânii lor. Dar si acestia sunt, une­ori, in­fluentati de catre sclavi, renuntând sa mai faca in­cursiuni pentru noi provizii de sclavi. Acestia din urma nu mai sunt recrutati de la furnicile negre, ci de la o alta specie. Cum se produce împrietenirea? Mis­ter! Exista foarte multe exemple ce seamana izbitor cu istoria omenirii.

Furnicile mulgatoare

La muls „vacile” si mai uluitoare este stiinta furnicilor de a do­mes­tici alte insecte.

Paduchele de copac este animalul do­mes­tic preferat al furnicii. Întâlnirea dintre cei doi se în­tâmpla în felul urmator: furnica se apropie de ex­tremitatea posterioara a insectei, ce îi va servi drept „vaca de muls”.

Mai apoi, ea gâdila paduchele cu an­tenele sale, într-o maniera foarte erotica. Drept ras­puns, acesta emite o picatura de lichid zaharos, înghitit imediat de furnica, înnebunita de gustul lui. Si operatiunea continua pâna când furnica îsi umple stomacul.

În general, sunt necesare trei picaturi, cu o ex­ceptie: furnicile americane din specia „myrmeco­cystus”, care au un regim preferential.

În musuroaiele lor, exista furnici lucratoare care servesc drept „rezervor de miere”. Ele aduc „laptele” paduchilor, în ase­me­nea cantitati, încât abdomenul lor ajunge la niste pro­portii extraordinare. Aceste adevarate butii ambu­lante se agata de plafonul unei camere a furnicarului si îsi distribuie rezervele cui se pricepe sa le mângâie cu o atingere de antena speciala.

Dar stiinta furnicilor merge înca si mai departe. Exis­ta anumite specii care, pur si simplu, au inventat domesticirea paduchilor. Astfel, ouale acestora sunt pas­trate în furnicar pe timpul iernii, ele fiind pazite cu mare grija. Când soseste primavara, pe masura incu­batiei, puii de paduchi sunt transportati pe frunzele care le plac cel mai mult. Din clipa aceea sunt supusi unui muls regulat. În plus, la intrarile furnicarului sunt puse zi si noapte garzi de paznici, care nu numai ca previn orice tentativa de evadare, dar intervin într-un mod cât se poate de energic, în caz ca paduchii sunt amenintati de dusmani din exterior.

Când afara e frig, paduchii sunt adapostiti în fiecare sea­ra în furnicar, în niste ve­ri­tabile graj­duri subterane, un­de „vacile” sunt puse în jurul unor radacini de plante. Când acestea sunt epui­zate, pa­duchii sunt mutati în alt loc. Speciile de furnici ce nu practica aceasta transhumanta co­tidiana construiesc deasupra turmei de paduchi acope­risuri temporare.

Dar paduchii de co­pac sunt departe de a fi sin­gura specie domes­ticita de furnici. Mai exista si altele, unele dintre ele foarte ciudate. Astfel, omizile au, si ele, glande ce se­creta un „lapte” dulce, ce le pla­ce la nebunie furni­cilor.

Când o lucratoare întâlneste o astfel de „vaca buna de muls”, lasa orice munca ar face si începe sa o mângâie pe omida care, pur si simplu, cade în extaz.

Imediat, omi­da este transportata la furnicar cu mari eforturi si întreaga colonie profita de „laptele” ei. Culmea este ca asta se întâmpla în ciu­da faptului ca mâncarea prefe­rata a omizii sunt… larvele de furnici. Mângâiata, cu rândul, de întregul musuroi, omida este pastrata timp de luni de zile, pâna în ziua în care se transforma în fluture si, nemaiavând nimic de oferit, îsi ia zborul si dispare.

Mai multi cercetatori renumiti afirma ca, daca omida nu este mângâiata în mod periodic de furnici, ea moare din cauza ca dezvolta o boala la nivelul glandelor care secreta lichidul laptos.

Droguri în lumea furnicilor

Însa si furnicile îsi au dusmanii lor, care le para­zi­teaza. Este cazul unui gândac numit „lomechuse”. El este carnivor si devoreaza cu aviditate furnicile. Feno­me­nul bate orice imaginatie.

Odata patruns în furnicar, intrusul nu depune oua, ci direct larve vii. Furnicile lucratoare, departe de a se debarasa de ele, le îngrijesc cu mare atentie, privându-si propriile progenituri de mâncare, în favoarea lor.

De ce fac asta? Pentru ca parul gândacilor „lomechuse” secreta un lichid care are efecte halucinogene asupra furnicilor. Lucratoa­rele, care par de-a dreptul dependente de el, cad într-o stare de betie profunda. În acest timp, reginele, neîn­grijite, dau nastere unor bastarzi, intermediari între ele si lucratoare, incapabili sa îndeplineasca functiile coloniei. Ele sunt în permanenta agitatie, alearga ca niste nebune în toate directiile si duc foarte repede la distrugerea coloniei, daca sunt prea multe.

Paianjenii matematicieni

Pânzele de paianjen nu le inspira tuturor oamenilor dezgustul pe care îl au gospodinele, când descopera aceasta „opera de arta” în coltul camerei sau dupa mobila din apartament.

Pânza de paianjen stralucind de roua diminetii a fost cântata si de poeti.

Pentru na­turalisti, exista însa doar doua mari categorii de pânze: pânzele-capcana si pân­zele care tin loc de locuinta.

In toate cazurile, materialul de constructie este acelasi: este vorba despre matasea secretata de catre insecta, care provine din niste glande situate sub abdomen si care iese afara prin orificii nu­mite filiere.

Matasea paianjenului nu este foar­te diferita de cea produsa de viermii de matase, fiind de o calitate remarcabila.

Cele mai raspândite în natura sunt pânzele-cap­cana. Oricine stie ca paian­jenul se hraneste cu prazile prinse în aceasta plasa. Unele sunt destul de inestetice si nere­gu­la­te, gri si murdare, tesute de specia „tegenaria” (paianjenii cu picioare foarte lungi) în po­du­rile caselor, pivnite si uneori în apar­tamente.

Aceasta pânza fo­lo­seste în mod exclusiv la capturarea prazii. Paianjenul nu locuieste în ea.

Domiciliul sau se afla în apro­piere si este construit dintr-un tub de pânza, deschis la ambele extremitati.

Dar cele mai frumoase pânze, adevarate capodo­pere, sunt tesute de paianjenii cu cruce.

La fel ca si Pe­nelopa, acestia îsi desfac în fiecare seara creatia, pentru a o începe din nou. De cele mai multe ori, operatiunea are loc în timpul noptii. Doar ca, pentru a începe, paianjenul trebuie sa fie tare la matematica, sa gaseasca firul director, care este scheletul constructiei sale.

Uneori este greu, când distanta e mare, trebuie sa se lase pâna la pamânt ca sa-l lege de vârful unei plan­te si sa urce mai apoi spre alta. În plus, pânza tre­buie sa fie întinsa, ramificatiile ei trebuie sa se sprijine pe un cablu foarte solid.

Adesea, destul de sigur, pen­tru ca „arhitectul” sa se catere pe el, asemenea unui funam­bul, paianjenul se foloseste de o stratagema care îi usureaza munca foarte mult.

El lasa un fir întins si asteapta ca vântul sa îl agate undeva. Dupa aceea se urca pe puntea fragila si o consolideaza.

Odata firul întins, restul lucrarii devine simpla rutina. De el leaga alte fire, creând un cadru triun­ghiu­lar, în interiorul caruia va tese plasa. Firele principale sunt în­tinse re­pede, si în jurul lor sunt tesute câteva cercuri, numite spi­rale provizorii.

Când cap­cana este dedicata insectelor, calitatea ma­te­rialului se schimba.

Pânza e fa­cuta cu un fir lipicios, plin de mu­cus. Cu ajutorul acestuia, pa­ian­jenul construieste spirala de­fi­nitiva, de doua ori mai strânsa decât prima, dar ea poate sa aiba mai multe variante.

Uneori, pân­zele nu sunt verticale, ci oblice. Al­teori, ele sunt ornate cu adau­suri de pânza cu tesatura marunta al caror scop înca nu a fost dezle­gat.

Paianjenul-viespe, de exem­plu, îsi termina pânza printr-un zig-zag foarte de­co­rativ, care este numit „semnatura pa­ianjenului”, pentru ca forma sa permite identificarea speciei.

Tot la fel variaza si marimea pânzelor. Printre cele mai mari sunt cele tesute de specia „nephila”. Acesti paianjeni, care traiesc în re­giunea Madagascarului, tes pânze de peste 1,50 m dia­metru. Dar paianjenii care traiesc si tes în familii bat de departe recordul, pân­zele lor ajungând pâna la 7-10 metri diametru.

Paianjenul inginer

Sunt si alte genuri de pânze care merita pomenite pentru ingeniozitatea lor, ce pare s-o întreaca pe cea omeneasca.

Este cazul unui paianjen de dimensiuni mici, care îsi tese pânza în­tre picioare. Daca o prada se prinde în ea, paianjenul închide pânza fara scapare, înfasurând nefericita vic­tima ca într-un giulgiu.

Mai exista o capcana foarte curioasa, tesuta de un paianjen din Africa de Sud. Este rudimentara, dar paianjenul atârna de ea cu un fir o bila foarte lipicioasa. Stând în ascunzatoare, el rasuceste foarte repede firul cu picioarele din fata, fa­când bila sa se învârta. A­ceas­ta momeala foarte spe­ciala atrage în mod irezis­tibil insectele mici.

Mai exista înca un fapt foarte interesant, pe care naturalistii au refuzat sa îl admita mult timp, parându-li-se prea uman, ceva ce tine de inteligenta si de con­cept. Este vorba despre uti­lizarea unei contra-greutati, o pietricica suspendata cu un fir, pentru a men­tine pân­­za întinsa.

Cele mai re­cente cercetari de­mons­trea­za ca este vorba despre un act „gândit”, vo­luntar, si nu de o simpla întâmplare datorata agata­rii unei pietri­cele de firul lipicios. Au fost vazute astfel de contra-greutati suspendate la peste un metru înal­time. Cum le-a carat un pârlit de paianjen pâna acolo ramâ­ne un mister.

La granita gândirii rationale

Pânza paianjenului cu cruce are, adesea, di­men­siuni mari, ajungând la peste 1,50 m, si este tesuta un pic oblic fata de planul vertical.

Când ajunge un corp strain pe ea, paianjenul actioneaza în mod diferit, daca este vorba despre o prada sau de un obiect ajuns acolo din întâmplare.

Vibratiile prazii care se zbate în pânza sunt, fara îndoiala, un mijloc de informare foarte util, dar paianjenul recunoaste de fiecare data, fara sa greseasca, si când în pânza ajunge un corp strain indezirabil, un pai adus de vânt sau orice altceva. Atunci, paianjenul îl desface cu grija si îl arun­ca departe, întinzându-si brusc picioarele.

Dar prim-planul scenei, în cazul acestei fapturi asa de minuscule si asa de di­bace, este felul în care sca­pa de un fir de tesut lung, de care nu mai are nevoie, dupa ce pânza e gata.

Daca firul se afla pe fata infe­rioara a plasei, lucrurile sunt relativ simple: paian­jenul apuca o extremitate a firului pe care o elibereaza din pânza lipicioasa si, ur­mând firul dupa toate me­andrele sale, îl dezli­peste, lasându-l sa atârne în spa­tele sau, dupa care îl taie.

Când firul este lipit de par­tea de sus a pânzei, pro­ble­ma este mai greu de re­zol­vat. În cele mai multe ca­zuri, insecta îsi muta, pur si simplu, pânza.

Une­ori, el face un lucru absolut incredibil. Leaga de firul vechi, nedorit, un nou fir de matase produs tot de ea, si îl îndeparteaza de pânza, facând un balans de trapez spre o frunza sau alt sprijin aflat în apro­pie­re.

Il li­peste acolo si se în­toarce înapoi.

Acest com­­por­tament ului­tor a facut sa i se recu­noas­ca acestei specii de pa­ian­jen „o cu­noastere impli­cita a unor legi ale me­ca­nicii”.

Mai exista un alt com­por­tament care sustine aceasta teorie. Când pânza este construita un pic oblic fata de planul vertical, pa­ianjenul întinde niste fire de care anina mici greutati care tin plasa în­tinsa, pentru ca fiecare vibratie sa fie simtita, în ca­zul aparitiei unei prazi.

Asemenea adap­tari, spun oa­menii de stiinta, presu­pun solutii mereu variate, care ating inteligenta uma­na, depasind cu mult instinctul primar. Surprizele pe care cerce­tarea lumii insectelor le ofera în ultima vre­me sunt de do­me­niul fantasti­cului.