Misterul insulelor fantoma
Oceanele lumii au fost si sunt înca leaganul a nenumarate legende si mistere, care au captivat oamenii înca din epoca primilor navigatori. Una dintre enigmele înca nedezlegate, care continua sa framânte mintile celor curiosi, sunt “insulele fantoma”, care, de-a lungul secolelor au fost descoperite de navigatori, marcate pe hârti, descrise în texte pastrate în arhive, ba chiar si reproduse prin desene, unele extrem de detaliate, pentru ca apoi sa se volatilizeze ca si când nu ar fi existat niciodata.
Antillia, paradisul dintre ape
Unul dintre cele mai vechi exemple de insule-fantoma este Antillia, care a fost pomenita pentru întâia data într-o legenda iberica: în timpul invaziei musulmane a Hispaniei, din anul 714 d.Hr., sapte episcopi crestini, împreuna cu comunitatile lor, au fugit din calea dusmanilor, ca sa-si salveze vietile.
S-au îmbarcat pe mai multe corabii si au pornit-o pe întinsul Atlanticului, la întâmplare. Dupa ce au petrecut multa vreme pe mare, fara sa gaseasca niciun refugiu, au zarit, în sfârsit, la orizont, pamântul visat: o insula de mari dimensiuni, numita Antillia, descrisa ca fiind Paradisul, un loc unde toate lucrurile erau “pure si binecuvântate”, iar “oamenii erau luminati si învatati”.
Refugiatii au fost primiti cu generozitate de bastinasi, ba chiar celor sapte ierarhi li s-a permis sa cladeasca sapte orase: Aira, Anhuib, Ansalli, Ansesseli, Ansodi, Ansolli si Con.
Hispanicii si-au ars corabiile, ca semn ca Antillia era casa lor.
Din perspectiva geografica, Antillia a aparut pentru prima data în anul 1424, când a fost introdusa pe harta întocmita de cartograful venetian Zuane Pizzigano.
În acest document, Antillia figureaza ca facând parte dintr-un grup de patru insule din Oceanul Atlantic, pozitionate la aproximativ 250 de leghe (circa 1390 km) la vest de Portugalia, si la 200 de leghe (circa 1111 km) vest de arhipelagul Azore.
Antillia a continuat sa apara pe hartile întocmite pe tot parcursul secolului al XV-lea. De asemenea, într-o carte scrisa de istoricul spaniol Peter Martyr d’Anghiera si intitulata De Orbe Novo, se vorbeste despre un barbat, care ar fi trait pe insula Antillia si care, ajuns cu o corabie în Spania, i-ar fi furnizat lui Cristofor Columb informatii pretioase despre geografia Atlanticului, înainte ca faimosul navigator sa porneasca în legendara sa expeditie.
Ulterior, relatarile privind Antillia au devenit din ce în ce mai rare, iar corabierii din secolele urmatoare nu au mai gasit nici urma din insula paradisiaca, descrisa de vechea legenda iberica.
Satanazes, insula albastra
Cunoscuta si sub numele de Mana lui Satan sau Insula Sfantului Atanasie, a fost înregistrata oficial, pentru întâia data, prin introducerea ei în harta lui Zuane Pizzigano, facuta în 1424.
Cartograful venetian a plasat Satanazes la vest de Azore si de Portugalia si la nord de misterioasa Antillia.
A fost descrisa ca o insula de mari dimensiuni, de forma aproximativ dreptunghiulara, marcata cu numeroase golfuri si cinci sau sase asezari umane.
De asemenea, în toate relatarile se spunea ca Satanazes era o “insula albastra”, desi niciodata nu s-a înteles din ce motiv a fost descrisa în acest fel.
Pe hartile din secolul al XV-lea, sub Satanazes se scria ca este “insula dracilor”, iar populatia indigena se numea Skraelings.
La fel ca în cazul “vecinei” Antillia, nici Satanazes nu a mai fost gasita de navigatori, începând din secolul al XVIII-lea încolo.
Friesland, un dreptunghi marginit de triunghiuri
Plasata în Oceanul Atlantic, a aparut pe toate hartile din secolele al XVI-lea si al XVII-lea, inclusiv pe celebra harta Zeno, publicata în 1558, de venetianul Nicolo Zeno, desi despre Friesland începuse sa se vorbeasca înca din secolul al XIII-lea.
Un detaliu în plus, privind existenta acestei insule, este acela ca harta Zeno a fost creditata de o serie de scrisori, prin care era descrisa îndelungata calatorie pe mare, întreprinsa în anul 1390, de fratii Zeno, stramosii cartografului Nicolo.
Acestia navigasera prin Atlanticul de Nord si, dupa cum povestesc în scrisorile publicate împreuna cu harta, au acostat pe insula Friesland, unde au ramas o buna bucata de timp, ca sa o exploreze si sa se întremeze. Temerarii navigatori au descris-o ca pe o bucata de pamânt relativ dreptunghiulara, cu trei peninsule triunghiulare, pozitionate în lungul coastei vestice.
Friesland a continuat sa figureze pe harti pâna pe la finele anilor 1700.
Unii istorici moderni au emis ipoteza ca, de fapt, Friesland ar fi fost confundata cu insulele Faroe sau Feroe, azi o regiune autonoma a Regatului Danemarcei, o ipoteza infirmata însa de faptul ca, vreme de mai bine de 100 de ani, Friesland si insulele Feroe au figurat simultan pe harti, fiind pozitionate în locatii aflate la sute de mile marine distanta una de cealalta!
Insula neagra: Rupes Nigra
De data aceasta e vorba despre o masa stâncoasa în întregime neagra, având o latime de aproximativ 53 de kilometri, aflata – conform diverselor relatari – chiar la Polul Nordic Magnetic sau la Polul Nord!
Ea a fost mentionata pentru prima data într-o lucrare (între timp disparuta) intitulata Inventio Fortunata (Norocoasa Descoperire) si a fost descrisa ca fiind complet magnetica!
Rupes Nigra a aparut pe toate hartile din secolele al XVI-lea si al XVII-lea, inclusiv pe aceea a celebrului explorator Gerardus Mercator, care a descris pozitionarea insulei în detaliu, într-o scrisoare datata 1577 si trimisa unui alt personaj faimos, matematicianul si astronomul englez John Dee, consilier al reginei Elizabeta I.
Buss, raiul cu plante si animale
Din aceeasi perioada, mai exact din 1576, dateaza si prima relatare privind insula Buss, descoperita din întâmplare de capitanul James Newton, care naviga pe corabia Emmanuel, în cautarea unui pasaj nord-vestic dinspre Europa spre Asia.
Newton a descris-o ca fiind dens împadurita si plina de animale.
Insula a fost introdusa pe hartile vremii, însa navigatorii care au ajuns în zona dupa Newton nu au mai gasit-o. Asta, pâna în 1671, când englezul Thomas Shepard, capitan din flota “Hudson Bay Company”, a ancorat pe ea si a pornit într-o expeditie de cercetare, facând însemnari amanuntite cu privire la fauna si flora exuberanta care i s-a înfatisat privirilor.
Dupa câtiva ani, când acelasi Shepard a încercat sa se întoarca pe insula, nu a mai gasit-o! Asa cum nu au mai gasit-o nici alti corabieri, astfel ca, încetul cu încetul, insula Buss a fost eliminata de pe harti.
Saxenberg-paduri si un munte înalt
În 1670, exploratorul olandez John Lindestz Lindeman a descoperit, în Atlanticul de Sud, o insula pe care a botezat-o Saxenberg si pe care a descris-o ca având “un relief jos, cu un munte foarte înalt si ascutit în mijloc”.
Lindeman a realizat mai multe schite detaliate ale insulei, asa cum au procedat si alti navigatori care i-au urmat, Saxenberg figurând pe toate hartile maritime din secolul al XVII-lea si pâna la finele secolului al XIX-lea.
Dupa o vreme, însa, au început sa apara relatari ale unor exploratori care ajunsesera la locatia indicata pe harti fara sa dea însa si de insula!
Apoi, în 1804, goeleta americana Fanny a ancorat în fata insulei, pentru unele lucrari de întretinere, care au durat vreme de 4 ore!
Galloway, capitanul lui Fanny, a notat în jurnalul de bord ca insula era “acoperita cu pâlcuri de copaci, iar în mijlocul ei se ridica un vârf foarte înalt”.
Cinci ani mai târziu, în 1809, Saxenberg este descrisa în jurnalul de bord al navei Columbus, de catre capitanul acesteia, John Long:
“Insula Saxonburg are o lungime de aproximativ 4 leghe (circa 22 km), N-V si S-E, si circa 2 mile si jumatate (aproximativ 4 km) în latime. Capatul din N-V este alcatuit dintr-o stânca perpendiculara, înalta de aproximativ 70 de picioare (circa 21 metri), erodata de valuri, care se prelungeste spre S-E, pe o distanta de aproximativ 8 mile (circa 13 km). La o distanta de circa 1 mila si jumatate (aproximativ 2,4 km) se gaseste o plaja nisipoasa si apoi copaci”.
În 1816, insula a fost din nou vazuta de echipajul navei True Briton, care a observat-o timp de circa 6 ore, facând mentiuni precise, legate de padurile si de muntele înalt si ascutit din mijlocul ei. Cu toate acestea, expeditiile ulterioare, din 1821 si 1824, conduse de capitanii Cornwallis si Horsburgh, n-au mai reusit sa gaseasca nici macar o urma a lui Saxenberg.
Apoi, din nou, în lumea matelotilor si a ofiterilor de marina au reînceput sa apara relatari ale unor echipaje care au vazut enigmatica insula, fara ca marinarii sa mai acosteze pe ea. Pâna la urma, de prin 1900, insula a fost eliminata de pe harti.
Emerald, cea mai longeviva prezenta pe harti
În 1820, la sud de insula Macquarie, undeva între Noua Zeelanda si Antarctica, capitanul englez William Elliot si echipajul navei Emerald au descoperit o insula necunoscuta, pe care au botezat-o cu numele vasului lor.
Marinarii au descris insula ca fiind “aspra, presarata cu munti, cu vârfuri înaltate ametitor”.
În anii 1840, când o nava americana a pornit în cautarea acestui nou pamânt, Emerald n-a mai fost de gasit!
Apoi, în cursul anilor 1890, o nava neozeelandeza a identificat-o din nou, în exact acelasi loc unde William Elliot spusese ca se afla!
În plus, descrierea insulei facuta de echipajul neozeelandez a fost similara cu aceea a britanicilor.
În continuare, în 1909, urmând coordonatele reconfirmate de neozeelandezi, o alta nava a pornit în cautarea lui Emerald, atât doar ca John King Davis, capitanul, nu a reusit s-o mai gaseasca!
Si povestea continua în acelasi mod, cu relatari ale unor echipaje care au vazut insula si ale altora care, în mod misterios, n-au vazut-o, astfel ca Emerald a continuat sa figureze pe hartile maritime pâna la sfârsitul anilor 1980!
O insula-fantoma contemporana: Bermeja
Misterul insulelor-fantoma persista.
Ele nu sunt doar “apanajul” trecutului îndepartat, ci continua sa fie o tema enigmatica si în epoca moderna!
Astfel, unul dintre cele mai uluitoare cazuri de insule-fantoma îl reprezinta un punctulet de pamânt nelocuit, pozitionat în zona Golfului Mexic, în largul coastei nordice a peninsulei Yucatan.
Botezata Bermeja, ea a fost mentionata prima data într-un document reprezentând o lista a insulelor din acea zona, întocmita de Alonso de Santa Cruz si publicata în 1539.
Ulterior, Bermeja a figurat pe toate hartile din secolele al XVI-lea si al XVII-lea realizate de cartografi spanioli. În plus, exista nenumarate relatari ale unor marinari din acei ani, care au vazut-o si au descris-o, uneori chiar amanuntit.
Bermeja a fost utilizata chiar si în cursul anilor 1970, ca argument principal, în baza caruia Mexicul si-a fundamentat cererea de recunoastere a zonei economice maritime nationale.
Insula aparea pe harti de sute ani, fiind descrisa amanuntit de diverse publicatii, interesate de teritoriile mexicane din largul coastelor tarii. Dar anii au trecut si, în 1997, o echipa de cercetatori care faceau o evaluare a zonei maritime mexicane a constatat ca Bermeja nu se afla în pozitia indicata de harti!
Ulterior, alte trei echipe de cercetatori au fost trimise ca sa elucideze misterul, ultima dintre ele apartinând Universitatii Nationale si Autonome a Mexicului, care a fost trimisa, în 2009, chiar de Camera Mexicana a Deputatilor, astfel încât guvernul sa obtina un raspuns clar!
Oamenii de stiinta au utilizat avioane, elicoptere, vase, salupe, sateliti si diverse alte tehnologii de ultima ora, însa rezultatul a fost acelasi: Bermeja nu se mai afla la locul ei indicat de pe harti si nimeni nu poate sa explice ce s-a întâmplat cu ea!
Disparitia insulei a socat întreaga populatie mexicana, inclusiv autoritatile, mai ales ca, din acest motiv, Statele Unite puteau sa anuleze tratatul prin care era recunoscut dreptul Mexicului de a exploata valoroasele rezerve de petrol din zona economica maritima nationala.
Au început sa circule o multime de ipoteze cu privire la misterioasa volatilizare a insulei.
S-a spus, de pilda, ca ea s-ar fi scufundat din pricina cresterii nivelului marii sau din cauza activitatii tectonice. Alte voci au presupus ca, de fapt, primii cartografi gresisera localizarea sau chiar ca inventasera insula intentionat, ca sa-i induca în eroare pe inamicii Mexicului.
E mult mai putin probabil ca un posibil dusman sa se aventureze într-o zona în care stie ca exista o insula a rivalului sau.
În legatura cu acest subiect, Julio Zamora, presedintele Societatii Mexicane de Geografie, a declarat:
“Tarile care produceau harti în secolele al XVI-lea si al XVII-lea apelau, uneori, la inexactitati deliberate, ca sa-i împiedice pe dusmanii lor sa le foloseasca.
Problema este ca exista numeroase alte documente, din surse extrem de diverse, care furnizeaza descrieri precise si concrete ale insulei Bermeja. Asta, pe lânga relatarile martorilor oculari. Unde mai pui ca Bermeja a figurat inclusiv pe harti realizate chiar de Statele Unite!”.
Sandy, insula din atlasurile stiintifice
Ultimul exemplu de insula-fantoma la care ne vom referi, desi lista ar putea sa continue, este Sandy, aflata în apropierea insulelor Chesterfield, în Pacificul de Sud, între Australia si Noua Caledonie.
Sandy a fost pomenita pentru întâia oara în jurnalul celebrului explorator englez James Cook, capitanul trecând pe lânga ea în 1772.
Descoperirea ei oficiala se considera însa a se fi facut în 1792, când navigatorul francez Joseph de Bruni d’Entrecasteaux a vazut-o de la bordul vasului sau si a înscris-o în hartile vremii.
Insula a continuat sa fie vazuta atât în secolul al XVIII-lea, cât si în cel de-al XIX-lea, uneori navele trecând atât de aproape, încât marinarii au avut posibilitatea sa înregistreze în jurnalele si în corespondenta personala descrieri detaliate ale vegetatiei, tarmului si terenului vizibil pe distante mari.
Se considera ca dintre toate relatarile care ne-au parvenit, cea mai amanuntita este aceea facuta de echipajul balenierei engleze Velocity, care, în 1876, a si cartografiat insula cu rigoare stiintifica.
Sandy a continuat sa figureze pe harti si în atlasuri celebre – inclusiv în “Times Atlas of the World”, unde e numita “Sable Island”, si în editii succesive ale atlasurilor “National Geographic”, ba era de gasit chiar si pe Google Earth!
Dupa care a venit anul 2000, când un grup de radioamatori entuziasti s-a gândit ca Sandy era locul perfect unde sa mearga si de unde sa faca o transmisie-eveniment.
Evenimentul s-a dovedit a fi însa altul: Sandy n-a mai fost de gasit! Doisprezece ani mai târziu, o echipa de cercetatori australieni a pornit într-o expeditie de 25 de zile prin zona de est a Marii Coralilor.
Când au ajuns în locul unde ar fi trebuit sa se gaseasca Sandy, aparatura sofisticata pe care o foloseau le-a indicat ca apa avea o adâncime de peste 1300 de metri, asadar nici nu se putea pune problema ca insula ar fi fost acoperita de apa! Pur si simplu, Sandy pare ca s-a evaporat!
În privinta explicatiilor date “insulelor-fantoma”, ele oscileaza între negativism (nu au existat niciodata) si explicatii rationale (s-au scufundat din pricina cresterii nivelului marii si a unor evenimente tectonice, dar si interpretari fanteziste, care sustin ca insulele-fantoma au trecut într-o alta dimensiune, ca sunt “mascate” din motive necunoscute, ca ele nu se releva decât celor care trebuie sa le vada atunci când trebuie sa fie vazute.
Poate sa sune bizar, dar sa ne amintim ca, inclusiv în cultura folclorica româneasca, se spune ca, uneori, “lucrurile se ascund”, pentru ca nu trebuie sa fie gasite atunci când le cauti, ci alta data, la un “soroc”.
Daca e vorba de eresuri, de ce n-ar fi posibil ca si insulele din mari si oceane “sa functioneze pe aceeasi logica”?