India marilor moguli exercita înca o fascinatie majora pentru subconstientul colectiv uman. Aproape fara sa ne dam seama, am preluat termeni consacrati în acea perioada, precum mogul sau nabab.
India marilor moguli a fost definita de excese si conflict între civilizatii. Iar mogulii acelor vremuri au fost, trebuie s-o spunem – distantându-ne de comparatia penibila de pe scena politicii – personaje istorice de prim rang. Dintre ei, cel mai malefic si nemilos a fost Abdul Muzaffar Muhiu ‘d-Din Muhammad Aurangzeb. Istoria l-a retinut sub numele de Aurangzeb, cel care a înghetat lacrimile a milioane de vaduve si orfani.
Fiul lui Mumtaz Mahal
Mogul – cuvânt ajuns deja comun nu doar în Occident, ci si în limbajul recent al românilor, îi desemneaza pe conducatorii de origine turco-persana ai Indiei. Epoca marilor moguli, cum este consacrata în limbaj istoric, a fost cuprinsa între anii 1526 (când aproape toata peninsula indiana a fost cucerita de musulmani) si s-a sfârsit în anul 1858, odata cu cucerirea completa a Indiei de catre Imperiul Britanic.
Mogulii au fost în egala masura patroni ai artelor si cuceritori sângerosi. Excelau, de asemenea, în lux si putere absoluta.
Conform marturiilor vehiculate în Europa de calatorii secolului al XVI-lea, acesti lideri totalitari traiau înconjurati de un confort opulent, nu-si refuzau nicio placere si aveau parte de splendori uimitoare, dincolo de limitele imaginatiei unei Europe care se despartea cu greu de întunecatul ei Ev Mediu.
Totusi, pentru mogulii însisi, termenul de mogul avea o conotatie aproape peiorativa. Bunaoara, primul mare mogul, timuridul Zahir Mohammad Babur (Babur sau Babr însemna tigru în persana), ar fi fost oripilat sa stie ca dinastia fondata de el va ramâne în istorie sub acest nume.
Aceasta deoarece mogul este o adaptare a termenului persan de „maghul”, adica mongol, iar în acele vremuri, cuvântul mongol devenise cumva sinonim cu barbar, salbatic, invadator distrugator – reminiscente ale vremurilor când mongolii condusi de Ginghis Han si urmasii sai însângerasera aproape toata Asia…
Chiar ascendenta lui Babur s-a dovedit a fi un amestec exploziv: dupa mama, se tragea direct din Ginghis Han, iar tatal sau, Umar Shaikh, era urmas direct al lui Tamerlan, Timur Schiopul, unul dintre cei mai mari tirani ai istoriei. Evident, lui Babur îi placea sa-l considere pe Timur turcoman, cu toate ca, în realitate, triburile turcomane si mongole aveau origini comune. Doar ca turcomanii si-au îndreptat invaziile spre vest, adoptând Islamul si sedentarizându-se, spre deosebire de verii lor mongoli, ramasi credinciosi traditiilor samanice si nomadismului.
Înapoi la personajul nostru de astazi, nu putem sa nu constatam ca istoria joaca deseori oamenilor feste, uneori deosebit de crude.
Asa a fost si în cazul celui mai cumplit mogul. Aurangzeb a avut parte de o ascendenta ilustra. Tatal sau era printul Khurram (cel care devenise între timp mogulul Shah Jahan), iar mama sa era nimeni alta decât frumoasa Mumtaz Mahal (Preaiubitul Giuvaer al Palatului, în traducere aproximativa). În dorul nestins si amintirea dureroasa pe care i-o purta Shah Jahan, acesta a poruncit construirea fabulosului Taj Mahal, pe drept inclus în rândul minunuilor arhitecturale ale lumii.
Pe data de 4 noiembrie 1618, avea sa vina pe lume Aurangzeb, cel de-al treilea fiu al lui Shah Jahan. Ca urmare a unei toane a istoriei, Aurangzeb, si nu fratele sau mai mare, Dara Shukoh, a ajuns pe tronul mogulilor.
Dara era un personaj sensibil, un estet rafinat, deschis schimbarii si tolerantei religioase. Fiu favorit al lui Shah Jahan, comandase traducerea în persana a Upanishadelor si Bhagavad Gitei, era autor al unui studiu comparativ al hinduismului si islamului (Îmbinarea celor doua oceane), ce mai! un spirit luminat…
Pentru milioanele de hindusi supusi mogulilor musulmani, ar fi fost infinit mai bine daca Dara ar fi ajuns pe tron.
Spre deosebire de elegantul, politicosul si liberalul Dara, Aurangzeb afisa mereu o falsa simplitate de mistic musulman. Sub aceasta aparenta, abilul si maleficul Aurangzeb a reusit sa-i însele pe toti.
Aurangzeb, un pasionat de vânatoarea cu pasari de prada, aici admirând un rar si pretios soim polar
N-am tata, n-am frati!
Cu toate ca însusi Shah Jahan îl desemnase drept succesor pe Dara, tânarul Aurangzeb se apucase sa studieze cu sârg tacticile si strategiile militare ale vremii, istoria, limbile straine si, evident, Coranul.
Neabatut de la telul sau suprem de a cuceri tronul, viitorul tiran a avut grija sa se evidentieze în ochii tatalui sau si ai curtii. Momentul propice a sosit în anul 1633, când Shah Jahan asista, dintr-un pavilion, la lupta dintre doi elefanti masculi aflati în rut. La curtile moguliulor, luptele între animale erau o „distractie” frecventa.
La un moment dat, unul dintre elefantii înfuriati a reusit sa distrug gardul de protectie si a patruns în pavilionul unde stateau marele mogul si apropiatii sai. Toata lumea a fugit din carea colosului turbat, cu exceptia lui Aurangzeb, care, printr-o minune parca, a reusit sa-i distraga atentia elefantului.
Actul de bravura i-a crescut prestigiul în rândul familiei. Totusi, gestul sau nu era suficient pentru accederea la tron, dar i-a sporit puterea.
Anul urmator, ambitiosul Aurangzeb comanda deja o armata de peste 10.000 de calareti si 4.000 pedestrasi. Trimis sa înnabuse rebeliunea de la Bundella, se acopera deopotriva de glorie si de sânge. La doar 18 ani, este numit conducator peste întinsa regiune a Deccanului, functie pe care, însa, a pierdut-o din prostie si comoditate.
Când sora sa a pierit în marele incendiu din anul 1644, în loc sa soseasca imediat pentru funeralii, lui Aurangzeb i-au trebuit 3 saptamâni sa ajunga în Agra, capitala mogulilor. Shah Jahan a fost atât de furios, încât l-a dat afara din postul de conducator al Deccanului.
Relatiile dintre tata si fiu s-au deteriorat si mai mult în decursul anului urmator, când Aurangzeb a fost expulzat de la curte. Furios, si-a acuzat fatis parintele de sustinerea exclusiva a lui Dara Shukoh.
Tatal se afla, asadar, într-o situatie delicata. Pentru a-si conduce eficient imensul imperiu, are nevoie de ajutorul tuturor fiilor. Prin urmare, vrând, nevrând, Jahan îsi numeste oaia negra în postul de guvernator al provinciei Gujarat.
Ambitios si duplicitar, Aurangzeb nu uita nicio clipa de telul sau final, astfel încât, la vârsta de 28 ani, adauga pe lista tinuturilor stapânite provinciile Balkh (astazi în Afganistan) si Badakhsan (în Tadjikistan). Mândru, se lauda în fata tatalui sau pentru anexarea acestor provincii aflate la vulnerabila granita de nord a Imperiului Mogul.
Cu toate ca a avut succes în extinderea imperiului spre nord si vest, în anul 1652 nu a reusit sa cucereasca orasul Kandahar din mâinile dinastiei rivale a sefevizilor din Persia. Chemat din nou în capitala de tatal sau, Aurangzeb este trimis în decursul aceluiasi an sa guverneze din nou peste Deccan.
Satul de asteptare, prefacutul Aurangzeb se decide sa actioneze. Prin urmare, se aliaza cu sora sa mai mare, influenta si temuta Roushanara, care îl ura de moarte pe printul mostenitor Dara.
Batrân si iremediabil deprimat de pierderea sotiei sale, Mumtaz Mahal, pentru care facuse o adevarata obsesie, Shah Jahan cade la pat lovit de mai multe boli. Cum tatal sau nu mai prezenta vreo urma de autoritate, Aurangzeb decide sa actioneze fatis si îsi ataca toti fratii si celalte rude, cu exceptia surorii Roushanara.
Nu era deloc un fenomen singular. Bataliile între fratii care doreau succesiunea la tron erau un eveniment extrem de frecvent în trecut, nu doar în Asia, ci si în Europa.
Aurangzeb l-a înfruntat pe Dara lânga Agra. Cu toate ca fratele sau mai mare strânsese o armata mult superioara ca numar de oameni, cei mai multi dintre ei nu aveau deloc experienta câmpului de batalie, fiind tarani si mestesugari care luptau doar din simpatie pentru milostivul si tolerantul Dara.
În schimb, trupele lui Aurangzeb erau compuse din luptatori caliti de raidurile si conflictele cu afganii si persanii din nord. Rezultatul este usor de ghicit. Dupa ce si-a închis tatal bolnav în fort, Aurangzeb a început metodic sa-si lichideze fratii. Nu s-a oprit la ei, ci cu aceeasi cruzime le-a macelarit copiii si sotiile, astfel încât sa elimine potentialii rivali pentru fiii sai.
Capturat viu, Dara Shukoh a trebuit sa suporte umilinte teribile pentru un om cu tinuta si firea sa. Crudul Aurangzeb i-a urcat pe un elefant atât pe Dara, cât si pe sotia sa Nadira Banu, si i-a transportat în batjocura spre temnita.
De bucurie, intriganta Roushanara a dat o petrecere opulenta în timpul careia l-a întrebat pe Aurangzeb daca nu i s-ar parea amuzant sa trimita capul lui Dara în fortul din Agra, unde statea închis parintele lor, Shah Jahan. Cu fata luminata de o bucurie draceasca, Aurangzeb si-a felicitat sora pentru idee si a ordonat îndeplinirea mârsavei fapte.
Îndureratul Shah Jahan a murit de inima rea, petrecându-si ultimii ani 8 ani de viata în captivitate din ordinele propriului sau fiu.
De altfel, crudul si absurdul Aurangzeb si-a aruncat în temnita si unul dintre proprii fii, pentru ca, la un moment dat, acesta simpatizase cu unchiul sau, Dara.
Cosmarul tuturor hindusilor
Cocotat în sfârsit pe tronul mogulilor, Aurangzeb, musulman fanatic, a pornit o serie de campanii fara precedent împotriva hindusilor, care formau, de altfel, marea masa a supusilor mogulilor. Odata cu venirea sa pe tron, toate masurile si legile tolerante la adresa hindusilor, legi promulgate de ceilalti moguli, au fost abilite de cruntul musulman. Chiar si admirabila politica a Sulah-i-kul (pacea fie cu toti), instituita de Akbar, cel mai mare mogul, a fost încalcata de nedemnul sau urmas, Aurangzeb.
Cu toate ca unii istorici se refera la perioada de 48 ani de domnie a lui Aurangzeb ca la „Epoca de Aur” a Imperiului Mogul, anii sai de domnie au fost scaldati în sânge, marcati de distrugeri si executii în masa. Daca înaintasii sai au execelat în rolurile de protectori ai artelor frumoase si promotori ai unei admirabile tolerante religioase, frustratul si fanaticul religios Aurangzeb milita pentru impunerea cu forta a unei versiuni extreme, fundamentaliste, a Islamului.
În nebunia sa, a îndeplinit fapte de neînchipuit. Bunaoara, Aurangzeb a ramas în istorie pentru faptul c a fost singurul lider care a interzis…muzica si dansul!
În anul 1668 a emis un edict care a interzis, sub pedeapsa cu moartea, ca orice supus al sau, fie el hindus sau musulman, sa cânte, sa danseze sau sa recite poeme. Exista o legenda locala care relateaza despre un batrân muzicant care cânta pe strazi pentru a se întretine si care nu auzise de ordinele mogulului nebun. Sarmanul muzicant a fost condamnat la o moarte oribila: din ordinul lui Aurangzeb, calaii i-au turnat fortat fecale pe gât, dupa care i-au cusut cu sfoara gura.
Dar apogeul distrugerii avea sa fie atins odata cu prigoana împotriva hindusilor. Istoricii estimeaza ca a distrus peste 100.000 temple si altare hinduse, ucigând mii de hindusi care se opuneau.
Fanatic musulman, ura sa nu s-a limitat la hindusi. Câtiva ani înainte sa moara, a ordonat capturarea si vânzarea ca sclavi a tuturor crestinilor din imperiul sau, fie ei simpli credinciosi convertiti sau calugari misionari sositi din Europa
Aurangzeb a ramas un razboinic neostoit. A reusit, într-adevar, sa extinda granitele imperiului spre nord si sud, dar numeroasele sale campanii militare s-au dovedit a fi costisitoare, iar intoleranta sa religioasa i-au atras multi dusmani.
Armatele mogule comandate de el nu au reusit niciodata sa zdrobeasca complet rezistenta hindusilor si budistilor din Deccan. În plus, regatele hinduse din sudul Indiei au dus o lupta de rezistenta acerba, nefiind niciodata cucerite de vreun mogul, cu atât mai putin de Aurangzeb.
A fost cu siguranta cel mai atroce personaj din multimilenara istorie a Indiei, nu a ezitat sa tortureze si sa ucida soli si prizonieri de razboi, adversari politici sau pe oricine nu era musulman sau refuza fatis sa se converteasca la religia profetului Mahomed.Ca si cum excesele sale nu atinsesera deja insuportabilul, Aurangzeb impunea de la an la an taxe tot mai mari pentru a-si acoperi costurile campaniilor militare.În timpul domniei sale, sikh-ii din Punjab s-au revoltat de numeroase ori, obtinând unele victorii notabile.Paradoxal, Aurangzeb se baza pe trupele sale de rajputi, razboinici redutabili, care pe atunci formau grosul armatei lui.
Cu toate acestea, Aurangzeb avea o problema. Una mare. Rajputii erau hindusi… Cu toate ca nu erau deloc de acord cu politicile sale, rajputii erau legati prin juramînt de Aurangzeb, fata de care erau credinciosi, deoarece conform codurilor acestora, un juramânt nu se încalca niciodata. Din acest motiv rajputii s-au ridicat contra fiului lui Aurangzeb, dupa ce mogulul de trista amintire a închis ochii.Totusi ce mai grea lovitura a primit-o prim revolta pastunilor.
Pastunii erau etnici afgani, iar însusi Babur, fondatorul dinastiei mogule, venise tot din Afganistan.
Toti mogulii s-au bazat pe sprijinul triburilor pastune, în baza originii cumva comune, pentru securizarea granitelor de nord-vest. Cu toate acestea, zvonurile ca guvernatorul pus de Aurangzeb a molestat câteva femei pastune a aprins flacara revoltei în rândurile acestor razboinici dârji, pentru care respectarea cutumelor tribale valora mai mult decât orice altceva.
Revolta Pastunilor a dus la pierderea controlului asupra frontierelor, precum si a celor mai importante rute comerciale înspre si dinspre Imperiul Mogul.
Brusca si neasteptata, moartea lui Aurangzeb, petrecuta pe data de 20 februarie 1707, a dat înca o lovitura dinastiei. Nici sora si tovarsii sai de ticalosii nu au avut un sfarsit mai bun.
Ajunsa conducatoarea haremului regal, Roushanara a facut greseala de a complota împotriva unui Aurangzeb bolnav, dorind sa-l instaleze pe tron pe unul dintre fii sai. Din nefericire pentru ea, mogulul s-a însanatosit si a decazut-o din drepturi.
Dupa ce a surprins-o într-o orgie cu sapte barbati într-una dintre camerele Fortului Rosu din Agra, Aurangzeb, exasperat, a pus sa fie otravita.
Cel de-al optulea mogul a lasat un imperiu grandios, dar macinat de tensiuni interne si revolte. Sub conducerea fiului sau, Bahadur Shah I, dinastia mogulilor si-a început declinul lent, dar sigur. Urmatorii moguli domneau peste teritorii tot mai mici si patru dintre acestia au sfârsit asasinati. Britanicii l-au trimis pe ultimul mogul, Bahadur Shah Zafar, în exil, la finele anului 1858, si au impus un regim care a durat pâna la epoca Gandhi, care a pus capat colonialismului în peninsula indiana.
