Razboiul cu tine insuti

Razboiul nu s-a terminat!

In secolul 21, adevaratul razboi este cel pe care il duci cu tine insuti.

 Cu criticul interior a carui voce o auzi mai puternic cu fiecare zi; cu zgomotul mintii tale si al batailor de inima accelerate de parca esti la maraton.

 De fapt e doar anxietatea ta.

Nelinistea pe care incerci sa o acoperi cu inca o gura de mancare, inca un pahar de vin sau o sticla de cola, inca o tigara, cu si mai multa munca…

 Ea doar dispare pe moment. Dar e mereu cu tine, in fundal.

 Si totusi, in tot zgomotul asta, e in acelasi timp si o tacere apasatoare, ca un razboi mut.

 Simti ca si cum aproape nimeni nu e acolo pentru tine cu adevarat.

 Esti singur sau cel putin asa te simti, intr-o lume care si-a pierdut sensul…

 Sau doar tu esti cel care il mai cauta inca.

 “Ce rost au toate astea?

 ”Care e scopul si de ce ma trezesc dimineata?” poate te intrebi uneori.

 Iar momentele acelea cand nici nu iti vine sa te dai jos din pat pentru o noua zi sunt, de fapt, noaptea neagra a sufletului.

 Fiindca ce ar trebui sa fie viu si sa radieze in tine, este mort si ingropat demult:

 Viata si forta creatoare, pasiunea pentru vocatia ta, instinctele si intuitia ascutite, toate sunt mute, ingropate sub mormane de frici si traume nerezolvate.

 Ce spun studiile este ca nu exista diferente intre creierul unui soldat din razboi si creierul unui copil expus la traume din copilarie.

 Cu alte cuvinte, Razboiul din noi continua mult dupa ce celalalt, din exterior se va fi sfarsit.

 Casa copilariei tale devine corpul tau. Cum era atmosfera? 

 Relatia parintilor tai devine modelul tau de relatii. Cum arata ele? 

 Convingerile despre bani si prosperitate devin contul tau bancar de visuri? Cat curaj ai sa primesti succesul? 

 Lectiile invatate despre iubire devin iubirea pe care ti-o porti? Cat de mult te iubesti?

 Pe fondul unui secol al vitezei, in care toti ne grabim sa alergam dupa cai verzi pe pereti cat e ziua de lunga, observam ca cel mai mare cosmar este sa stam locului, sa fim prezenti.

 Sau, Doamne- fereste, sa ramanem singuri, noi cu noi.
 E greu sa poti sta tu cu tine 10 minute fara distragere, fara sa bazaie un televizor, un radio sau un telefon pe fundal, mai ales cand ceva te doare, nu?

 Vrei sa fugi, sa scapi, sa elimini emotiile tale, sa cauti salvare in afara, in loc sa vezi ce au venit sa te invete aceste experiente.

 Suntem mereu in cautare de ceva.

 Orice, orice, sa ne tina ocupati ca sa nu ne uitam in noi sa vedem ce nu vrem sa vedem.

 Am fugit de noi cu succes atatia ani, doar n-o sa ne oprim acum doar ca sa ne privim.

Da-ne ceva de facut si conecteaza-ne la niste fire, acum!  

De fapt, lasa. Avem wifi si 4G. Avem Facebook si Insta, si Tik Tok, si Netflix.

Avem unde sa ne ascundem de noi, nu?

Putem fugi asa la infinit, zeci de ani, pana sa ne dam seama ca avem o problema.

  1. Pana realizam ca al nostru corp nu mai poate duce, fiind in burnout sau boala.
  2. Pana realizam ca suntem in depresie, sau avem anxietate si atacuri de panica de la atata tensiune si frici acumulate.
  3. Pana ne dam seama ca relatiile sunt toxice si chiar relatia cu noi insine e toxica.
  4. Pana ajungem la cea mai dureroasa dintre emotii… regretul.

Da, ceva de poate face ca sa previi asta.

Poti munci sa te vindeci acum, mai devreme decat mai tarziu.

Dar nu ne place munca de vindecare. Sau ne sperie. In orice caz, am prefera sa o evitam.

E un cosmar sa trebuiasca sa ne vedem umbrele, intunericul, defectele, imperfectiunile, tot ce am incercat sa ingropam, ingropandu-ne chiar noi pe noi insine. In munca, in dependente, vicii, relatii “salvatoare” de noi, si orice ca sa nu privim acolo unde doare.

Adevaratul Razboi este cel din interior.

Cu demonii interiori.

Cu anxietatile, cu fricile, cu indoielile si imperfectiunile noastre si ale celor pe care nu ii putem accepta asa cum sunt.

Cu traumele nevindecate care nu ne lasa sa dormim noaptea.

Cu emotii negestionate pentru ca nimeni nu te-a invatat cum sa scoti furia afara fara sa-l dobori pe celalalt la podea si sa-l nimicesti in incercarea ta de a iti exprima sinele, asa cum te pricepi. In incercarea ta de a spune schiopatand printre cuvinte si injuraturi printre dinti, ca te doare.

Si ca rana asta nu-i de acum.

Nu-i de anul asta, nici de anul trecut.

Poate nu-i din viata asta.

Poate ca e din viata celor dinaintea ta, data mai departe tie.

Razboiul din tine se poate incheia acum. 

Nu e nevoie sa il duci toata viata si nici sa il dai mai departe generatiilor de dupa tine.

Cum aduci pacea?

Alegand vindecarea! Cat de des poti. (Pera Novacovici)

Bogdan

Pentru fiecare de ce trebuie sa existe un cum

%d blogeri au apreciat: