Suntem, de regula, înmarmuriti si revoltati atunci când auzim de atrocitati împotriva unor nevinovati, de nedreptati strigatoare la cer.
Ne întrebam, onest (credem), cum e posibil asa ceva? Cum e posibil Holocaustul? Cum sunt posibile crimele în masa? Cum este posibila indiferenta globala fata de suferinta celorlati?
Diverse studii au venit cu diverse versiuni de adevar: daca te iei dupa Milgram, raul din lume are la baza obedienta fata de autoritate.
Daca te iei dupa Zimbardo, contextul nepotrivit este cel care-l transforma pe omul decent în fiara. Cred ca adevarul este mai simplu si-l observam zilnic în jurul nostru, analizând actele celor din jurul nostru si pe noi însine.
Cred, asadar, ca exista o trasatura fundamentala, mai profunda, care explica de ce omul s-a implicat în toata istoria în actiuni care pot fi catalogate ca „inumane”; desi suna trist si ironic în acelasi timp sa numesti „in-uman” ceva care traverseaza si umple toata istoria omului, ceva caracteristic omului…
Aceasta trasatura fundamentala este indiferenta fata de soarta celorlalti, cu exceptia propriei persoane si a celor apropiati.
În fapt, pentru a fi precisi, nu ne pasa decât de noi însine; de ceilalti ne pasa doar în masura în care afectarea acestora ne afecteaza în mod direct sau indirect.
Sigur, sunt unii dintre noi angajati în cauze umanitare. Pare ca sunt anumite nazuinte înnascute în unii dintre noi care favorizeaza acest comportament. Aceste persoane au un rol crucial în mentinerea confuziei privind natura noastra ultima, de fiinte esentialmente nepasatoare fata de suferinta celorlalti. Dar, privind în jurul nostru si parcurgând istoria umanitatii, ceata se împrastie si adevarul apare evident: nu suntem „construiti” pentru a ne pasa de ceilalti.
Nu exista o explicatie cu privire la cauza acestei indiferente. Este ca si cum am întreba de ce suntem facuti din atomi. Este greu de surprins o „natura umana”, dar aceasta indiferenta este parte din nucleul de trasaturi care defineste omul.
Singura problema practica pe o avem în fata ororilor pe care trebuie sa le punem în practica nemijlocit este cea a obisnuintei cu actul înfaptuirii unei atrocitati, adica cu împuscatul de la mica distanta, cu împlântatul cutitului în alta persoana samd.
De aceea au si „rafinat” crima nazistii, prin introducerea metodei mai „eficiente” a gazarii: nu trebuie sa-l mai supui pe tânarul ucigas neplacerii de a-si privi victima în ochi.
Actul crimei este însotit mai putin de remuscari morale, cât de afectarea „simtului estetic”, de „urât”, caci cui îi face placere sa vada un corp facut bucati?
Altfel, în istorie marile orori au fost înfaptuite sub autoritatea unui guvern sau altul. Este mai simplu, desigur, pentru ca astfel dispare responsabilitatea individuala, deci frica de consecinte. Oricine s-a interesat vreodata, de exemplu, despre cum gândeau milioanele de nazisti germani dupa razboi, multi ocupând functii în noul aparat de stat german, a observat seninatatea cu care-si priveau faptele, multi înca justificând cu argumente politice ororile. Nu e nimic extraordinar. Desigur, asa am fi gândit cei mai multi.
Problema „raului” este una falsa. Ea are la baza credinta gresita ca omul ar fi ceva cu totul si cu totul special în univers, ca lumea a fost facuta de zei pentru el. Dar aceasta problema a raului, cu care s-au luptat Leibniz si alti gânditori înainte si dupa el, dispare în momentul în care întelegi cum functioneaza lumea animala, din care facem si noi parte.
Raul este un concept relativ, raportat la ceva anume, dar nu exista rau în sine. Ce e rau pentru cineva / ceva, e bine pentru altcineva / ceva – în multe cazuri.
Când un leu ataca si ucide o zebra, este rau sau bine? Depinde din ce unghi privesti, daca esti leu sau zebra.
Este rea o coliziune cosmica, cum ar fi între o planeta ratacitoare prin univers si Terra, ca în filmul „Melancolia” de Lars von Trier?
O coliziune cosmica este un act neutru într-un univers fara valori morale, desigur. Pentru specia umana ar fi un lucru rau.
Este „rau” ca Soarele îsi va epuiza „combustibilul” peste câteva miliarde de ani, ceea ce va avea ca efect distrugerea planetelor? Daca vor mai fi oameni atunci, ceea ce este putin probabil, evolutia solara este „rea”, desi nu este decât parte din evolutia fireasca a materiei în univers.
I s-a cerut si i se cere socoteala lui Dumnezeu pentru o problema, cea a raului, care nu exista.
Conceptul de rau este unul eminamente uman. Sa pui dezordinea si esecurile societatilor umane pe seama „raului” din noi este tragi-comic.
Conceptul de nedreptate, de pilda, asociat „raului”, ne da fiori doar corelat cu propria existenta, doar pentru ca ne imaginam ca am putea fi afectati de nedreptati. Altfel, pentru o fiinta ferita cumva de nedreptati, conceptul este unul abstract, neinteresant.
Vorbim despre diversi conducatori în istorie care au fost nedrepti în nenumarate situatii. Sa fi fost aceia altfel? Putin probabil. Au fost nedrepti, când au fost, pentru ca au crezut ca-si permit, asta aratând ca nedreptatea este facuta fara mari probleme de alegere atunci când riscul repercusiunii nu este evident.
Cu alte cuvinte, lucrurile îngrozitoare sunt realmente îngrozitoare doar raportate ipotetic sau real la persoana noastra.
Ni se pare îngrozitor sa traiesti într-o tara unde nu sunt slujbe si hrana suficienta pentru populatie, dar, în fapt, la nivel profund (si rareori pe deplin constientizat) ne înfioara gândul ca am putea fi noi subiecti ai unei asemenea situatii, nu gândul ca altii trec prin asa ceva.
Ca asa stau lucrurile ne este clar prin cum ne raportam tot la ce se întâmpla în jurul nostru, mai aproape sau mai departe. De pilda, când auzim zilele acestea, ca emigranti din nu stiu ce tara din Africa ori Orientul Mijlociu au intrat în tara, apare un soi de alerta si amenintare la nivel individual; sa stea la ei! Ce-o fi în spatele acestei stiri ne e complet strain si indiferent.
Acest transfer al problemelor din lume, ipotetic, asupra propriei persoane este, cred, principala cauza a cresterii nivelului a ceea ce numim „moralitate” la nivelul societatii.
Indiferent daca suntem stapâni de sclavi sau nu, stim ca sa ai în stapânire sclavi este în neregula, pentru ca ne transferam usor, în imaginatie, în locul acestora. Multi în istorie, în fapt, au facut trecerea la modul real dintr-un grup în altul. Stim, de regula, ce este corect, chiar daca nu ne comportam ca atare. Si, înca o data, stim asta pentru ca judecam din pozitia de subiecti, de potentiala parte vatamata.
Exista o solutie si prinde contur pe masura ce trece timpul. Nu o solutie definitiva, desigur, ci un progres. Nu o solutie care schimba natura umana, ci una care schimba comportamentul.
Idei, întâi filozofice, precum respectul pentru individ, protectia drepturilor individuale, protectia drepturilor minoritatilor de tot felul, aversiunea fata de violenta – ajung sa fie luate în seama într-o maniera din ce în ce mai serioasa. Apoi, acestea ajung sa prinda „radacini”, sa re raspândeasca si sa fie acceptate. Sigur, vointa politica este esentiala pentru validarea acestor idei.
De exemplu, astazi, cel putin la noi, suntem înca faza în care drepturile minoritatilor sexuale sunt înca subiect de bancuri ori indignare, dar odata cu aparitia unor masuri de natura legala se va estompa si atitudinea curenta.
Omul lupta, în fapt, cu propria natura. Dar progresul moral nu se poate face decât prin limitari / reglari la nivelul comportamentul individului în societate.
Omul nu este nici bun, nici rau de la natura. Subiectul acesta, al raului si binelui, este mai degraba unul de natura teologica. Scos în afara acestui context, îsi pierde orice relevanta. Cum nu vorbim despre un peste ori un ficus ca sunt bune sau rele, nici despre om nu ar trebui sa vorbim astfel. Actiunile omului trebuie raportate stric la normele societatii. Iar aceste norme (aplicarea si penalizarea nerespectarii lor) sunt esentiale în ridicare nivelului moral al societatii.
