„Viata nu este o drama; ea devine o drama cand ne punem in centrul ei”
Privim prea des in jos, spre Pamant si ne calcam pe bataturi, din lipsa de spatiu. Dar spatiul este sus, drept in fata noastra.
Imensitatea lui ne reaminteste ca nu suntem decat o scanteie ce palpaie in existenta Universului.
De ce nu am cu mine in continuu acest gand? De ce imi reamintesc zilnic nemultumirile, transformandu-le in iritari continue, de ce acord atentie durerii, transformand-o in suferinta, de ce pun urechea la zgomot, amplificandu-l in galagie?
Ce este atat de greu sa inteleg ca viata fiecaruia dintre noi este o minune in creuzetul existentei? Ca nu suntem stapanii lumii si nici macar ai intamplarilor din viata noastra? Ca suntem doar copiii Universului asa cum furnicile sunt copiii campiei? Cati ani trebuie sa ii dai unui om sa inteleaga ca este creat, venit gol in existenta, fragil, finit si necunoscator?
Daca, in fiecare secunda e vietii nostre, am masura cate o stea din galaxia din imagine, tot nu le-am putea numara pe toate.
„Viata nu este o drama; ea devine o drama cand ne punem in centrul ei”
