Gânditi-va daca va puteti imagina lipsa timpului. Nu puteti. Scene din filme în care totul „îngheata” implica timp, pentru ca în timp urmariti cum totul este nemiscat. Timpul este parte din modul în care creierul opereaza, în care interactioneaza cu lumea si în care interpreteaza lumea.
E apoi acel concept al calatoriei în trecut. Cât de paradoxal, pentru ca va pregatiti sa mergeti mâine în trecut. Calatoria în trecut este un eveniment viitor, totusi. Ne jucam cu acest concept de timp cum ne convine. Singura problema, desigur, este ca timpul nu exista…
Omul nu poate imagina lipsa timpului, iar aceasta limita biologica face dificila orice explicatie cu privire la lipsa, în natura, a timpului.
Gânditi-va si la aparenta absurditate a explicatiei stiintifice cu privire la începutul timpului (si al spatiului): timpul a început odata cu nasterea universului, cu Big Bangul. Dar putea ceva „începe” daca nu exista ceva anterior? Iar daca ceva exista, verbul „a exista” implica timp, nu?
Dar interpretarea corecta e un pic diferita: indiferent de ce a fost înainte de Big Bang (si nu avem nicio idee despre asta), universul, cu tot ce înseamna el, a început cu acest Big Bang, iar miscarea în interiorul universului (evolutia acestuia) a început, fireste, tot atunci. Ceea ce numim timp este doar masurarea acestei dinamici / evolutii universale.
Timpul este masurarea miscarii
Ce se întâmpla, în univers, la nivelul pe care-l consideram fundamental? Sunt entitati aflate în miscare, în raport cu altceva. De exemplu, la nivelul unui atom avem de-a face cu nenumarate interactiuni si dinamici ale unor particule pe care le numim fundamentale: electroni orbitând nucleul atomic la viteze apropiate de viteza luminii; quarcuri (particule ce formeaza nucleul atomic) aflate în continua miscare, tinute împreuna de gluoni frenetici (particule-forta responsabile de forta nucleara tare) samd….
Nu exista un element timp în dinamica universala. Când vorbim despre timp, vorbim despre faptul ca are loc o miscare în univers, iar aceasta miscare poate fi cuantificata (când a ajuns ceva din pozitia X în pozitia Y) prin niste calcule ce dau un rezultat numit timp.
Adica, mai explicit, spunem ca ajungem la serviciu în 60 de minute, pentru ca ne deplasam cu 60 km/h pe o distanta de 60 de km. Timpul este dedus, dar ce avem în realitate este, pe de-o parte, distanta de parcurs, iar pe de alta parte, obiectul care se misca.
Dar nu implica miscarea timp? Nu se face în timp?
Asa am stabilit noi oamenii. Dar nu exista nimic în univers pe care-l sa-l indicam cu degetul aratator si sa-l numim „timp”, asa cum putem indica, de exemplu, un atom.
Timpul nu este nicaieri, pentru ca, din nou, el este doar masurarea miscarii. Si cum ati vazut, omul masoara timpul în functie de frecventa unui atom de cesiu bombardat cu fotoni.
Stiinta este o întreprindere omeneasca
Fizica nu descrie realitatea ultima. Nu are cum, pentru ca, în sine, conceptul este absurd. Omul poate doar interpreta lumea prin prisma propriilor simturi si capacitati intelectuale.
Ideea de a dezvalui realitatea „ultima” este lipsita de sens. Nu exista lume-în-sine. Nu exista o realitate „ultima”, „adevarata”.
De ce?
Pentru ca atunci când vorbim despre cum arata ceva, orice, ne referim la cum arata acel ceva pentru un observator.
O masa, de exemplu, poate arata în mai multe moduri, în functie de cum o „privesti”. Daca receptionezi doar lumina vizibila (folosesti ochii), masa arata asa cum o stim toti. Dar daca o sa captezi doar lumina în infrarosu, atunci vei avea o alta imagine. Daca o sa captezi alte tipuri de emisii / reflexii ale atomilor ce constituie masa, din nou, o sa obtii alta imagine a mesei.
