Celtii, o populatie indo-europeana care a contribuit decisiv la formarea civilizatiei europene actuale
Langa mostenirea greco-romana, civilizatia si cultura celtilor a constituit una din componentele principale ale Evului Mediu european, alaturi de contributia popoarelor germanice, a lumii bizantine si a arabilor stabiliti in Spania.
Expansiunea celtica
Popoarele indo-europene si-au facut aparitia pe teritoriul Europei actuale in jurul anului 2000
i.Hr..
Dintre acestea, poporul celt, ale carui elemente propii de cultura si civilizatie pot fi percepute inca de pe la jumatatea mileniului al II-lea i.Hr., se afirma mai clar, cu trasaturi culturale bine individualizate ale unei etnii distincte, catre anul 800 i.Hr., data care marcheaza, in Europa Occidentala, inceputul primei perioade a fierului (Hallstatt).
A doua perioada a fierului, La Tene (cca 500 i.Hr. -100 d.Hr.) este marcata aproape in intregime de contributia celta. Celtii creaza acum si impun multor popoare cu care vin in contact prima civilizatie proto-istorica,„barbara” din Europa Centrala si Occidentala. In perioada cuprinsa intre secolele VIII-V i.Hr.. celtii construiesc o civilizatie propie, iar asezarile lor se intind din Serbia de azi pana in nordul Scotiei.
Herodot i-a numit keltoi, Hecateu din Milet mentioneaza tara Keltike, situand-o intre izvoarele Dunarii si nord-vestul peninsulei Iberice, intr-o zona neprecizata, probabil in vecinatatea Pirineilor.
Cuvantul „celtae” inseamna „cei ce pun stapanire pe bunurile inamicului” si asa a fost preluat mai departe in istoriografie.
Inainte de a se afirma pe scena istorie, celtii asimileaza populatiile preistorice locale, continuand sa convietuiasca cu creatorii civilizatiei megalitice din Gallia, Spania, Britania, preluand de la acestia anumite elemente de cultura arhaica.
In curand celtii s-au separat in doua mari grupuri, fapt ce a dus si la o diferentiere lingvistica, si anume: grupul goidelic, instalat in Scotia, insula Man si indeosebi in Irlanda si grupul britonic, stabilit in Galia si Britania (Cornwall si Wales).
„Timp de doua secole celtii au fost cel mai mare popor din Europa”(A Grenier).
Puterea lor ajunge la apogeu catre inceputul sec III i.Hr.
Intr-un timp relativ scurt s-au extins pe o imensa arie geografica, ale carei puncte extreme se situau in Irlanda si in Frigia, in Asia Mica.
Din zona Europei Centrale, unde se afla leaganul initial, migratiile lor au luat mai multe directii.
Inca din sec V i.Hr. Gallia devenise o adevarata metropola celtica. In Catalonia, in Spania Centrala si Occidentala, in Portugalia, asezarile lor sunt masiv atestate din secolul VI i.Hr.
Celtiberii, popor rezultat din amestecul celtilor cu iberii bastinasi, au opus mai tarziu romanilor, o rezistenta dura timp de doua secole (Viriatus, numele eroului rezistentei, este de origine celta).
Tot in directia sudica, in jurul anului 500 i.Hr., celtii au inceput sa patrunda, angajati fiind de etrusci ca mercenari, in nordul Italiei. Un secol mai tarziu, valuri repetate migratoare celte vor invinge pe etrusci si se vor stabili in campia Padului, intemeind orasul Mediolanum (Milano) si vor continua sa convietuiasca pasnic cu ligurii locali.
Cateva triburi celte vor cobora spre sud, jefuind si incendiind Roma (385 i.Hr.). O epidemie ii va sili sa se retraga, dar vor reveni in 367 i.Hr. si vor asedia din nou orasul. De aceasta data sunt invinsi. Din Italia vor trece in Grecia, unde vor jefui templul din Delphi. Din regiunea Padului, numita Galia Cisalpina, vor fi alungati definitiv in anul 283 i.Hr.
Infiltrarile celtilor in teritoriile Iliriei, Austriei si Daciei, s-au transformat in migratii din ce in ce mai masive. Triburile celte stabilite pe coasta Adriaticei trimit ambasade la Alexandru Macedon. Mai tarziu, invadand Peninsula Balcanica, o armata celta va invinge trupele macedonene.
La Delphi, insusi regele macedonean cade in lupta (279 i.Hr).
Scordiscii, o populatie celtica, intemeiaza orasul Singidunum (azi, Belgrad).
Cateva grupuri compacte de celti s-au intalnit pentru a duce tratative in vederea asigurarii unui spatiu de influenta in Balcani, pe teritoriul Bulgariei de azi. Aici au intemeiat orasul Tylis (270-213 i.Hr) caruia Bizantul ii platea sume importante pentru a se pune la adapost de incursiunile de jaf ale acestora.
Un grup masiv de aproximativ 20.000 de razboinici celti, cunoscuti sub numele de galati („razboinici viteji” in limba celta), au ajuns pana prin partile Frigiei, de unde porneau dese expeditii de jaf, pradand orase din Asia Mica. Infranti de regele Pergamului s-au stabilit in centrul Asiei Mici, intemeind un regat, Galatia, dupa care au inceput sa se angajeze ca mercenari in serviciul micilor regi elenistici din jur, precum si a Ptolemeilor din Egipt. Acest regat va deveni provincie romana dupa doua secole si jumatate.
In expansiunea lor spre rasarit, grupuri mai mici de celti au ajuns probabil si prin partile Marii Negre, pana in Crimeea, unde au intrat in contact cu scitii din stepe.
In secolul IV i.Hr. ei dominau teritoriile actuale ale Austriei, Boemiei, Panoniei si Transilvaniei. In unele zone ale acestei din urma zone vor ramane timp de doua secole.
Migratia in insulele britanice
Marile deplasari ale acestei populatii au fost migratiile in Insulele Britaniei.
Aici, cele dintai patrunderi si colonizari ale unor proto-celti au avut loc probabil catre anul 1800
i.Hr..
Primul val mare de migratori celti s-a stabilit definitiv in Britania si Irlanda nu la mult timp dupa anul 600 i.Hr, urmat de alte valuri migratoare in secolele urmatoare.
In nordul Britaniei celtii i-au gasit pe bastinasii caledonieni, cunoscuti si sub numele de picti (deoarece isi pictau corpul), care in epoca preistorica ocupasera si Irlanda Septentrionala.
Cetelor de razboinici celti care din Irlanda patrunsesera in Caledonia (nume dat de antici nordului Britaniei) li s-au dat in limba latina numele de scoti.
In secolul I d.Hr. Britania a cazut sub stapanire romana.
In Irlanda, insa, romanii nu au patruns si nu au reusit sa cucereasca regatul nordic al pictilor (Highlands) si insulele din nordul Scotiei. Dupa retragerea legiunilor romane din Britania, la inceputul secolului V d.Hr. si dupa o indelungata lupta impotriva tendintelor de anexare ale Angliei, regatul Scotiei s-a unit in 1707 cu cel al Angliei.
Celtii britoni din sudul Angliei, din regiunea Cornwall, au ajuns in secolul V d.Hr in orbita triburilor germane invadatoare ale saxonilor si anglilor.
Vechea limba si stravechile traditii celte s-au pastrat cel mai bine in sud-vestul Britaniei, in Tara Galilor (Wales), care a ramas independenta pana in anul 1282, cand regele englez Eduard I, a rezervat titlul, pastrat pana azi, de „Principe de Wales” fiului sau mostenitor al tronului.
Puritatea etnica celtica, spiritualitatea, limba, cultura, obiceiurile, s-au mentinut pana catre sfarsitul Evului Mediu, in cea mai mare masura, in Irlanda (tara care pana in 1172 nu a suferit nici o invazie, ceea ce le-a dat locuitorilor de aici un coplex de superioritate, de aroganta chiar). De aici au iradiat intens si pe continent.
Indeosebi in Irlanda s-a creat, din cele mai vechi timpuri si pana tarziu in Evul Mediu, o bogata literatura celta in limba gaelica (de la goidel numele vechilor locuitori celti ai acestei tari ). Tara si-a pierdut independenta in 1494, cand Henric al VIII-lea a impus Parlamentului din Dublin sa-l proclame rege al Irlandei, aceasta devenind in 1650 colonie a Angliei, pana in 1937, cand o parte din ea s-a proclamat stat independent cu denumirea gaelica de Eire (Irlanda de Nord, Ulster, a continuat sa ramana pana azi in componenta regatului Marii Britanii).
Ultima miscare migratoare a celtilor a fost instalarea lor, in peninsula Armorica, pe coasta apuseana a Galliei, regiunea Bretagne, de azi (triburile britone provenite din sudul Angliei, care au fugit din calea anglo-saxonilor).
Observam asadar o mare raspandire geografica a acestor populatii numite generic, celti. Fiinta culturala a lor s-a pastrat in patru mari arii: Irlanda, Scotia, Wales si Bretagne. Se poate afirma azi ca celtii au avut o contributie esentiala la formarea identitatii nationale a unor tari precum Marea Britanie, Franta, Irlanda si chiar Spania.
Bibliografie:
Istoria culturii si civilizatiei-Ov .Dramba;
Istorie romana-Ammianus Marcellinus;
Lumea celtilor-Dumitru Berciu
