Rob Morphy, artist plastic si investigator al faptelor fara explicatii, a recapitulat recent, intr-un articol, o intamplare pe care el o califica drept una dintre cele mai ciudate si fascinante din lunga istorie a observatiilor OZN. O rezumam in cele ce urmeaza. In ajunul Anului Nou, 1970, cu putin inainte de miezul noptii, cu simtul datoriei mai puternic decat regretul ca nu poate participa la revelionul pentru „schimbarea de prefix”, sora medicala Doreen Kendall intra in Cowichan District Hospital (CDH) din Duncan (insula Vancouver, Columbia Britanica, din Canada), pentru schimbul care dura de la miezul noptii la opt dimineata. Ea si-a facut apoi rundele in unitatea de terapie intensiva pentru pacientii varstnici, impreuna cu asistenta licentiata numita Frieda Wilson.
In jurul orei cinci dimineata, Kendall a observat ca unul dintre pacientii ei se agita neincetat. Presupunand ca ii este prea cald, a tras la o parte draperiile din camera cu patru paturi, pentru a permite sa intre aerul in salon. In acest timp, superiorul ei o urmarea de langa usa. Asa cum a declarat ulterior sora, „Indata ce am tras draperiile, o lumina orbitoare m-a lovit in ochi. Era inca intuneric afara, dar la aproximativ la 20 de metri, chiar deasupra salonului copiilor, in stanga mea, plutea acest obiect, foarte mare si atat de luminos incat puteam vedea totul in mod clar”.
Aparitia, descrisa ca avand forma planetei Saturn, avea un diametru care a fost estimat la 15 metri. „Partea de jos era argintie, ca si cand ar fi fost de metal, si avea o forma de bol. In jurul ei, era un sir de lumini stralucitoare, ca un colier. Partea de sus era o cupola stravezie, ca de sticla, luminata din interior, incat am putut vedea prin ea”.
Figuri mascate
Ca si cum asta nu ar fi fost suficient de bizar, Kendall a spus ulterior ca a putut distinge doua figuri masculine mascate, cam de 1,80 metri, stand in picioare, in interiorul acestei cupole. Unul dintre ei statea in spatele celuilalt si parea sa fie ceva mai mic, desi aprecierea putea fi si un efect de perspectiva. Ambii priveau – conform lui Kendall – spre dreapta, deci nu spre spital. „Aratau ca niste oameni frumosi, inalti, bine facuti. Erau imbracati in costume mulate pe corp, din acelasi material care le acoperea si capetele. Doar mainile erau dezgolite si chiar am observat cat de umane pareau. Carnatia lor parea la fel ca a noastra”.
In acest moment, Kendall a observat ca nava misterioasa s-a „inclinat” spre ei. In aceasta pozitie ea a zarit doua proeminente, ca niste scaune, iar in spatele acestora, ceva descris de ea drept un „panou de instrumente”, care arata ca si cum ar fi fost facut din metal cromat. Panoul, care ocupa aproape jumatate din spatiul din interiorul OZN-ului si ajungea practic pana la varful cupolei, era umplut cu „cercuri” sau cadrane (probabil de navigatie) de diferite dimensiuni, iluminate din spate.
Conform lui Kendall: „Individul din fata se uita la panou ca si cum se intampla ceva foarte important si m-am intrebat daca nu cumva au probleme mecanice. Chiar am crezut ca au aterizat pe acoperisul spitalului si apoi au avut probleme cu decolarea … Poate deoarece eu sunt interesata de masinarii, prima ipoteza a fost ca vor fi fost probleme mecanice si s-au oprit sa faca reparatii”.
Interesant, ca aceasta sora medicala de varsta mijlocie statea entuziasmata de ciudata aparitie plutitoare din fata ei. Mai tarziu, ea va spune: „Nu am simtit niciodata atata pace, in toata viata mea. As fi dorit sa pot vorbi cu ei… Eram complet oarba la orice altceva si nu simteam nicio teama. De fapt, mi-ar fi placut sa fi mers cu ei la o plimbare si, daca ar fi vorbit cu mine, le-as fi raspuns destul de natural”.
Ca la un semn – sau poate printr-o conexiune psihica – entitatea mai mica a ridicat capul si s-a intors incet spre Kendall. „El parea sa se uite direct la mine, desi nu i-am putut vedea fata. Aceasta era acoperita de un material intunecat care parea mai moale decat restul costumul sau. Sunt sigur ca m-a vazut, deoarece l-a atins atunci pe spate pe celalalt barbat… Purtau un material intunecat, similar cu o uniforma, si aveau un acoperamant de cap care le ascundea trasaturile fetei”.
Dupa ce prezenta lui Kendall a fost sesizata, individul mai inalt s-a implicat in ceva ce pareau manevre de evitare. „Omul din fata s-a aplecat si a apucat, de langa el, ceva ca o maneta si a impins-o inainte si inapoi. Nu voi uita niciodata cat era de hotarat. Iar farfuria, sau cum s-o numim, a inceput sa se roteasca incet, foarte aproape de cladire, in sens invers acelor de ceasornic”.
Kendall fusese atat de captivata de ceea ce vedea ca uitase, in tot acest timp, de asistenta Wilson, care era in picioare in spatele ei. Dar acum, din teama sa nu strice vraja daca ar fi scos un sunet, Kendall si-a atentionat superiorul printr-un gest tacut. Asa cum a spus ulterior: „am stat acolo sa privesc timp de aproximativ cinci minute inainte sa chem o asistenta, pe doamna Freda Wilson. Dar cand «obiectul» a inceput sa se retraga, mi-am dat seama ca nimeni nu m-ar crede si m-am grabit sa cer doamnei Wilson sa vina si sa se uite. Ea a intrebat «ce naiba e asta?». I-am raspuns: «e o farfurie zburatoare».”
Wilson a descris mai tarziu acelasi eveniment din perspectiva ei: „Am observat ca domnisoara Kendall sta in picioare la fereastra si ma intrebam la ce se uita. Chiar voiam sa merg sa vad si eu cand ea mi-a facut semn. Am vazut apoi acea lumina mare pe terasa din fata salonului copiilor. As spune ca era un pic mai mare decat o masina. Avea o forma circulara si partea departata parea sa fie mai sus decat partea dinspre noi. Se rotea incet, apoi a inceput sa se indeparteze. N-am distins partea sa superioara sau inferioara, deoarece totul a fost extrem de luminos”. De altfel si Kendall a declarat ca nu se mai vedea in interiorul cupolei dupa ce obiectul s-a pus in miscare.
In acest moment, Kendall si Wilson au fugit pana la camera asistentelor, sa-si anunte colegele. Doua dintre acestea, doamnele Appleby si Clarkson, le-au urmat rapid inapoi in camera. S-au precipitat la fereastra, dar de acum obiectul se departase prea mult de spital, desi era inca vizibil.
Asistentele au privit cum nava in forma de disc luminos a plecat spre sud-est, disparand in spatele perdelei de copaci cu care se invecineaza spitalul, chiar cand au mai sosit inca alte doua asistente, care au ratat spectacolul. In acest moment, una dintre asistente a fugit pe coridor pana la grupul sanitar aflat pe partea cealalta a cladirii, vazand aici OZN-ul, care s-a rotit de vreo cateva ori, ca apoi sa plece ca din pusca.
In ziua de luni, care a urmat acestei stranii observatii, Kendall pretindea ca experienta ei nu i-a produs nicio anxietate, doar acelasi sentiment de calm pe care l-a avut si in timpul intalnirii. Ea nu era deranjata nici de ridiculizarile si de prejudiciul inevitabil de imagine care stia ca vor veni de la scepticii locali. Pentru ea, evenimentul n-a facut decat sa-i consolideze credinta anterioara in existenta OZN-urilor. Asa cum a spus: „Motivul pentru care eram atat de teribil de interesata de fenomen a fost ca am crezut mereu ca exista obiecte zburatoare neidentificate, iar acum sunt absolut convinsa.” Wilson, pe de alta parte, nu impartasea nici credinta lui Kendall in OZN-uri si nici comportamentul ei relaxat in fata necunoscutilor vizitatori. Aparitia o facuse sa fie cuprinsa de un cumplit sentiment de alarma si frica.
Nave langa spital
Kendall, dorind sa existe si o mentiune oficiala a acestui incident incredibil, a decis sa-l inregistreze in jurnalul de evenimente al spitalului. Ea a notat: „La ora 5 dimineata am vazut o farfurie zburatoare, la nivelul etajului al treilea al spitalului, cand am tras draperiile. Au fost doi barbati sau figuri in domul care a zburat spre Victoria. Partea de jos a farfuriei era extraordinar de luminoasa, ca si cupola. In dimineata de Anul Nou”. Sora medicala a descoperit, abia dupa ce s-a linistit, ca fusese de fapt profund tulburata de intalnirea cu presupusele fiinte extraterestre. Ea a spus: „Pentru cel putin o saptamana dupa aceea, nu m-am simtit cu eul meu obisnuit. Cred ca sunt o persoana sociabila, dar atunci m-am simtit cumva subjugata iar unele dintre celelalte asistente mi-au spus ca paream preocupata”. Curand dupa aceea, Kendall si-a regasit insa calmul si a reintrat rapid in rutinele de spital.
Pe atunci nu existau telefoane mobile si internet, deci povestea a fost publicata, in ziarul local Cowichan Herald, abia pe 7 ianuarie 1970. Cu atat mai credibile sunt marturiile care au fost comunicate intre timp. Iata doua dintre ele: Un sofer de camion se intorcea, cu sotia, de la petrecerea de revelion. Aproximativ la ora cinci (deci probabil imediat inainte sau dupa observatia de la spital) au ramas inmarmuriti vazand ca, deasupra locuintei lor, pluteste o lumina alba stralucitoare „la fel de mare ca o casa”. Obiectul era ovoidal si emitea multiple fascicule de lumina, care s-au unit in jos intr-un singur fascicul. Mai tarziu au spus ca aparitia semana cu un titirez.
In cursul diminetii care a urmat, un consilier al scolii elementare „Alexander”, pe nume Edith Beiling – impreuna cu un alt consilier, doi elevi, un profesor si secretarul scolii – au zarit prin geam un obiect neobisnuit, aparent in forma de inel, si s-au grabit afara sa-l vada mai bine. Arata cu siguranta ca facut din materie solida. Forma de inel putea fi o iluzie cauzata de rotirea rapida si de norii aflati deasupra. Dar au existat si observatii mult mai importante in acele zile.
La 10 mile de spitalul Cowichan, din Duncan, acolo unde s-a petrecut, in noaptea de Anul Nou 1970, spectaculoasa intalnire OZN, se afla satul Mill Bay, amplasat pe malul de sud-est al insulei Vancouver. Jim Drummond, un pilot naval si constructor de nave maritime, in varsta de 22 de ani, si-a folosit experienta pentru a transforma un remorcher scos din uz intr-o casa confortabila, pe care o impartea cu mireasa de 18 ani Dianne si cu fiul lor. Nava era ancorata foarte aproape de casa mamei lui Jim, Bea Drummond, aflata chiar pe faleza din Mill Bay.
In jurul orei 19.00, in ajunul Anului Nou, Bea a iesit pe usa din spate pentru a-si chema fiul si familia lui pentru masa festiva. Asa cum a relatat ulterior: „Jim si Dianne erau inca pe vaporul ancorat in apropiere de tarm, cand m-am dus sa-i chem la cina. Atunci am observat o lumina care se deplasa pe cer deasupra golfului. Nu pot sa spun cat a fost de mare, dar era inconjurata de o lumina galben-portocalie, stralucitoare ca lumina soarelui. Am fost atat de uimita incat am tipat la fiul meu sa se uite si el”.
Jim a auzit tipetele mamei sale si a privit emotionat spre cer. Dandu-si seama ca era un obiect neobisnuit, a scos din cabina, cat a putut de repede, telescopul si camera foto. El va spune mai tarziu anchetatorilor ca, fiind si pilot maritim, era obisnuit sa estimeze distantele, iar obiectul zbura chiar sub plafonul de nori, aflat la aproximativ 250 de metri. Si-a dat seama imediat ca o fotografie n-ar fi decat o pata de lumina pe un fond negru, asa ca a pus deoparte camera si a inceput sa urmareasca OZN-ul prin telescop.
Jim a descris obiectul ca un ou in pozitie verticala, cu baza si varful „indistincte”. Partea de sus parea sa fie transparenta, deci a incercat sa distinga niste detalii dar nu a reusit. Asa cum spunea mai tarziu: „Era mai luminoasa in mijloc si am mai putut vedea patru lumini, de aceeasi culoare ca flacarile unor lumanari, doar un pic mai mari. Nu am auzit niciodata de ceva care ar putea manevra atat de lent, dar si atat de rapid, fara a face niciun fel de zgomot”. Descrierea lui Jim pare tulburator de asemanatoare cu cea facuta de asistentele medicale de la spitalul Cowichan.
O lumina galben-portocalie, stralucitoare
Bea isi chema frenetic fiul si pe ceilalti doi in casa. Pentru a-i ajuta, ea a aprins un proiector sa lumineze curtea si digul peste care urmau sa treaca. Gestul ei a provocat un raspuns neasteptat din partea OZN-ului. Fara niciun avertisment, obiectul a coborat aproape 100 de metri si s-a oprit plutind intre casa si remorcher, taind efectiv drumul tinerilor pe mal. Dar inainte ca vreunul sa poata reactiona, s-a petrecut un eveniment si mai straniu (si aparent imposibil, in conformitate cu legile fizicii). Asa cum relata Jim: „In acel moment, tocmai cand obiectul a incetinit si aproape s-a oprit, a iesit din el ceva. A fost o raza de lumina, ca un tub de neon foarte subtire, dar era pe bucati, ceva de genul unor puncte si linii de cod Morse. Acesta a coborat intr-o linie curbata si la un moment dat s-a produs o izbucnire luminoasa, cu toate componentele in acelasi moment. Mi s-a facut parul maciuca. Niciodata nu mi-am putut imagina asa ceva”. Dar tocmai cand martorii credeau ca lucrurile vor evolua din rau in mai rau, obiectul s-a retras brusc, ca din pusca, pe vechea sa pozitie, apoi s-a avantat spre sud si a disparut. Pe mal, Bea a incercat sa urmareasca traiectoria OZN-ului, dar fara niciun rezultat. Asa cum spunea: „Am fugit in partea cealalta a casei mele, dar nu l-am mai putut vedea din cauza copacilor. Am incercat sa sun o parte din vecini, dar liniile erau prea aglomerate”.
Fiica lui Bea si sora lui Jim – Fran Drummond – spunea ca mama ei a fost reticenta sa vorbeasca despre acest eveniment pana la moartea ei, in 2007, din teama de a nu fi etichetata drept „ticnita”. Din pacate – comenta Rob Morphy – acest blestem cade asupra multor martori la un eveniment – fascinant dar inclasificabil (dupa standardele stiintifice actuale) – care au curajul sa vorbeasca despre ce au vazut. El se intreba cat de multi alti potentiali martori au ramas, din nefericire, muti din acest motiv.
Iata insa si o alta marturie. Judecatorul George Hallett si sotia sa aveau, in aceeasi seara, trei invitati la petrecerea de Anul Nou, in casa lor din Mill Bay, aflata chiar in spatele casei doamnei Bea Drummond. Potrivit investigatorului canadian, Leanne Jones, care a reconstituit cazul in 2008, au urmarit cu totii obiectul, dupa ce acesta a parasit domeniul Drummonds. Ei au spus ca au vazut o lumina masiva, portocalie, care a trecut pe indelete deasupra apei, in partea opusa casei Halletts. Asa cum spunea judecatorul: „Nu era nici un avion obisnuit, nici o punga de plastic luminata. Nu scotea niciun sunet pe care sa-l putem detecta, se misca foarte incet si era enorm. Sunt destul de sigur ca nimeni nu ar putea face o farsa cu un aparat atat de mare, fara a fi reperat. Ne-am uitat la el timp de aproximativ cinci minute, pana cand a disparut in nori”.
Obiectul a fost observat si de participantii la o alta petrecere, organizata de Arthur Gillam si sotia sa, la restaurantul Deer Lodge de pe autostrada insulei Vancouver, la sud de Mill Bay. Acestia au vazut o sfera, la o distanta mai mare, aproximativ la 10 mile spre est. Asa cum spunea Arthur Gillam: „Tot ce am putut vedea a fost o minge mare de lumina care se misca destul de lent, mult mai lent decat un avion. Trebuie sa fi fost foarte luminos pentru ca noi sa-l vedem astfel de la distanta aceea. Nu cred ca un elicopter putea fi atat de luminos”.
Printre martorii oculari a fost si Jim Quaife, primarul din Duncan. Quaife mai avusese o intalnire stranie si la sfarsitul anului 1964. Intr-o seara, pe cand se relaxa la domiciliu, a auzit un sunet ca de turbina. Privind pe geam, a vazut curtea din spate scaldata intr-o lumina alba orbitoare. Si-a insfacat pusca, pe care a incarcat-o in timp ce iesea din casa, pentru a constata ce se petrece. In clipa urmatoare lumina s-a stins, permitandu-i sa zareasca deasupra o nava mare, „non-aerodinamica”, plutind fara zgomot, care a accelerat imediat si a disparut. Pe 13 ianuarie 1970, cand primarul a ajuns acasa dupa o reuniune a consiliului orasenesc, l-a gasit pe vecinul sau cu ochii spre cer, privind spre un obiect voluminos care plana, pulsand cu o stralucire violeta, deasupra centralei electrice din apropiere. Quaife s-a precipitat in casa dupa sotia sa si dupa un binoclu. Cei trei au urmarit, cel putin zece minute, cum strania aparitie a efectuat manevre aeriene aparent imposibile, inclusiv intoarceri si opriri bruste, dupa care s-a avantat spre muntele Provost, ca apoi sa tasneasca, la un unghi de 90 de grade, drept in sus.
Un disc masiv, portocaliu
Potrivit primarului, in ziua urmatoare, intr-un ziar local, a aparut un articol privind un astronom si ufolog amator, pe nume Vernon Stanley-Jones. Acesta isi construise propriul turn de observare, in apropierea casei sale de pe insula Vancouver, nu departe de spitalul Cowichan.
In seara zilei de 6 ianuarie 1970, in jurul orei 23.00, el si sotia sa vazusera un obiect discoidal masiv, portocaliu, care zbura incet peste soseaua Lakes Road. Stanley-Jones a tras masina pe dreapta drumului, a stins farurile si, la fel ca si alti martori cu nume necunoscute, a urmarit timp de aproximativ opt minute, manevrele uimitoare, efectuate intre 150 si 300 de metri de la sol. Cei doi au declarat ca, la un moment dat, obiectul a emis o serie de „mingi de foc”. Rob Morphy se intreaba daca nu cumva a fost o alta interpretare a „codului Morse” de care vorbea Jim Drummond.
Atat Stanley Jones cat si primarul erau de parere ca acest obiect, vazut la mai putin de doua mile de puternica centrala electrica din zona, „suge energia” din retea, „realimentandu-se cu combustibil”, o ipoteza raspandita de altfel printre ufologi.
Ultima observatie a acestui „val” a fost in februarie 1970, cand un fermier pe nume John Vanderhoek a raportat autoritatilor ca niste automobilisti s-au adunat in fata proprietatii sale de langa autostrada de pe Vancouver Island, urmarind „o chestie rosie in aer”, de fapt alba sus si rosie jos, care tot urca si cobora in timp ce luminozitatea sa varia. Chiar in timp ce Vanderhoek vorbea la telefon, aparitia s-a retras spre vest, disparand in spatele muntilor. Parerea sa era ca obiectul era controlat inteligent. In zona au mai fost observatii sporadice, pana in zilele noastre.
Ca si in multe astfel de cazuri, au existat, in lunile urmatoare, si cativa farsori, care au lansat false OZN-uri, mai ales lampioane cu lumanari. Martorii au subliniat ca nu exista nicio asemanare intre acestea si ceea ce vazusera ei. Asistenta Wilson, altminteri sceptica, spunea ca „ar fi nevoie de un milion de lumanari pentru a produce lumina pe care am vazut-o”.
Un detaliu interesant este ca Jim Drummond spunea ca, la scurt timp dupa observatia sa, a fost vizitat de un ofiter al US Air Force, venit din Nevada. Militarul s-a prezentat ca reprezentant al „Proiectul Blue Book”, dedicat fenomenului OZN. Partea curioasa este ca acest proiect fusese inchis cu doar cateva saptamani inainte, in decembrie 1969. Analistii au presupus ca probabil persoana a fost trimisa de Biroul de Investigatii Speciale al Air Force (AFOSI), in cadrul altui proiect de investigatii OZN, mult mai secret, al carui nume de cod nici azi nu este cunoscut.
Rob Morphy este de parere ca valul de observatii coroborate, dintr-un colt al insulei Vancouver, in perioada Anului Nou 1970, reprezinta un eveniment OZN impresionant, pentru a nu spune mai mult. Foarte important este ca, dupa mai mult de 40 de ani, oamenii nu si-au schimbat depozitiile, nici nu au ascuns cele intamplate, dar, mai ales, niciunul dintre ei n-a incercat sa-si exploateze experienta avuta in scop comercial.
Dan D. Farcas-Revista Magazin
