Budismul este astazi una dintre marile religii ale lumii, avand o traditie de peste doua milenii. A aparut in India, in secolul al V-lea, fiind intemeiat de cel pe care istoria l-a memorat sub numele de Buddha.

Viata lui Buddha ( 560-480 i.Hr)

Siddharta Gautama s-a nascut intr-o familie princiara dintr-un mic regat nepalez. Tineretea lui a fost cea obisnuita pentru un tanar nobil din vremea sa. Spre varsta de 30 de ani se simte atras de viata ascetica, datorita unei intamplari in care descopera suferintele oamenilor (batranetea, boala, moartea), dar si calea spre speranta unei eliberari. Prin urmare, paraseste viata indestulata in care crescuse retragandu-se in singuratate si asceza, cautand sa descopere metoda prin care fiinta umana sa se poata elibera de patimi si iluzii aducatoare de suferinta. Stand sub un smochin, cufundat intr-o meditatie profunda, afla adevarul eliberator, obtinand iluminarea (bodhi). De atunci i se spune Buddha (Iluminatul), nume la care se adauga frecvent acela de Sakyamuni (ascet din clanul Sakya).

In urmatorii 40 de ani, Buddha si-a raspandit invatatura printre oameni, adunand in jurul sau numerosi discipoli. Ajungand la o varsta inaintata si considerandu-si misiunea indeplinita, spiritul sau s-a inaltat in Paranirvana. 

 Invatatura lui Buddha 

Dupa actul iluminarii, in prima sa predica Buddha expune cele Patru Adevaruri Nobile, esenta invataturii sale.

Primul adevar stabileste originea suferintei: intreaga existenta umana este supusa suferintei. Nasterea, boala, batranetea, moartea provoaca suferinte. Aceasta deoarece individul este o combinatie de energii fizice si mentale (repartizate in materie, senzatii, perceptii, ganduri si constiinta) aflate in vesnica miscare. O data cu moartea, corpul fizic dispare, dar nu si aceste energii care isi continua existenta sub alta forma. In felul acesta este preluata de la hinduism notiunea de saursara (reincarnare), dar ca renastere.

Al doilea adevar ne indica cauza suferintei: atasamentul omului fata de viata si dorintele sale, materializate in setea de placeri, de existenta, fericire, atasament fata de ceva sau cineva sunt cauzele care duc la renasterile succesive ale sufletului, deci la suferinta.

Al treilea adevar ofera solutia: incetarea suferintei este posibila prin inlaturarea dorintei. Se obtine salvarea sufletului de la noile renasteri si accesul in Nirvana.

Al patrulea adevar:”Nobila Carare Octupla” este drumul oferit spre incetarea suferintei, bazat pe conduita etica,  disciplina mentala si intelepciune.

Practicile yoga, preluate de la hinduism, permiteau prin imobilitate si contemplare aflarea adevarului si desprinderea de lumea materiala.”Cararea” putea fi urmata de toti credinciosii, dar numai viata monahala oferea conditiile impuse de cautarea Nirvanei.

Discipolii lui Buddha au cautat sa asigure o transmitere corecta a invataturilor sale. Predicile atribuite marelui intelept (Sutra), impreuna cu regulile monastice (Vinaya), la care mai tarziu se vor adauga scrierile metafizice (Abhedharma) vor alcatui un ansamblu.

Tripitaka (Triplul cos), constituind literatura canonica a budismului antic, a ajuns pana la noi fragmentar.

Raspandirea budismului 

In primele secole dupa moartea lui Buddha, invataturile lui se raspandisera de-a lungul Gangelui. In secolul al III-lea i.Hr., regele indian Asoka se converteste la budism, care devine religie oficiala. Sunt construite manastiri si numerosi calugari misionari raspandesc mesajul budist in afara frontierelor, in Sry Lanka si Birmania, iar in secolul I d.Hr. in China.

Curentele budismului 

Speculatiile asupra doctrinei budiste au dus la aparitia a doua mari curente, care propun, fiecare, o cale diferita pentru a ajunge la Nirvana.

Mahayana interpreteaza mai larg mesajul lui Buddha si considera ca fiecare fiinta rationala poseda natura buddha, fiind menita iluminarii. Se raspandeste in Tibet, China, Mongolia, Coreea si Japonia. Budismul zen ce se dezvolta in Japonia urmarea obtinerea iluminarii printr-o aspra disciplina fizica si concentrare intensa. Astfel, practicarea artelor martiale, contemplarea unei gradini cu nisip sau meditatia timp de mai multe ceasuri devin metodele acestei religii. De asemenea, spiritul zen se va manifesta in estetica japoneza, influentand scoala de pictura si caligrafie, ceremonia ceaiului sau arta aranjarii florale (ikebana).

Hinayana respecta invataturile initiale. Numit uneori si Theravada (traditia celor batrani),sustine existenta unui singur Buddha, iar iluminarea este sortita doar celor alesi, prin practici ascetice, austere. Predomina in Birmania si Indochina.

Comunitatea monahala (sagha) este formata din calugari si novici. Pentru a deveni calugar, barbatul trebuia sa aiba 20 de ani, sa nu aiba impedimente fizice (boala, handicap) si sa fi trecut perioada de noviciat sub indrumarea unui calugar mai in varsta. Viata in manastire era, si este si azi, supusa unor reguli stricte. Calugarul budist poarta vesmantul galben al condamnatilor la moarte din vechea Indie, simbolizand renuntarea. Traiesc  din pomenile laicilor, pe care, in schimb, au datoria sa ii invete doctrina.

Manastirea era formata la inceput din grupuri de colibe instalate in locuri puse la dispozitie de credinciosii laici. Mai tarziu apar manastiri cu chilii plasate in jurul unei curti dreptunghiulare, prevazute cu loc de cult, biblioteci,  sali de baie, depozite  etc.

Ritualuri si ceremonii 

Cu prilejul marilor ceremonii, calugarii impodobesc statuia lui Buddha cu stofe, aur si bijuterii. Credinciosii aduc ofrande sub forma de hrana, flori, tamaie si lumanari. Se recita rugaciuni, dupa care credinciosii se aseaza la picioarele statuii pentru a medita.

Sarbatorile care amintesc de marile evenimente din viata lui Buddha sunt prilej pentru organizarea unor pelerinaje la locurile unde a trait acesta. Comemorarea mortii sale este un prilej pentru budisti de a onora spiritele mortilor, aprinzand lampite pe care le lasa sa pluteasca pe apa.

Mircea Eliade a descris cel mai bine religia budista in a sa „Istoria credintelor si ideilor religioase „:

„Budismul este singura religie al carei intemeietor nu se declara nici profetul lui Dumnezeu, nici trimisul sau, si care, in plus, respinge insasi ideea unui Dumnezeu Fiinta Suprema. Dar acest intemeietor se proclama pe sine „Trezitul ” (buddha) si, pornind de aici, calauza si maestru spiritual. Propovaduirea sa are drept tel eliberarea oamenilor. Acest prestigiu de „Salvator” face din mesajul sau soteriologic o „religie” si transforma  destul de curand, personajul istoric Siddharta intr-o fiinta divina „.

sursa bibliografica: Mircea Eliade -” Istoria credintelor si ideilor religioase ” ; BBC history si Magazin istoric