Imperiul romano-german. Nasterea Imperiului occidental

Imperiul romano-german. Nasterea Imperiului occidental

Imperiul romano-german. Ottonienii

Imperiul romano-german (Sfantul Imperiu roman de natiune germanica) a fost succesorul Imperiului roman restaurat teoretic la 800 de Carol cel Mare, regele francilor. Avea sa fie proclamat in 962 d.Hr. de Otto cel Mare, care a pretins a fi organismul politic capabil sa reuneasca Europa Occidentala si sa o guverneze conform misiunii speciale pe care Dumnezeu i-a incredintat-o. Statul astfel constituit cuprindea regatul Germaniei (impartit in sase ducate: Saxonia, Bavaria, Franconia, Suabia, Lorena Inferioara si Lorena Superioara), Boemia (devenita regat in secolul al XII-lea), regatul Italiei si din 1031, regatul Burgundiei. Cum regatul Frantei nu a putut fi integrat, centrul de greutate a ramas in Germania, ceea ce si explica de ce istoricii l-au numit Sfantul Imperiu roman de natiune germanica.

imperiul romano-german

Desi imaparatii sai ar fi dorit reuniunea tuturor popoarelor Occidentului intr-o civilizatie  crestina unica, Imperiul a ramas in mod esential o  constructie politica germano-italiana. Conducatorul acestui stat a fost de la inceput lipsit de mijloacele necesare pentru a-si impune autoritatea: institutii specializate, un domeniu regal si sistemul de succesiune ereditar.

Perioada de apogeu a Imperiului romano-german s-a intins pe durata a trei secole (intre 962 -1250 d.Hr.), timp in care Ottonienii, Salienii si Staufenii, cele trei mari dinastii, s-au straduit sa-si sporeasca puterea in Germania  si sa supuna Italia, ambele in cele din urma fara succes. Intemeietorul statului, Otto cel Mare, a reusit sa-si mareasca puterea in dauna principilor, sa controleze biserica si sa pastreze in familia sa coroana. Din pacate, urmasii sai, Otto al II-lea si mai cu seama Otto al III-lea (983-1002 d.Hr.), nepot al imparatului bizantin, au neglijat Germania, lasata prada anarhiei feudale, instalnadu-se, potrivit iluziilor lui imperiale, la Roma.

otto I imparatul romano-germanilor

Conflictul dintre Imperiu si papalitate

Cu incepere din 1024, conducerea statului a fost preluata de Franconieni sau Salieni, care, asemni predecesorilor, s-au dovedit capabili sa transmita coroana urmasilor, sa restaureze puterea imperiala si sa instituie „o era a progresului si a promisiunilor”. Cel mai important membru al dinastiei a fost Henric al IV-lea (1056-1106), care a acordat fidelilor sai  cele mai inalte demnitati in stat si a constituit atat in Germania, cat si in Italia, un domeniu funciar care sa-i ofere resurse. Din pacate, reforma gregoriana, prin care papa incerca sa-si impuna autoritatea asupra imparatului, a deschis conflictul pentru investitura episcopilor intre cele doua puteri, in cursul  caruia s-a ajuns la excomunicarea lui Henric al IV-lea.penitenta in fata papei

Conflictul a inregistrat in continuare binecunoscutul episod al drumului la Canossa, penitenta dovedindu-se pe termen scurt avantajoasa imparatului.

In  cele din urma, constructia lui Otto I -preponderenta Imperiului romano-german atotputernic asupra Bisericii-a fost, totusi, distrusa.

Urmasul lui, Henric al V-lea (1106-1125) a continuat lupta cu Sfantul Scaun, dar a fost silit sa accepte Concordatul de la Worms (1122), care acorda papei investitura spirituala, iar imparatului doar pe cea temporala.

Domnia lui Frederic I. Apogeul Imperiului

frederic I barbarossa

Cu Frederic I Barbarossa (1152-1190), Imperiul romano-german atinge punctul culminant. Cei peste 30 de ani ai domniei acestuia au fost marcati de efortul de a atrage de partea sa noblilimea si de a zdrobi rezistenta celor nesupusi. In Italia si-a impus autoritatea (dieta de la Roncaglia), dar modul foarte dur in care a reprimat revolta Milanului i-a ridicat impotriva Liga lombarda, care i-a administrat o severa infrangere in batalia de la Legnano (1176). batalia de la LegnanoRelatiile sale complicate cu papa au condus in cele din urma la impacarea de la Venetia  (1177), dupa care Sfantul Parinte nu l-a putut impiedica de la o alianta matrimoniala care implica Sicilia normanda.  In fine, in 1188 a luat armatele cruciatilor spre a participa la eliberarea Ierusalimului. Puternic in Germania si in Italia, suzeran asurpra Danemarcei si a Poloniei, egalul papei, Frederic I a dat functiei imperiale o stralucire fara egal. La moartea sa, in urma unui accident in Asia Mica, in  vremea celei de-a treia cruciade (1190), urmasul si asociatul lui, Henric al VI-lea (1190-1197), a preluat insa o Germanie epuizata si divizata.

Frederic al II-lea, un suveran pentru Italia 

Dupa moartea  sa si dupa ce principii au ales doi regi ai Germaniei, succesiunea i-a revenit lui Frederic al II-lea, rege al Siciliei, care s-a incoronat imparat la 1220. Decizia lui de a face din Italia centrul imperiului l-a determinat sa acorde principilor largi prerogative. Totusi si aici imparatul a avut de infruntat mari dificultati. In secolul al XIII-lea, conflictul dintre Guelfi, duci de Bavaria, si familia Hohenstaufen, care preluase coroana imperiala o data cu Frederic Barbarossa, s-a mutat in peninsula. 

Ghibellinii (al caror nume provine de la castelul Waibungen, posesiunea Hohenstaufenilor) sunt adeptii intaietatii suveranului asupra papei, in vreme ce Guelfii sunt gata sa se inteleaga cu severanul pontif, impotriva imparatului. In consecinta, ar trebui ca Ghibelinii sa fie de partea lui Frederic al II-lea, iar Guelfii impotriva sa. In realitate ,situatia era mult mai complicata, orasele italiene trec de o parte sau de alta, iar intre nobili sunt zone de demarcatie in permanenta miscare. Frederic al II-lea, care isi castigase tronul cu ajutorul papei Inocentiu al III-lea, a acordat importante privilegii seniorilor ecleziastici (1220) si Ordinului Teuton autoritatea asupra teritoriilor pe care le va cuceri in Prusia (1226. Ulterior si seniorii laici din Germania au primit drepturi exceptionale. Relatiile bune cu papalitatea  s-au dovedit de scurta durata. Excomunicat  in doua randuri, imparatul a raspuns atacand statul papal.

La moartea sa (in 1250), Imperiul nu mai avea putere, iar Italia se afla in fata razboiului civil. Multi istorici afirma ca, dupa 1250, Imperiul romano-german, ca o constructie statala germano-italiana, si-a incetat existenta.