Timpul maya s-a nascut si a capatat nume pe cand cerul inca nu exista, iar pamantul nu se desteptase.
Zilele au pornit la drum dinspre Rasarit. Prima zi a scos din maruntaiele ei cerul si pamantul. Ziua a doua a facut scara pe care coboara ploaia.
Opera celei de a treia au fost ciclurile marii si ale pamantului si multimea lucrurilor.
Din vointa celei de a patra zile, cerul si pamantul s-au aplecat si s-au putut intalni.
A cincea zi a hotarat ca toata lumea sa munceasca.
Din a sasea zi a iesit prima lumina.
In locurile unde nu era nimic, ziua a saptea a pus pamant. Ziua a opta si-a infipt in pamant mainile si picioarele.
Ziua a noua a creat lumile de jos. Ziua a zecea a hotarat ca lumile de jos sa fie ale celor cu suflet otravit.
In soare, ziua a unsprezecea a modelat piatra si copacul.
Cea care a facut vantul a fost ziua a douasprezecea. A suflat vant si l-a numit spirit, pentru ca in el nu era moarte.
Ziua a treisprezecea a udat pamantul si din lut a plamadit un trup ca al nostru.
Legenda aceasta cicula si acum in Yucatan.
Este preluata din vremuri ancestrale si dusa mai departe.
In Popol Vuh se vorbeste despre viziunea asupra inceputului Pamantului :
”Nu luase infatisare chipul pamantului. Era doar marea tacuta si cerul in toata intinderea lui. Nici nu era impreunat ca sa faca zgomot, nici lucru care sa se miste, sa se framante ori sa iste zvon in aer. Nimic nu statea in picioare. Doar apa in odihna, marea netulburata, singura si linistita. Nimic nu era inzestrat cu fiintare. Nu era decat nemiscare in intuneric si tacere in noapte…”
Timpul in civilizatia Maya avea alte valente decat cele pe care le avem noi azi, iar reperele erau cu totul altele.
Interesant este ca toate civilizatiile au o legenda a haosului care a domnit la inceput, apoi apar marea, cerul si in cele din urma pamantul. Stiinta a dovedit, mult mai tarziu, ca asa au stat lucrurile…
