Celtii sunt un grup de triburi indo-europene inrudite, care s-au stabilit in Franta (Gallia), Spania, sudul Germaniei, Ungaria si nordul Italiei, din secolul VI i.Hr. pana prin anul 50 i.Hr.
Din anul 400 i.Hr. pana in timpul domniei lui Iulius Caesar, multi celti de pe continent au ajuns si in Britannia (Insulele Britanice). Celtii de pe continent au creat cultura Hallstatt din Europa Centrala, la inceputul Epocii Fierului.
Civilizatia celtica a ajuns la apogeu in timpul perioadei La Tène, in secolul V i.Hr., perioada caracterizata de influenta mediteraneeana, si a luat sfarsit odata cu cucerirea regiunii de catre Caesar, in 50 i.Hr. In schimb, cultura „celtilor insulari”, ce cuprindea zona irlandezo-gaielica si britano-galeza, a supravietuit chiar si in Evul Mediu, caci si-a armonizat credintele cu crestinismul timpuriu.
Miturile celtilor insulari din Marea Britanie si Irlanda au patruns in cultura medievala, supravietuind pana in prezent, desi in forma crestinizata. O parte dintre ele au reaparut in importante cicluri de legende, printre care ciclul Ulster, despre eroul irlandez Cuchúlainn.
Ciclul mitologic contine povestile multor migratii preistorice catre Irlanda. O alta sursa importanta este Mabinogion, o colectie de proza galeza. Urme ale mitologiei celtice pot fi gasite in toate povestile stravechi in care vechii zei au fost transformati in eroi. Animalele joaca un rol important in aceste mituri, amintind astfel de statutul special pe care il aveau in cultura celtica.
Romanele mitologice despre regele Arthur al Britanniei au avut probabil cea mai mare influenta asupra literaturii. Legendele despre acest conducator ideal, devenit un model pentru cavaleria medievala, au fost si ele influentate de elemente mitice, care nu se reduceau doar la zanele si dragonii care populau lumea, ci erau si motive specifice, cum ar fi legenda crestina a Sfantului Graal. Timpul petrecut de regele Arthur pe misterioasa insula Avalon este o referire la ideile celtilor despre lumea cealalta.
Unele elemente ale mitologiei celtice insulare s-au pastrat pana in prezent, precum sarbatoarea de Halloween. Alte elemente sunt revitalizare astazi. Neopaganii si neodruizii au facut din Stonehenge, un complex megalitic circular, centrul lor de cult si situl respectiv este in mod frecvent asociat cu celtii, desi este mai vechi cu cateva mii de ani decat acestia. Astazi, multi cunosc mitologia celtica din jocurile video, din benzile desenate cu Asterix sau din trilogia Stapanul Inelelor a lui Tolkien.
Desi despre celtii insulari avem surse relativ recente, mitologia si religia celtilor continentali sunt cunoscute doar din relatarile autorilor romani si din descoperirile arheologice.
Numele catorva sute de zei celti sunt cunoscute din inscriptii. Majoritatea erau probabil nume locale sau regionale si nu erau raspandite in intreaga lume celtica, deoarece nu a existat niciodata un regat celtic unit. In plus, autorii romani ii comparau pe zeii celti cu cei latini, pentru a le pune in evidenta functiile si atributiile. De obicei, ei erau asociati cu anumite elemente ale naturii, cum ar fi raurile si muntii. Animalele aveau un statut special, ca insotitori sau manifestari ale zeilor. Probabil cultele animalelor, ale raurilor, ale izvoarelor, muntilor si copacilor au precedat cultul zeilor.
Zeitele-mama si matroane au avut si ele un rol important in panteon, preluat ulterior de catre sfintele crestine. La origini, ele erau asociate unor culte ale fertilitatii.
Teutates, zeul razboiului, Taranis, zeul cerului si al tunetelor (asemanator cu Iupiter), si Belenus, zeul focului (comparabil cu Apollo), sunt cativa dintre cei mai cunoscuti zei ai galilor, cum erau numiti in Antichitate celtii din Franta actuala.
Zeita Belisama le-o evoca romanilor pe Minerva. Epona, zeita cailor, a fost venerata si la Roma. Ambele culte s-au combinat intr-o oarecare masura in timpul ocupatiei Galliei de catre romani, ceea ce explica de ce numele si functiile zeilor celti si romani erau amestecate frecvent.
Ofrandele si riturile funerare jucau un rol important in religia celtilor. Ca si in alte religii ce venereaza natura, se faceau ofrande pentru a-i imbuna pe zei, in lumea carora oamenii erau intrusi. Sacrificiile animale erau ceva obisnuit, iar inaintea bataliilor se faceau ofrande de arme. Existau si diferite forme de sacrificii umane. Oamenii credeau ca ele mentin ciclul vietii, ca viata noua se naste din moarte. Au fost descoperite multe obiecte funerare de valoare care ne indica faptul ca celtii credeau in viata de dupa moarte.
In „De bello Gallico”, Caesar spune ca galii cred in transmigratia sufletelor. Atat celtii continentali, cat si cei insulari cunosteau institutia druizilor („cei care cunosc stejarul „), conducatorii lor spirituali. Principala sursa pentru cunoasterea druizilor este cartea sus-amintita a lui Iulius Caesar. Preotii se bucurau de un respect enorm. Ei supravegheau bunul mers al sacrificiilor, dar erau si prezicatori inzestrati, judecatori, interpreti ai viselor etc. Isi transmiteau cunostintele exclusiv pe cale orala. Dupa anul 14 d.Hr ., druizii au fost suprimati de imparatul roman Tiberius. Din secolele XVIII si XIX interesul fata de druizi a renascut. Ei sunt slaviti in cultura populara intr-un mod mistic si romantic …
Dagda
Fiu al zeitei-mama Danu, Dagda era conducatorul zeilor celti si regele tribului mitic Tuatha De Danann (”poporul zeitei Danu”). I-a dus la victorie in lupta cu fomorienii, care traiau in Irlanda cand tribul a sosit acolo. Dagda era si patron al razboiului, al intelepciunii si al magiei. Putea comanda anotimpurilor si era venerat pentru a apara recoltele.
Apetitul lui sexual este tema multor mituri, reflectand legatura cu ritualurile fertilitatii. Dagda si consoarta lui, Morrigan (el era pus in legatura si cu zeita Bregg), reprezinta dualitatea aspectelor feminin si masculin.
Era si tatal multor zei, inclusiv al lui Brigid.
Dagda era descris ca un barbat urias care purta o maciuca si putea sa omoare noua oameni dintr-o lovitura, dar la fel de bine putea si sa-i readuca la viata. Avea un cazan care nu se golea niciodata si o harpa numita Uaithne, a carei muzica magica facea sa se schimbe anotimpurile. De multe ori este infatisat, deloc magulitor intr-o tunica scurta ce-i lasa posteriorul descoperit.
Harpa Uaithne si fomorienii
Puterile harpei magice a lui Dagda erau legate de muzica ei. Ea canta trei cantece, fiecare numit dupa unul dintre copii ei: Goltraiges (”suparare”), Gentraiges (”bucurie”) si Suantraiges (”somn”).
In timpul unui razboi intre tribul Tuatha De Danann si fomorieni, acestia au furat harpa. Ducandu-se la palatul fomorienilor sa o recupereze, Dagda a pus harpa sa-si cante cele trei cantece. Dupa ce s-au ispravit cantecele, fomorienii au adormit si Dagda si-a luat harpa inapoi.
Uniunea dintre Dagda si Morrigan
In fiecare an, de sarbatoarea Samhain, Dagda se impreuna cu Morrigan (in chip de corb) pe malurile raului Unius. Uniunea rituala trebuia sa asigure fertilitatea si succesul celtilor in anul ce avea sa vina.
Locul de pe malul raului este numit si astazi ”patul sotilor”. In unele variante ale mitului, cei doi se impreuneaza doar o data. Intr-o legenda, Dagda ii cere sfatul zeitei inaintea unei lupte cu fomorienii. Dar, ca s-o convinga sa-i dea informatiile de care avea nevoie ca sa castige razboiul, s-a unit cu ea in timp ce zeita statea cu un picior pe fiecare mal al raului si spala sangele de pe hainele razboinicilor care aveau sa moara in lupta.
Taranis si Dagda
Taranis era zeul tunetului in panteonul celtilor continentali, dar era adesea pus si in legatura cu Dagda. Romanii l-au asociat pe Dagda cu zeul tunetului, caci era conducatorul zeilor celti, iar conducatorul panteonului lor, Iupiter, era stapanul tunetelor. Singura referire specifica la Taranis ne-a parvenit din poemul epic, Pharsalia, scris de poetul roman Lucan, in secolul I d.Hr.
Nasterea lui Aengus
Dagda a avut o aventura cu Boann, zeita raului Boyne, iar ea a ramas insarcinata. Speriat ca o sa fie descoperita de sotul ei, Nechtan, stapanul fantanii intelepciunii, Dagda a tinut soarele in loc noua luni, pe timpul sarcinii lui Boann. Cand fiul lor, Aengus, s-a nascut trecuse astfel doar o zi. Pentru efortul facut spre a-i da nastere, in multe mituri Dagda si Aengus sunt numiti tata si fiu. Datorita circumstantelor nasterii sale, se crede ca Aengus putea stapani timpul. Este asimilat adesea cu Amor/Cupidon, zeul roman al iubirii.
