Se stie ca pilotii intalnesc fenomene de tip OZN mai des decat credem. Ei se vor feri sa vorbeasca insa despre aceste incidente, deoarece ar fi trimisi la comisiile de reevaluare a capacitatii lor de zbor, iar in cazul pilotilor militari exista si interdictia de a divulga situatiile speciale intalnite. Acesta este motivul pentru care intamplarile interesante OZN le putem auzi mai ales de la piloti in varsta, care nu-si mai fac astfel de griji. Un exemplu remarcabil in acest sens este capitanul comandor in retragere Mihai Barbutiu. Nascut in 1929, el a relatat ca a avut, ca pilot militar, patru intalniri dramatice cu fenomene aeriene neidentificate. A decis sa faca publice aceste incidente abia tarziu, cand era demult la pensie. In primavara 2015 m-am intalnit cu el la Arad. In cele ce urmeaza, incerc sa redau ceea ce ne-a relatat cu acest prilej, foarte aproape de stilul sau particular de a povesti si mentionand cat mai multe dintre detaliile pe care le-a precizat relateaza http://www.revistamagazin.ro/.
O prima intalnire a avut-o in vara anului 1957. Intr-o seara, fusese numit conducator de zbor la aeroportul Caracal-Deveselu, care era folosit ca aerodrom de rezerva pentru cel de la Craiova. Aici se putea da ajutorul necesar avioanelor care ar fi venit eventual la aterizare, in cazul unor situatii speciale intalnite in zbor. La un moment dat, Barbutiu a fost chemat la „statie”, un punct de conducere a zborurilor, care se gasea chiar pe pista, ca sa ajute, la nevoie, avioanele la aterizare. La statie a aflat ca a fost vazuta in zona o tinta neidentificata. Cei de la radiolocatie urmareau obiectul dar nu aveau date exacte… tinta cand aparea, cand disparea… Pentru interceptare, de la Craiova decolase un coleg al sau, capitanul Adalbert Bodis, actualmente comandor in retragere, care traieste la Cluj-Napoca. El zbura cu un MiG-17. Aceste avioane au fost, la noi, primele dotate cu radar propriu. La statie se auzea cum vorbea, de sus, ca urmareste tinta sau ca nu o mai vede…
Extraterestri sau avion?
Barbutiu era cu un sergent care conducea statia, un militar in termen (pe atunci armata era pe trei ani). Era un sergent bine instruit, de prin partile Bucurestiului. La un moment dat au vazut amandoi ca dinspre sud-vest, din directia statiei de cale ferata a comunei Deveselu, vine un obiect zburator catre ei, chiar catre punctul de comanda. Gandindu-se ca putea fi un avion militar strain, care sa traga cu mitraliera in ei, ca masura de siguranta, s-au adapostit amandoi sub statie, ascunzandu-se in spatele rotilor. Era un camion mare, cu sase roti, care ii puteau feri de eventuale gloante de mitraliera sau de vreo grenada.
Dar nu s-a petrecut nicio agresiune; mai mult, nu se auzea niciun zgomot. Atunci pilotul si-a scos capul, ca sa vada ce se intampla. In jur era o lumina circulara, cu diametrul de vreo cincizeci sau o suta de metri. Era o lumina ireala, aproape ca ziua… se vedea firul de iarba… Deasupra, nu se zarea conturul niciunui obiect, doar lumina si nimic altceva… Ca si cand te-ai uita intr-un proiector, cand nu vezi decat lumina, nu si sursa… Dupa vreo douazeci de secunde, iluminarea a disparut. Atunci cei doi au iesit de sub statie si au vazut pe cer niste lumini, plecand inspre est… Au comunicat prin radio aviatorului Bodis ca obiectul a trecut chiar acum la verticala punctului si se indreapta spre Olt, spre Slatina… Bodis a plecat imediat in directia aceea, dar nu l-a mai gasit. Dupa aceasta intamplare nu s-a cerut sa se faca niciun raport, dar martorii au fost sfatuiti sa pastreze cele petrecute intre ei…
Un alt incident, in care a fost implicat Mihai Barbutiu, s-a intamplat in 1970 sau 71, la baza militara din Timisoara, la regimentul de vanatoare-interceptare. In acest caz au existat si dovezi materiale. Pilotul venea dintr-o misiune de zbor, cu un MiG-21. Era 12 noaptea; a trecut la verticala aerodromului si a spus ca se inscrie in tur de pista, ca sa vina precis la aterizare, cautand o traiectorie care sa tina zgomotul reactorului cat mai departe de oras, pentru a nu deranja pe cei ce dormeau la ora aceea.
La un moment dat, la altitudinea de 500 de metri, avionul a fost scuturat zdravan. Era ca si cand ar fi intrat in jetul turbionar al unui alt avion. Apoi, dintr-o data, a simtit o lovitura puternica si a vazut un foc, o lumina stralucitoare…. Nu si-a dat seama pe moment ce s-a intamplat, dar si-a zis ca s-a ciocnit cu cineva. S-a prins puternic de mansa si a raportat ca se catapulteaza, intrucat avionul s-a lovit de ceva. Si-a ridicat picioarele pe scarita si si-a pregatit spatele, ca sa nu-si rupa sira spinarii, caci socul este foarte mare; erau sapte cartuse sub scaun, care te arunca la 45 de metri inaltime…
Dar a vazut imediat ca avionul continua sa zboare si raspunde la comenzi. Atunci l-a redresat si a raportat ca nu s-a catapultat, ca avionul e manevrabil si ca incearca sa vina la aterizare. A condus totusi cu frica-n san, deoarece nu stia ce s-a intamplat… Nu vazuse niciun obiect si nici radarul nu vazuse absolut nimic. Dar avionul putea sa aiba o ruptura si nu stia nici cum va fi cand va scoate trenul de aterizare… Din fericire, trenul a iesit normal si aterizarea a decurs cu bine. Era ora 12.30 si era ultimul zbor in seara aceea. Intre timp, dupa cele intamplate, comandantul diviziei, generalul Puiu, venise si el acolo, a fost si inginerul sef de regiment, ca si inginerul sef de divizie, medicul, salvarea, cum se intampla in asemenea situatii.
Tehnicul de avion, a pus scara, ca de obicei, pe partea stanga, unde a coborat pilotul. Tot aici era si generalul Puiu. Acesta a examinat sumar avionul si a spus: „n-ai nimic, ma, ai pierdut rezervorul suplimentar”. Sub burta avionului era un rezervor mare de combustibil, care la aterizare era deja gol. Aparent deci, focul nu fusese altceva decat ca au intrat in functiune cartusele pirotehnice si au largat rezervorul central.
„Da-l naibii – a zis generalul – nu-i nimica… te-ai jucat, ai bagat degetul cine stie pe unde acolo…” Barbutiu a raspuns: „Domnule general, cum sa ma joc? si dumneavoastra sunteti pilot; dumneavoastra cand zburati va jucati la contact? Ala-i si contactul tunului si al rachetei … Si e sigilat”. Iar sigiliul nu era rupt, totul era intact.
Generalul a mai spus ca maine au cu totii treaba, ca s-a pierdut si asa mult timp, dupa care s-a urcat in masina cu inginerul sef de divizie si au plecat. Au ramas inginerul de regiment, unul Gigi Grasu, care traieste acum la Bucuresti, si tehnicul de avion. Cat timp pilotul discuta cu Grasu, tehnicul de avion, care facea controlul, turul avionului, numai ce zice: „sefu’, vino sa vezi ceva”…
Aripa dreapta si cea stanga a MiG-ului, au cate doua lansatoare de rachete… Cand s-au dus in dreapta, au vazut ca primul lansator de rachete era indoit cam la 30 de grade, iar celalalt cam la 15 grade… Pe lansatoare nu erau rachete, fiindca nu se zbura cu rachete decat in misiuni reale.
Cu totii au ramas perplex. Lansatoarele nu sunt niste tevi oarecare de metal, sunt niste bare de otel, lungi de un metru jumate, facute dintr-un aliaj special crom-vanadiu, care nu se indoaie din orice. Ele trebuie sa reziste la plecarea rachetei. Atunci cand se lanseaza racheta, ca sa plece din lacat, este nevoie de o forta extraordinara…
Un soc inexplicabil
Barele acelea indoite dovedeau ca fusese un soc, o lovitura extraordinar de puternica… Barbutiu era convins ca aceasta a produs si plecarea rezervorului suplimentar, intrucat avionul era facut in asa fel incat la un soc puternic sa declanseze automat capsele pirotehnice si sa arunce rezervorul. Acesta trebuia aruncat astfel, ca sa nu loveasca ampenajul orizontal sau vertical, care sunt organele principale de comanda a avionului.
Pilotul a facut un raport privind incidentul. Avionul a fost tras la hangar; dimineata a venit si inginerul sef de divizie, care nici el nu intelegea ce anume ar fi putut indoi lansatoarele. La inceput asteptau ca militia sa comunice faptul ca a fost o ciocnire cu un avion, care chiar s-ar fi prabusit… Dar daca ar fi fost un avion, acela trebuia sa fi fost vazut pe radar, chiar vizual, si sa se si auda… S-a luat legatura cu rusii, cu ungurii, cu alti vecini, intreband daca au avut cumva ceva in aer… Nu s-a aflat nimic. Ramane si astazi o enigma ce anume a indoit lansatoarele.
Toamna a venit militia, spunand ca au gasit o bomba cazuta intr-un lan de floarea soarelui, care atunci se recolta. Generalul Puiu i-a spus lui Barbutiu: „bai du-te sa-ti iei bomba”. Era rezervorul pierdut, infipt in pamant, fara nicio zgarietura… Deci ipoteza, conform careia rezervorul ar fi lovit lansatoarele, nu statea in picioare. Era si la mintea cocosului… Doua obiecte care au aceeasi viteza si cumva se ating, nu pot produce o lovitura puternica… Cel mult se face o respingere. Deci era exclus ca rezervorul sa fi lovit rampele de lansare, intrucat a fost gasit intact. Apoi s-a dat uitarii toata treaba… Dar pilotul Mihai Barbutiu, in timp ce era la baza de la Timisoara, a mai avut si alte doua intalniri dramatice cu obiecte zburatoare neidentificate.
In 1958, Barbutiu, care avea atunci 29 de ani, a fost mutat la Timisoara, la regimentul de vânatoare-interceptare. Aici a trecut prin diferite functii, pâna a ajuns comandant de escadrila. In aceasta calitate, in 1966 sau 1967, participa la un zbor de noapte, dinspre zona Clujului, catre Oradea, intr-un grup de doua supersonice MiG 19, fiecare de un singur loc.
La un moment dat, a vazut in fata un obiect luminos care nu se zarea pe radiolocator. Il vedea pe radar pe colegul sau, colonelul Gheorghita, dar nu si obiectul. L-a intrebat, prin radio, daca vede si el ceva. Acesta a raspuns ca vede un obiect cu ochiul liber, dar pe radar nu vede nimic. Atunci statia de la punctul de comanda, aflat la sol, s-a implicat in discutie si i-a intrebat ce anume vad. Barbutiu a relatat ca e un obiect pe care nu-l pot vedea pe radar, dar il vad cu ochiul liber. De fapt, nu vedeau ce anume era… Vedeau doar niste lumini de pozitie, flash-uri care se aprindeau alternativ… rosu sus, verde jos… Nu putea fi confundat cu un avion. La luminile de pozitie ale avioanelor, aceste culori sunt pe acelasi nivel, la capetele aripilor, nu sunt atât de puternice si au alte nuante. Aici erau niste lumini extrem de stralucitoare. Era un verde pe care nu-l are nici verdele cel mai crud al ierbii, iar rosul era un rosu foarte inchis. Si daca ar fi fost un avion, trebuia sa se fi vazut si pe radar…
Dupa ce au aterizat a urmat o mica ancheta… Barbutiu spunea ca a fost chemat si la Bucuresti, unde „a dat cu subsemnatul”, cum se spune, ca nu vor divulga, ca nu vor spune nimic… „Pe atunci erau secrete mai stricte ca acum, secrete militare”…
Observatii din avion
Urmatorul incident a fost cam cu o luna mai târziu, in acelasi an, tot intr-o noapte, tot cu doua avioane. In zona – vestul tarii – era o masa compacta de nori, de pe la 6.500 de metri la 10.500. Zburau cu doua aparate MiG-19, la 12.500 de metri. Coechiperul sau, Dumitru Raducanu, era un oltean zdravan, de la Târgu Carbunesti, un pilot si un coleg exceptional. Executau un exercitiu de interceptare, un zbor de rutina pentru pilotii de vânatoare. Colegul sau era tinta, „avionul infractor” cum s-ar spune, iar Barbutiu, vânator. Dirijat de punctul de comanda de la sol, s-a dus in jurul tintei, l-a interceptat, dupa care au zburat amândoi in formatie, urmând sa vina acasa, pe aeroportul din Timisoara.
Deasupra norilor – spunea Barbutiu – era o Luna „cât roata carului”. „Era o lumina atât de puternica, incât puteai sa citesti… Nu aveam nevoie de luminile aparatelor de bord, ca vedeam cu ochiul liber absolut tot”. La un moment dat, pilotul a vazut in fata sa, cu ochiul liber, la o distanta destul de mare, un obiect zburator neidentificat. Nu a mai zis nimic, pentru ca stia ce patise atunci când fusese cu Gheorghita… Se gândea ca „o sa zica astia de la punctul de comanda ca iar vede Barbutiu ceva”… Astepta sa vorbeasca colegul. Raducanu a observat si el si i-a transmis: „Sefule, vezi tinta aia din fata noastra?” Barbutiu i-a raspuns: „Nu-i nimica, mai, nu e nimica”… Dar colegul sau nu se lasa: „Hai, sefule, da-o naibii, ce, nu-l vezi? E acolo, in fata nostra, si e mare!”
Bineinteles, punctul de comanda de la sol s-a sesizat imediat si a intrebat: „Ce e acolo? Ce vedeti?” Barbutiu, fiind comandantul formatiei, a raportat ca e un obiect neidentificat. Radarele de la sol nu vedeau decât cele doua avioane. Atunci punctul de comanda le-a cerut sa incerce sa forteze intrusul sa vina la aterizare. Barbutiu s-a eschivat, spunând ca are combustibil cam putin, dar sa incerce Raducanu. Acesta, pe atunci maior, a primit imediat ordin sa-l aduca la aterizare si sa traga un foc de avertisment, asa cum prevedeau dispozitiile in cazul interceptarii unui obiect neidentificat, sau al unui avion strain ratacit.
Desi Barbutiu primise, in acelasi timp, ordin sa vina la aterizare, spune ca totusi curiozitatea l-a facut sa mearga mai intâi sa vada mai de aproape obiectul respectiv. Asa cum relata ulterior: „Când am trecut pe sub el, m-a surprins ca vreo zece-cincisprezece secunde am stat in conul de umbra, aruncat de obiect, de la lumina Lunii… In tot acest timp am simtit o «presiune electrica»; era ca in apropierea unui câmp electric foarte puternic. Aparatele de navigatie se invârteau. Am fost la vreo 500 de metri de el. Dar e greu sa stabilesti niste distante când nu ai repere de control… Era de zeci de ori mai mare ca mine… Cât un teren de fotbal… Era cenusiu, avea forma circulara, nu avea aripi, nu se vedeau hublouri … Avea doua lumini, sus si jos… flash-uri pe care le folosea frecvent… Jos rosu, dar un rosu inchis si atât de strident… Si sus un verde cum nu exista aici, pe Pamânt, si un flash atât de puternic incât ziceai ca-i fulger. Si se vedeau pe obiect diferite neregularitati sau asperitati… chiar locuri pe unde poate ieseau nave mai mici… Aveam cunostinta de aparatele existente ale rusilor, ale americanilor, ale tuturor statelor, dar nu stiu sa fi existat asa ceva… Atunci mi-am zis ca e un obiect de pe o alta planeta… Deci l-am vazut cu ochii mei, nu e ca mi-a povestit cineva”…
In cele din urma, a inclinat avionul si a inceput coborârea. A intrat in nori si a iesit din ei la vreo 6.500 de metri, având Salonta in dreapta sa, in fata Aradul, iar mai departe Timisoara.
Raducanu, conform ordinului, a spus ca a armat tunurile si se apropie de obiect, pregatindu-se sa traga o salva de avertisment, pentru ca acesta sa-l urmeze. Dar, in timp ce raporta asta, a zis dintr-odata „Hopa! A disparut tinta! Nu mai e obiectul”… Barbutiu, când a auzit asta, a simtit ca-l umfla râsul. Dar, când intâmplator s-a uitat in spate, a vazut ca obiectul era in formatie cu el. Atunci – marturiseste cinstit – l-au trecut fiorii reci. N-a mai râs. Comenta ulterior ca nu trebuia sa nu-si imagineze cineva ca aviatorii nu se sperie… sunt si ei oameni. Nu puteai sa stii ce intentii are… Dar a raportat automat la statie ca obiectul este in dreapta sa. A primit atunci imediat ordin sa incerce sa cada in spatele lui si sa armeze el tunurile, pentru a-l face sa vina la aterizare. Pilotul a spus ca a inteles, dar acum recunostea cinstit: „Am zis in sinea mea ca, tinând cont ca astia detin o tehnica atât de avansata, daca eu armez acuma tunurile si trag, s-ar putea sa imi explodeze proiectilul pe teava. Si atunci mi-am spus ca tunul pot sa-l armez si jos, când ma apropii, fiindca practic nu ma puteau controla când am armat tunul”.
A efectuat câteva manevre strânse, dar a constatat ca nu poate sa-i cada in spate, intrucât intrusul ramânea mereu in aceeasi pozitie fata de avion. La un moment dat insa, obiectul a facut un viraj, a trecut in fata lui si a inceput sa urce in directia Serbiei. Barbutiu s-a luat dupa el, in mod reflex, incepând sa urce si el, aproape fara sa-si dea seama…
Obiect de pe alta planeta?
De la Timisoara nu mai erau decât frânturi de nori; iar când pilotul a ajuns la 10.000 de metri si s-a uitat in jos, era deasupra Belgradului. Vedea Dunarea cum serpuieste in lumina Lunii. Era intr-o perioada buna de relatii cu Iugoslavia si nu se punea problema… Asa cum comenta acum: „Treceau si ei la noi si nu ziceam nici noi nimic. Si intram si noi… La viteze de astea mari, a trece 40-50 de kilometri e ca si cum te-ai duce zece pasi. Când faci un viraj la viteze de o mie si ceva la ora, va dati seama cât e raza.”
Obiectul a continuat sa zboare mai departe. Barbutiu a raportat ca nu mai are combustibil si se intoarce acasa. Se aprinsese becul aratând ca era la limita. A facut virajul si a venit spre aeroport. A avut impresia ca obiectul l-a urmat si l-a condus pâna la aterizare. Ca a fost acelasi sau o alta nava, mai mica, iesita din el, asta nu mai putea preciza, deoarece in apropierea solului vizibilitatea nu mai era asa de buna cum fusese sus. Dar spune ca era ceva acolo.
Cât timp a urmarit obiectul, Barbutiu spune ca a facut si fotografii. Toate avioanele aveau fotomitraliera, pentru a evalua eficacitatea tragerii in tintele terestre sau aeriene. „Trebuia sa aduci poza ca l-ai prins”. Dupa ce a aterizat, i-a spus maistrului care se ocupa de aceste fotografii sa scoata filmul si sa-i faca si lui o copie dupa el, iar a doua zi dimineata sa i-o dea. Dar a doua zi dimineata maistrul i-a spus ca a venit ofiterul de la contrainformatii, i-a luat caseta cu filmul nedevelopat, asa ca nu a mai putut sa faca nicio copie. De atunci nu a mai stiut nimeni nimic de acele poze…
Domnul Barbutiu a incheiat spunând: „Cu asta s-a terminat. Am dat cu subsemnatul, ca nu vorbim, nu spunem… Asa se tratau atunci aceste lucruri… cum se trateaza de fapt si astazi…”. In continuare, ofiterul in retragere a tinut sa mai faca unele comentarii la pataniile sale, spunând: „Eu inteleg ca se tin secrete astfel de intâlniri, pentru ca nu se vrea ca lumea sa stie ca nu suntem unici aici, in Universul asta, si ca suntem vizitati de fiinte extraterestre, adica de nave extraterestre care vin pe Pamânt si controleaza spatiul nostru aerian. Sunt, in mod cert, si actiuni din partea autoritatilor, ca sa nu trezeasca spaima si actiuni adverse in oameni. Asta este cauza principala. Va dati seama ce ar fi daca lumea ar sti precis ca misuna astia printre noi… Dar oamenii incep deja sa se obisnuiasca… prin toate câte se arata la televiziuni”.
Revista Magazin
