,,Savantii nebuni,, si ideile lor mai putin obisnuite

Ideea de „mad scientist” (savant nebun) a fost popularizata de Mary Shelley in romanul Frankenstein, povestea unui doctor obsedat de munca lui in asemenea masura incat este gata sa calce standardele etice si medicale pentru a-si atinge scopurile stiintifice. Extins, arhetipul Frankenstein poate fi intalnit si in viata reala. Sunt cunoscute multe cazuri in care oameni de stiinta fac experiente sau exprima opinii care depasesc limita legalitatii sau a moralitatii. De aceea ei primesc eticheta de „savanti nebuni”. Un exemplu faimos este Nikola Tesla, dar cu siguranta ca nu e singurul, chiar daca ei sunt astazi mai putin sau aproape deloc cunoscuti, dupa cum constata si listverse.com.

Dr Robert Cornish si reanimarea

 In acest caz vorbim despre un geniu adevarat: omul a absolvit facultatea la Berkeley pe cand avea 18 ani si a primit doctoratul la 22 de ani. Daca si-ar fi folosit toate cunostintele pe care le avea in diverse domenii, ar fi putut schimba lumea in mai bine. Ceea ce l-a plasat sub eticheta de „cercetator nebun” a fost insa obsesia carierei lui: reanimarea. Cornish credea ca un cadavru care nu a suferit distrugeri prea mari ale organelor interne poate fi reanimat cu ajutorul unei masinarii care „legana” cadavrul astfel incat sa reporneasca circulatia sangelui si prin injectarea unei doze de anticoagulante.

 Pe la inceputul anilor 1930 Cornish a reusit performanta de a reanima doi caini, eforturile lui fiind popularizate intr-un film turnat in 1935. Dar marea provocare era reanimarea unui om. Dupa multe incercari nereusite de a obtine autorizatia pentru folosirea unui cadavru „proaspat” colectat din inchisori, in 1948 Cornish si-a gasit omul: un ucigas de copii pe numele de Thomas McMonigle a fost de acord sa i se foloseasca cadavrul dupa executie, iar autoritatile de la inchisoarea San Quentin si-au dat si ele acordul.

 Problema a fost ca cercetatorul avea nevoie de cadavru imediat dupa executie, iar autoritatile inchisorii nu l-au putut livra decat dupa cateva ore, conform regulamentelor. Astfel incat experimentul pe un cadavru uman a fost un esec total. Cornish a fost uitat, e drept, dar nu si obsesia lui. Pentru ca peste ani, reanimarea persoanelor decedate a fost institutionalizata in spitale sau in unitati medicale de interventie rapida, e drept dupa protocoale regandite de cercetatori si cu un procent de reusita mult imbunatatit.

Alexander Bogdanov si tineretea vesnica

 Un alt cercetator care si-a dedicat intreaga cariera pentru atingerea unui tel unic: tineretea vesnica. Inspirat probabil de basmele despre „tinerete fara batranete si viata fara de moarte”, Bogdanov, spre deosebire de Cornish, a reusit sa se impuna ca o adevarata personalitate. Rusul, fost revolutionar, membru marcant al partidului Bolsevicilor, scriitor proeminent de science fiction, politician de succes, a fost perceput la un moment dat ca un rival al lui Lenin.

 Marginalizat, Bogdanov s-a concentrat ulterior asupra studiilor medicale. Mai exact, pe cercetarile legate de sange. Prin influenta si statutul sau el a infiintat in 1926 Institutul Transfuziei Sanguine, convingerea sa fiind ca prin transfuziile de sange organismul uman poate fi intinerit. Convingerea mergea mai departe: prin aceasta procedura se putea prelungi viata si atinge chiar nemurirea! Nu mira pe nimeni ca experientele pe care le-a realizat au fost testate chiar pe propriul corp.

 Si-a aplicat numeroase transfuzii de sange, dupa fiecare procedura notandu-si efectele si ajungand sa creada ca transfuziile i-au stopat caderea parului si i-au imbunatatit vederea. Cat despre efectul transfuziilor asupra prelungirii vietii si chiar a nemuririi, lucrurile au stat exact pe dos. In 1929, Bogdanov a murit dupa o reactie hemolitica in urma transfuzarii sale cu sange de la un bolnav de malarie. De atunci, transfuziile sunt folosite pana azi pe scara larga pentru salvarea unor vieti afectate de pierderi masive de sange, dar prelungirea vietii si aflarea nemuririi, chiar daca in continuare cautate cu febrilitate, nu fac parte din protocoalele de interventie.

Paracelsus si alchimia

 Cercetatorul elvetiano-german din secolul al XVI-lea este creditat cu mai multe reusite stiintifice in domenii precum medicina, biologie si chimie. Printre altele, Paracelsus este considerat parintele toxicologiei. Inspirandu-se din Antichitate, legenda spune ca Mitridate al VI-lea (132-63 i.Hr) ingurgita mici doze de otrava pentru a deveni imun la otravire, mitridatizarea fiind numita azi imunitatea la o anumita otrava. Paracelsus a ajuns la concluzia corecta ca dozele mici de substante toxice pot fi folosite ca medicament, cu efecte benefice asupra organismului.

 Observatia era ca doza este cea care determina ca o substanta nu este otrava. Cu alte cuvinte, ceea ce nu te omoara, te intareste! Pe asta se bazeaza si industria farmaceutica din zilele noastre. Desi a fost un cercetator care si-a depasit timpul, Paracelsus s-a cufundat in alchimie si ocultism, cai care nu l-au dus nicaieri. In 1537, cu patru ani inainte sa moara, el a scris lucrarea De Rerum Naturae, un tratat in care dezvaluia cateva din secretele alchimiei descoperite de el de-a lungul anilor. Cel mai interesant dintre ele este si azi, reteta crearii unui homuncul, o fiinta umana redusa ca dimensiuni, cu ajutorul alchimiei! O idee trasnita la care nu se mai gandeste nimeni. Sau se gandeste cineva?

Robert Knox si anatomia

 Pe la inceputul secolului al XIX-lea, Robert Knox era unul dintre cei mai respectati doctori din Anglia. Pionier al anatomiei comparate, preda la cea mai mare scoala de anatomie din Marea Britanie. La cursurile lui veneau chiar si cate 500 de studenti, asta in timpul apogeului sau ca profesor.

 La un moment dat, Knox s-a confruntat cu o problema neasteptata: cadavrele, atat de necesare la cursurile de anatomie, au devenit foarte rare, foarte greu de gasit, ceea ce ii ameninta cariera. Asa ca s-a asociat cu doi intreprinzatori, pe nume Burke si Hare, pentru ca acestia sa-i furnizeze cadavre proaspete. Numai ca metoda de a onora contractul a fost in stilul vechi: omorand oameni. Burke si Hare au fost prinsi in 1828, dupa ce omorasera 16 oameni, iar faptele lor raman printre cele mai infame din Marea Britanie.

 Toate cele 16 cadavre au ajuns la Knox, oficial doctorul nu a fost acuzat de niciun fel de complicitate cu criminalii, asta si pentru ca a nu punea intrebari despre provenienta unui cadavru proaspat, era o practica acceptata in lumea medicala de atunci. Totusi detractorii lui insistau pe faptul ca un chirurg nu putea sa nu stie diferenta intre un cadavru proaspat si un cadavru care arata semne de agresiune cauzatoare de moarte, ca sa nu mai vorbim despre usurinta suspicioasa cu care Burke si Hare i-au adus 16 cadavre intr-o perioada de 10 luni. Reputatia lui Knox a primit o mare lovitura, totusi, suspectandu-se ca stia ca e vorba de crime, dar a ales sa le ignore. Pana la urma, cazul sinistru a condus si la o modificare legislativa de bun augur: Legea Anatomiei a fost promulgata in anul 1832!

Johann Conrad Dippel si iatrochimia

 Sunt mute cazuri de savanti nebuni care ar fi putut inspira romanul Frankenstein scris de Mary Shelley. Unul dintre ei este Andrew Ure care credea ca prin galvanizare (Luigi Galvani descoperise ca prin aplicarea unor descarcari electrice poate stimula muschii unor animale de laborator, chiar moarte fiind), adica prin aplicarea unui soc electric unui cadavru, acesta poate fi readus la viata (metoda este folosita totusi in epoca moderna in procedurile de reanimare), altul este Giovanni Aldini, nepotul lui Galvani. Dar cel care cu siguranta a putut inspira scrierea romanului Frankenstein este Johann Conrad Dippel care, spre deosebire de alti „savanti nebuni” are avantajul ca s-a nascut chiar la Castelul Frankenstein in 1673. Dippel a fost un teolog si medic german care a avut o relatie complicata cu religia dar si cu alchimia.

 Viata l-a dus incet-incet spre o ramura a acesteia, foarte populara in epoca, numita iatrochimia. Cuvantul „iatro” vine din greaca si inseamna „medic” sau „medicament”, iar in epoca iatrochimia insemna a folosi solutiile chimice la tratamentul unor boli, ceea ce ii facea pe alchimistii care cautau panaceul sa fie foarte interesati de aceste cautari. Efor-turile lui Dippel l-au condus la crearea „Uleiului lui Dippel”, un amestec urat mirositor obtinut din distilarea distructiva a unor oase de animale. Dupa afirmatiile lui, „medicamentul” putea fi folosit in numeroase maladii.

 Munca lui Dippel a nascut numeroase zvonuri, asta pentru ca mirosul pestilential care iesea din laboratorul lui i-a facut pe oameni sa creada ca savantul facea experiente cu cadavre pe care incerca sa le readuca la viata sau sa le transfere sufletele(!). Intrebarea este daca Mary Shelley a auzit vreodata de experientele acestui „savant nebun”, azi complet uitat, dar ideea iatrochimiei nu a fost abandonata de industria farmaceutica moderna.