Multe mituri, povestiri sau legende vorbesc despre fiinte fantastice ce traiesc în paduri, în adâncul marilor si oceanelor, zburând pe cerul vrajit sau bântuind printre cei vii sau morti; legendele despre aceste fiinte fabuloase ne transporta într-o lume magica, în care totul este posibil.
Aceste fapturi pot fi pasnice sau sociabile, uneori ajutând oamenii, sau monstri îngrozitori si rai ce traiesc alaturi de spiridusi nazdravani si jucausi si de fiinte salbatice si dezgustatoare. Iata povestile câtorva „fapturi” mai putin cunoscute, dar reprezentative de-a lungul timpului pentru anumite popoare si mitologii, ce au întruchipat credinta, cultura sau anumite temeri sau frici ale acestora.
Am grupat aceste fiinte, în functie de aspectul exterior care li se atribuia, în trei categorii: înaripate, reptiliene si versatile. Dintre înaripate vom face cunostinta cu garuda, simurghul, grifonul, pasarea rok, vulturul, pasarea phoenix si struto-camila.
Garuda
În religia hindusa este vehiculul-divin al lui Vishnu si al sotiei sale, închipuita ca o pasare de prada, uneori cu trup de om, întotdeauna cu chip de om, trei ochi si cioc de vultur, aripi rosii si picioare terminate cu gheare.
Ea este ruda si totodata dusman neîmpacat al serpilor „naga”, cei ce încarnau raul si puterile htonice. Si acestia erau prezentati cu bust si cap de om.
Pentru tibetani „garuda” este feroce si supusa regelui Infernului.
Lupta dintre pasare si serpi, des întâlnita în iconografia asiatica, simbolizeaza lupta vietii cu moartea, a binelui cu raul, a puterilor uraniene cu cele htonice.
O pictura tantrista o arata ca simbol al universului. Garuda este un epitet al lui Shiva si al lui Vishnu. Sta cu ghearele înfipte în demonul Hiranjakasipu si poarta pe aripile desfacute si pe piept imaginea celor trei emanatii ale lui Shakti, divinitate reprezentând viata, moartea si renasterea. În mijloc se afla figura demiurgului Brahma.
În traditiile brahmanice, la început si elefantii aveau aripi; masivitatea lor cenusie amintea plutirea lenta a norilor de ploaie.
Chiar Indra calatorea pe spinarea lui Airâvata, elefantul gigantic (norul musonului aducator de ploaie).
La începutul timpurilor, Brahma a spart oul din care a iesit auria garuda, pasarea solara. Apoi din coji au iesit 16 elefanti „cariatidele universului”. Fiii acestor elefanti zburau asemeni norilor. Dar într-o zi s-au asezat pe crengile unui copac si au prins sa se hârjoneasca. Dedesubt, un ascet tinea o lectie elevilor sai. Crengile s-au rupt si elefantii au cazut peste copii, ucigându-i pe câtiva dintre ei, iar ascetul, înfuriat, a blestemat elefantii sa nu mai poata zbura niciodata.
Simurghul
Este o pasare nemuritoare din mitologia persana, care îsi are cuibul pe faimosul munte Kaf, unde salasluiesc si djinii si demonii.
Ea cunoaste graiul oamenilor si le slujeste drept mesager si confident; transporta eroii la mari distante, adesea între cele doua lumi, iar o pana a ei arsa o cheama în ajutor sau vindeca miraculos.
În epoca post-islamica, poetul Attar (sec. al XIII-lea) vorbeste în „Colocviul pasarilor” despre Simurgh ca despre un simbol al cautarii de sine; toate pasarile lumii au plecat odata sa-si caute regele si doar 30 dintre ele au ajuns pe muntele Kaf, spre a întelege aici ca Simurgh sunt ele însele (si=30, morgh=pasare), fiecare în parte si toate la un loc.
Grifonul
Este o pasare fabuloasa cu cioc si aripi de vultur si trup de leu, reunind în plan simbolic puterea terestra a leului si energia celesta a vulturului.
Grecii l-au asimilat cu monstrii-paznici: grifonii pazesc comorile din tara hiperboreenilor, supravegheaza craterul cu vin al lui Dionysos, se opun cautatorilor de aur din munti. Tot un grifon îl poarta în aer pe Apollo.
În heraldica grifonii au devenit pasari cumplite, cu patru picioare, mari cât un lup, cu pene rosii pe piept si negre pe restul trupului.
La noi grifonul a fost confundat – din cauza aspectului sau malefic – cu zmeul, balaurul sau diavolul. Zgrupturoiul înaripat arata ca un zmeu cu corp de pasare, coada de sarpe si cap de om, o întruchipare a fortelor raului.
E greu de înteles de ce s-a alterat simbolistica lui ascensionala, mai ales ca „Fiziologul” (carte populara de suces în Europa evului mediu ce a fost atribuita lui Aristotel) cu larga raspândire pe teritoriul românesc, îl prezinta astfel: „Gripsorul iaste mai mare decât toate pasarile câte zboara si lacuieste în pamântul lui Ioan, lânga Marea Ochiianului. Deci, când va sa rasae soarele si-s revarsa razele sale, iar gripsorul îsi întinde arepile sale si acopere razele soarelui. Si viind si alt gripsor, sta lânga dânsul si striga amândoi deodata, zicând: Vino, datatoriule de lumina si lumineaza lumea!”.
Pasarea Rok
Pasare din 1001 de nopti, celebra si în literatura europeana a Evului Mediu datorita povestilor aduse de cruciati.
Si Marco Polo spune ca locuitorii din Madagascar i-au descris-o ca pe o pasare cu aripi de 30 de pasi si penele de 12 pasi; e atât de mare, încât poate ridica în gheare un elefant (în 1001 de nopti ridica un elefant si un inorog înclestati în lupta).
Kurzii o socotesc o pasare alba, lunga de 18 metri, care locuieste în Marea Muhît (Mediterana), iar arabii o plaseaza în Marea Chinei.
Sindbad-marinarul, parasit pe o insula pustie în a doua calatorie a sa, zareste la orizont „o închipuire alba si uriasa”.
Comentatorii au emis variate teorii privitoare la identitatea sa: un descendent întârziat al pterodactililor sau un strut gigantic (Aepiornis); un fenomen natural (taifunul); o aeronava extraterestra sau apartinând unei civilizatii disparute (faimosul continent MU).
Vulturul
Pasare universal considerata simbol celest, solar si regal (la amerindieni, în Siberia, la azteci, japonezi si în India).
Ca „rege al zburatoarelor” are acces în zonele spirituale superioare.
În antichitatea clasica e pasarea lui Zeus si a lui Juppiter, cu care a fost des identificat. Uneori are si un aspect malefic, caci vulturul este un rapitor feroce. Astfel a ajuns sa simbolizeze orgoliul si opresiunea, mai ales ca figura pe emblemele multor regi si seniori.
În „Fiziologul”, vulturul este descris într-un mod neasteptat: în fata mortii. Vulturul traieste 100 de ani si-i creste vârful nasului lung în jos si nu poate vâna.
Pasarea Phoenix
Dupa marturiile lui Herodot, Plinius cel Batrân, Tacitus s.a. phoenixul este o pasare mitica de origine etiopiana, de o frumusete inegalabila si înzestrata cu darul de a renaste din propria-i cenusa.
În Egiptul antic era adorata de Heliopolis (Cetatea Soarelui) si asociata ciclului cotidian al soarelui si ciclului anual al revarsarilor Nilului, de unde raportul ei cu regenerarea si viata.
Arabii sustin ca nu se poate aseza decât pe muntele sfânt Kaf.
Taoistii o numeau „pasarea de cinabru” (tan-niao), cinabrul fiind suflarea rosie de mercur.
Aceasta pasare minunata si fabuloasa se ridica deasupra Nilului, ardea se consuma ca apoi sa renasca din propria cenusa.
Ea evoca focul creator si distrugator, care reprezinta originea si sfârsitul lumii; este un substitut al lui Shiva si al lui Orpheu.
Adeseori phoenixul poarta o stea ca semn al naturii ei celeste.
În „Fiziologul” (initial un tratat de zoologie, caruia ulterior i s-au adaugat pilde religioase; la noi în tara, prima traducere e atestata la începutul sec.al XVIII-lea) „finizul” este pasarea roscat-aurie care îsi întinde aripile ca sa se odihneasca în ele razele soarelui ce rasare si sa o incinereze.
Finizul este o pasare foarte frumoasa, mai frumoasa ca paunul, având chip împaratesc purtând pe cap o cununa de aur împodobita cu pietre scumpe. Este singuratic ca un calugar traind 500 de ani, cunoscând când îi vine vremea sa moara.
Struto-camila
În Antichitate nu a incitat prea mult imaginatia oamenilor.
De o frumoasa descriere beneficiaza în „Fiziologul”, care îi pastreaza numele grecesc de Struthiocamelos.
În Evul Mediu însa, rigoarea eruditilor i-a descompus înfatisarea conform numelui, în pasare si animal. Dimitrie Cantemir îsi numeste un personaj din „Istoria Ieroglifica”, Strutocamila, cu intentia vadita de a-i satiriza ezitarea între tara pasarilor si cea a patrupedelor, stiind fara îndoiala ca în Occident era înfatisat ca o camila înaripata, care seamana a magar.
