Triunghiul de Aur al heroinei

“Necesitatea nu cunoaste nicio lege. De aceea facem comert cu opiu. Trebuie sa continuam lupta impotriva comunismului, dar pentru aceasta este nevoie de o armata, iar o armata are nevoie de arme; pentru arme avem nevoie de bani. In muntii astia singurul ban este opiul” – Generalii chinezi refugiati Lee si Duan

Daca ar fi sa numim un singur vinovat pentru miile de morti cauzate de consumul de droguri sau pentru faptul ca paradisuri verzi din padurile Asiei au fost transformate intr-o veritabila gura de iad in care oamenii traiesc cu o suta de ani in urma fata de Vestul opulent, atunci acesta ar fi doar unul: banul.

Doar lacomia excesiva a unor semeni a facut ca pana in zilele noastre „fabrica” de bani numita”Triunghiul de Aur” sa isi mentina activitatea. Intocmai ca o closca de aur, aceasta zona a constituit pentru multa vreme singura sursa de venit a taranilor din intreaga arie, dar si a traficantilor de droguri care s-au strans in jurul prazii pentru a se bucura de o masa copioasa ce dureaza de zeci de ani.

Triunghiul de Aur se refera, mai exact, la o zona intinsa de pe continentul asiatic, care cuprinde regiuni din Myanmar (Birmania), Vietnam, Laos si Thailanda. Alaturi de Semiluna de Aur, care include Afganistanul si Pakistanul, acestea au devenit cele mai prolifice producatoare de droguri din intreaga Asie.

Rasaritul Imperiului alb

China a fost una dintre tarile asiatice care a sustinut pentru mult timp productia de opiu, insa odata cu schimbarea contextului politic si social, a incetat sa mai ofere conditiile prielnice cresterii si comercializarii drogurilor. Declinul brusc al productiei de opiu din China a reprezentat unul dintre motivele pentru care s-a produs stramutarea catre tari precum Laos, Myanmar, Vietnam sau Thailanda. Aceasta industrie nu putea fi lasata sa „moara” din motive lesne de inteles: leul trebuia sa isi ia in continuare partea. Productia in timpul Razboiului Rece a crescut in Myanmar, Thailanda si Laos. In acelasi timp, S.U.A. exercita presiuni asupra aliatilor sai vestici pentru a pune capat monopolului opiumului in coloniile lor si pentru a diminua traficul cu aceasta substanta.

In ciuda acestor presiuni, palide inca, culturile de opiu abundau in jungla muntoasa aflata la granita dintre Myanmar, Laos si Thailanda. Materia prima era purtata cu ajutorul catarilor catre zecile de laboratoare clandestine ascunse cu strasnicie in spatele cortinei de verdeata, aparate de catre „gorile” inarmate. Un kilogram de heroina se vindea in America de Nord sau in Europa cu aproximativ 300.000 de dolari. Nu este greu de inteles de ce perspectiva unei imbogatiri atat de usoare a atras dupa sine crearea unei industrii care functioneaza in afara legii. De-a lungul traseului de la expeditor catre destinatar, din Asia pana in Europa, s-au creat diverse filiere, al caror scop precis este acela de a mijloci transportarea marfii catre destinatie si, mai ales, de a obtine profituri facile.

In satele din munti, unde nevoile „vitale” ale oamenilor moderni nu au nimic in comun cu cele ale cultivatorilor saraci, unde notiunea de autoritate a statului nu exista si unde medicii sunt aparitii de-a dreptul stranii, singura alinare pentru usurarea durerilor si bolilor o constituie drogul. In jungla asiatica, locuitorii seminomazi ai celor 3.000 de sate se tem de duhurile din mlastini si cred doar in autoritatea sefului satului. Lipsiti de educatie, de mijloace de trai, sortiti sa razbeasca in mijlocul salbaticiei, oamenii se vad nevoiti sa traiasca din putinele culturi pe care si le permit. Plantarea macului si consumul de halucinogene reprezinta o practica obisnuita chiar din copilarie. La altitudine, barierele de etica sau distinctia intre bun si rau dispare in negura fumului des de opiu.

Necesitatea cresterii productiei de opiu in Asia de sud-est a fost influentata direct de catre dezvoltarea unei noi piete: soldatii americani aflati in Vietnam. Acestia reprezentau prada perfecta pentru traficanti, care nu se mai vedeau nevoiti sa isi transporte marfa peste mari si tari pentru a ajunge la destinatie. Suferinzi fizic si cu moralul scazut, dar dispunand de bani, soladatii americani au putut fi fidelizati destul de rapid. Conform unor estimari facute de catre guvernul american in anul 1973, 34% din totalul trupelor americane detasate consumasera frecvent heroina. Situatia a fost agravata si de armatele de rebeli care au dorit sa muste din halca mare de carne ce li se oferea pe tava. Acestea au reusit sa profite de pe urma traficului de droguri pentru a aduna averi impresionante.

In anii ’50, statutul de lideri ai drogurilor era detinut de catre doi generali chinezi refugiati in Birmania, Lee si Duan, care isi justificau astfel actiunile ilicite: „Trebuie sa continuam lupta impotriva comunismului, dar pentru aceasta este nevoie de o armata, iar o armata are nevoie de arme; pentru arme avem nevoie de bani. In muntii astia, singurul ban este opiul”. Dupa moartea celor doi, puterea a fost preluata de catre Khun Sa, care a invocat, de asemenea, motive politice. Considerat unul dintre cei mai mari traficanti de opiu din Asia de sud-est, Khun Sa isi ascunde activitatea ilicita in spatele mastii nationalismului, numita „shan”. Regiunea aflata sub controlul triburilor shan putea produce suficienta heroina pentru a satisface cererea pietii mondiale. Recolta anuala atingea in anii ’80 o medie de 750 de tone de opiu, insa numai 130 de tone erau transformate in heroina. Rezultatul? 13 tone de heroina pura pentru occidentali.

Dupa ce Thailanda a atacat baza sa de guerilla in 1982, impingandu-l peste frontiera in Birmania, vestea mortii „regelui” s-a raspandit cu repeziciune. In 1985 ziarul Daily News din Bangkok dezminte moartea acestuia. Tot in acest an incepe ofensiva armatei birmaneze impotriva culturilor de opiu, in care sunt distruse culturile de pe 21 000 de acri de pamant, echivalentul unei productii anuale de 80 000 de kilograme de opiu sau de 8 000 de kilograme de heroina. Au fost desfiintate un numar mare de rafinarii de prelucrare, iar rebelii shan care s-au opus au fost ucisi. Khun Sa a scapat, insa acest lucru nu insemna mare lucru. In presa vremii se scria: „Daca maine cineva l-ar ucide pe Khun Sa, nimic nu se va schimba. Succesiunea despotilor, a armatelor minoritatilor ar urma la fel. Oameni ar fi asasinati in continuare. Mite ar fi platite. Si altcineva ar aparea in frunte. Poate Lo Hsin Han. Poate Chan Tse-chuan. Poate altcineva nou, poate vreo marioneta a vreunui guvern vecin. In orice caz, americanii ar continua sa subventioneze slabele eforturi anti-droguri ale Rangoon-ului. Presa va continua sa scrie despre despotii opiului. Iar triburile de pe coline vor continua sa cultive mac; si heroina se va revarsa mai departe”.

Productia de opiu in Triunghiul de Aur a crescut in mod ingrijorator de la sfarsitul anilor ’80 pana la jumatatea anilor ’90. Laos a atins varful de productie intre 1986 si 1993, cand media se situa undeva in jurul a 400 de tone pe an. In tot acest timp, Laos facea si export legal catre Rusia, in scopuri medicinale, prin urmare, cantitatea exacta de opiu produsa devine mai dificil de estimat. Statisticile americane arata ca in Birmania, productia s-a dublat de la 1280 de tone in 1988 la 2430 de tone in 1989. Aceste cifre sunt estimative si au fost deseori contestate de catre anumite organizatii pe motivul ca ar fi fost umflate din motive politice. Ca este sau nu asa, stim cu siguranta ca in aceasta perioada traficul de droguri a cunoscut o perioada de varf, pe fundalul destabilizarilor politice si militare din tarile vizate, turbulente ce au permis aparitia si stabilirea anarhiei in zona.

Foarte putini jurnalisti au reusit sa patrunda in aceasta lume inchisa. Unul dintre ei este Ralston Saul, reporter la The Telegraph Sunday Magazine, care publica in 1986 un articol despre realitatile Triunghiului de Aur: „Comertul cu heroina este o problema criminala in detaliile lui. Dar realitatea este politica. Fiecare regiune din lume in care se cultiva mac pentru opiu este instabila din punct de vedere militar si politic. Triburile acestor regiuni cultiva macul pentru a obtine bani. Nu au cum dobandi altfel un venit. Castigul este redus, dar fara el ar muri de foame”.

Pentru localnici, macul sau o alta cultura inseamna acelasi lucru, ei semanau ceea ce puteau vinde pentru a-si asigura hrana. In scopul eradicarii culturilor ilicite, autoritatile ar fi trebuit sa gaseasca o solutie pentru a asigura logistica si comunicatiile in zona, si mai ales, erau nevoiti sa sustina si sa ofere alternative taranilor saraci din intreaga arie. Aceasta suma de masuri, destul de dificil de pus in practica, a reprezentat pentru multa vreme principala piedica impotriva stergerii Triunghiului de Aur de pe harta drogurilor. Interventiile politiei din zona s-au limitat multa vreme la surprinderea traficantilor in flagrant si la capturarea unor cantitati destul de mari de droguri, insa intotdeauna infime fata de cantitatea reala.

Cele care au spus „NU” drogurilor – Malaysia si Singapore

In tot acest amestec haotic de lupta pentru putere si dorinta de inavutire facila au existat si tari care au avut curaj sa spuna un „Nu” hotarat drogurilor, refuzand sa se lase duse de nas de aceasta Fata Morgana a junglei asiatice. Cazurile singulare din Asia de sud-est care au reusit sa isi mentina politica de abstinenta sunt Malaysia si Singapore. Desi Malaysia reprezenta o ruta importanta pe harta narcoticelor, autoritatile acestei tari au instituit legi draconice cu privire la traficul de droguri, a caror incalcare se pedepsea cu moartea. Incepand cu anul 1983, oricine era prins cu mai mult de 15 grame de heroina asupra sa era condamnat la moarte prin spanzuratoare. Ministrul de interne se bucura de puteri nelimitate in aceasta privinta. La ordinul acestuia, puteau fi retinute si inchise persoane care erau numai banuite de trafic de droguri. Acesti nefericiti puteau ramane incarcerati la nesfarsit, timp in care bunurile personale erau confiscate de catre stat. In 1986 au fost executate 41 de persoane, iar alti 137, dintre care 18 straini, se aflau pe macabra lista de asteptare. Strainii prinsi asupra faptului nu beneficiau de clementa, iar interventia guvernelor lor s-a lasat de cele mai multe ori fara niciun rezultat.

O situatie similara putea fi intalnita si in Singapore, tara care a jucat pentru mult timp rolul de actor principal in filmul derularii traficului de droguri. Nici nu este greu de imaginat motivul, daca tinem cont de marimea portului ultra-aglomerat sau de cantitatea uriasa de marfuri catre trecea zilnic prin port. Comertul de opiu a fost legal pana in 1946, in mare parte si datorita refugiatilor chinezi care au adus cu ei din China obiceiul de a fuma opiu. Dupa aceasta data, constientizand pericolul pe care il prezinta aceasta plaga alba care se abatuse asupra intregii Asii, Singapore isi schimba politica si calca pe urmele Malayesiei in ceea ce priveste drasticitatea pedepselor. Erau condamnati la moarte cei care aveau asupra lor 15 grame de heroina sau 30 de grame de morfina. Strainii nu erau scutiti de aceste pedepse. Zeci de persoane au fost executate sub acuzatia de trafic de droguri. In paralel, controalele in aeroporturi au fost inasprite, mai ales in ceea ce priveste cursele ce aveau ca destinatie America de Nord.

Declinul

Malaysia si Singapore sunt doua exemple pozitive de tari care au ales sa faca ceva impotriva unei tendinte generale ce avea influente politice si militare, in vreme ce vecinele lor au fost acuzate, pe drept cuvant, de indiferenta fata de controlarea si scaderea comertului cu droguri.

Situatia a inceput sa se schimbe odata cu jumatatea anilor ’90, cand autoritatile din tarile incluse in vestitul Triunghi de Aur au inceput ofensiva impotriva traficantilor, motivati de dorinta de modernizare si de suprimare a saraciei, la care s-au adaugat nemultumirile si presiunile externe. Eforturile conjugate ale organismelor internationale au inceput sa dea rezultate, avertizand cu precadere asupra pericolului pe care il presupune raspandirea consumului de droguri, chiar si printre locuitorii tarilor in cauza.

In iulie 1985, reprezentantii a sase natiuni s-au intalnit la Kuala Lumpur, unde au pus bazele Asociatiei Natiunilor din sud-estul Asiei (ASEAN – Association of Southest Asian Nations). Acestia au cerut intarirea cooperarii internationale in lupta impotriva traficului de droguri, dar si elaborarea unei legislatii mai severe care sa prevada preluarea averilor traficantilor de catre guvernul tarii lor. Combaterea traficantilor constituia doar o parte a monedei. Pe de cealalta parte, comunitatile sarace folosite pentru semanarea culturilor si care castigau prea putin de pe urma muncii lor, trebuiau reeducate in cadrul unor programe special dezvoltate si reconvertite catre culturi inofensive care sa le permita asigurarea existentei. ASEAN si-a propus si un termen limita pentru realizarea acestui deziderat deosebit de dificil: 2015. Pentru a infrange anarhia era nevoie de ordine, prin urmare, cele sase tari membre au pus la punct strategii nationale prin intermediul carora fiecare guvern trebuia sa exercite presiuni intense asupra comunitatilor in cauza, cu scopul precis de a pune capat cultivarii opiumului.

Productia de opiu in Laos a variat intre anii 1990 si 2003 intre 100 si 200 de tone metrice. Din 2004 pana in 2007, productia de opiu a scazut la mai putin de 10 tone metrice anual. Chiar daca aceste cifre pot fi discutabile, scaderea radicala a productiei in aceasta tara devenise o realitate. Guvernul din Myanmar (Birmania) a anuntat in 1999 elaborarea unui plan pe 15 ani, la sfarsitul carora cultivarea opiumului ar trebui sa fie eliminata. In perioada 2006 – 2007, in aceasta tara au fost distruse culturile de mac de pe 3 600 de hectare.

In vreme ce in Laos si Myanmar presiunile autoritatilor locale au dus la declinul culturii de opiu, cel putin temporar, autoritatile din Thailanda au abordat o strategie diferita, menita sa functioneze pe termen lung. Initial, s-au focusat pe gasirea unor culturi alternative si pe integrarea unor proiecte de dezvoltare in satele vizate. In faza a doua, guvernul a devenit mai implicat, alegand eradicarea culturilor intinse de mac. In faza a treia, atentia guvernului a fost concentrata pe nevoile comunitatilor locale. Pana in 1986, nivelul de cultivare era atat de scazut, incat nu mai putea satisface nici macar nevoile locale. Mai departe, culturile de opiu ale Thailanedei au scazut de la 1500 de hectare in 1998 la 300 de hectare in 2007. Calea aleasa de guvernul thailandez a fost oferita deseori drept model pentru tarile vecine care se confruntau cu aceeasi problema.

Piata drogurilor din Asia de sud-est trece in prezent printr-un proces de transformare profunda. Profunda, insa nu neaparat pozitiva. Graba cu care s-a efectuat eliminarea aproape totala a culturilor de opiu din Triunghiul de Aur a dus la afundarea a sute de mii de familii din intreaga zona intr-o saracie si mai crunta, in ciuda multiplelor programe de dezvoltare. Regiunea in care productia de opiu a fost foarte intensa pentru un timp indelungat, a evoluat in prezent intr-o piata complexa si dinamica pentru derivate din opiu, droguri de sinteza si alte droguri farmaceutice. Distinctia intre legal si ilegal este ceea ce am putea numi o imagine blurata.

„Triunghiul de Aur incheie o perioada dramatica in ceea ce priveste lupta pentru reducerea comertului cu opiu”, declara in 2007 directorul executiv al Biroului Natiunilor Unite pentru Droguri si Infractiuni, Antonio Maria Costa, in cadrul unui studiu despre comercializarea ilicita a drogurilor din sud-estul Asiei. Conform aceluiasi studiu, regiunea a produs in 1998 o treime din productia de opiu a lumii, insa zece ani mai tarziu cifra totala a scazut cu 5%.

„Celebrul odata Triunghi de Aur a incetat sa mai joace un rol major in ceea ce priveste productia de opiu, prin urmare, aceasta zona nu isi mai merita numele”, se arata in acelasi comunicat.