Pacea in mitologia universala
„Pacea este o tranzitie spre un nou razboi.” – Octav Bibere
Conform Bibliei, la un an de la declansarea Potopului (30.000 î.Hr.) s-a întors pe Pamânt Noe / Enoh împreuna cu restul supravietuitorilor. Cum în scrierile vechi era întotdeauna vorba despre ani divini, putem presupune ca întoarcerea lor a avut loc dupa trei sute saizeci de ani pamânteni, adica în anul 29.640 î.Hr. Scrierile antice sustin ca tot atunci s-au întors pe Terra si Veghetorii, dând startul Bataliei Piramidelor. La finalul acestei lupte de la Giza, Enki a capitulat iar Marduk a fost închis în Marea Piramida. Însa marturia lui Enoh a facut ca Enki sa fie condamnat si închis din nou în lumea subterana, iar Marduk eliberat si trimis în exil.
Dintr-un text sumerian stim ca Marduk a fost exilat timp de douazeci si patru de ani în Tara Hatti, ceea ce înseamna ca s-a întors în jurul anului 21.000 î.Hr., douazeci si patru de ani divini fiind egali cu opt mii sase sute patruzeci de ani pamânteni. Atunci a avut loc incidentul Turnului Babel, Marduk încercând sa construiasca o noua „poarta stelara” în orasul tatalui sau, Eridu, pentru a parasi Pamântul. Enlil a aflat si a distrus Turnul, ceea ce ar fi putut da startul unui nou razboi. Însa, pentru a pune capat odata pentru totdeauna mult prea îndelungatului conflict, Ninhursag a hotarât sa actioneze. Pentru acest lucru avea nevoie de sprijinul conducatorului suprem, împaratul Anu. Si cea mai buna metoda pentru a primi sustinerea tatalui sau era de a-l seduce.
Egiptenii au pastrat un mit în care zeul suprem Ra s-a închis într-o zi în camera sa, fiind suparat din cauza conflictului fara sfârsit dintre Seth (Enlil) si Horus (Marduk), refuzând sa mai lumineze lumea. Fiica sa, Hathor (Ninhursag), zeita iubirii si a frumusetii, a intrat în camera lui hotarâta sa îl înveseleasca. Hathor a dansat goala pentru tatal ei, apoi a început sa îl gâdile, ceea ce l-a înveselit pe batrânul zeu, care si-a reluat apoi mersul pe bolta cereasca. Nu stiu ce au înteles vechii egipteni din aceasta poveste dar când o zeita goala îl pipaie pe zeul Soarelui, iar acesta iese din camera foarte bine dispus, nu putem decât sa ne gândim la sex.
Se pare ca preotii stiau adevarul din moment ce, în cadrul unei procesiuni din templul lui Hathor din Dendera, statuia ei era dusa din interiorul sanctuarului pâna pe acoperis, unde fusese construita o capela speciala pentru ceremonia unirii zeitei cu discul solar. Japonezii aveau o legenda asemanatoare, în care Amaterasu omikami, zeita Soarelui, s-a închis într-o grota cereasca, lasând lumea în întuneric. Ceilalti zei au creat tot felul de obiecte pentru a o convinge pe Amaterasu sa iasa, însa fara succes. Zeita Ame-no-Uzume-no-Mikoto („Fata Cerului”) s-a urcat pe un poloboc rasturnat, s-a dezbracat complet si a început un dans obscen si distractiv. Curioasa, auzind larma de afara, Amaterasu a parasit grota. Acest mit fiind aproape identic cu cel egiptean, putem presupune ca japonezii au copiat povestea egiptenilor si au modificat-o, în ambele însa fiind vorba despre modul în care Ninhursag l-a sedus pe tatal sau. Sumerienii confirma acest fapt, sustinând ca zeita iubirii si a frumusetii a devenit la un moment dat consoarta lui An, primind cu aceasta ocazie epitetul Anunitum („Cea iubita de An”), devenit Antum pentru akkadieni si babilonieni. De altfel, cei doi erau venerati împreuna în templul Eanna din orasul Uruk. De ce si-a sedus Ninhursag tatal? Cea mai plauzibila varianta este cea a încercarii de a obtine sustinerea lui pentru încheierea conflictului de pe Pamânt. Se pare ca a obtinut-o.
La fel ca orice mare razboi din istorie, si îndelungatul conflict al zeilor s-a sfârsit printr-un tratat de pace. Detalii se regasesc într-un text descoperit de reverendul si profesorul canadian George Aaron Barton pe un cilindru de argila spart, fiind varianta akkadiana a unui text sumerian mult mai vechi. Barton a tras concluzia ca cilindrul de argila a fost depus de regele Naram-Sin în jurul anului 2.300 î.Hr., cu ocazia refacerii templului lui Enlil din Nippur. Comparând textul mesopotamian cu cele egiptene din acea perioada, care se concentrau asupra regelui, Barton a remarcat ca textul akkadian „se preocupa de comunitatea zeilor”.
În ciuda fragmentarii textului, mai ales la început, este clar ca zeii cei mari s-au reunit în urma unui mare razboi la Harsag („Muntele Înalt”), care nu poate fi decât Marea Piramida de la Giza. Zeita Ninhursag juca rol de pacificator, desi autorul textului se refera la ea în repetate rânduri cu epitetul Tsir, care înseamna „sarpe”, sugerând ca ea ar fi fost de partea Veghetorilor. Versurile introductive descriu pe scurt ultimile momente ale razboiului precum si conditiile din piramida asediata. Din continuarea textului aflam ca Ninhursag a convocat conferinta de pace în tabara lui Enlil, acolo fiind acuzata ca îi ajuta pe „demoni” (Veghetorii). Zeita a negat acuzatiile, raspunzând: „Casa mea e curata”. Un zeu a carui identitate ramâne ascunsa (probabil Ninurta) i-a replicat: „Dar casa cea mai faloasa si stralucitoare din toate tot curata este?”, referindu-se la Marea Piramida. „Despre aceea nu pot vorbi, stralucirea ei Gibil o slujeste”, a raspuns zeita. Dupa ce spiritele s-au mai potolit, a avut loc o ceremonie simbolica de iertare. Ninhursag a fost botezata cu apa din Tigru si Eufrat, simbolizând faptul ca a fost reacceptata în rândul zeilor celesti. Enlil a atins-o cu „stralucitorul sceptru” iar „puterea ei nu a fost rasturnata”.
Enki si copiii sai au fost adusi în Harsag, acolo unde erau asteptati de Enlil si Ninurta. Anuntând ca actiona în numele „marelui domn Anu (…) Anu arbitrul” (ceea ce dovedeste ca primise acordul conducatorului ceresc pentru a încheia pacea), zeita a efectuat o ceremonie proprie. A aprins sapte focuri, câte unul pentru fiecare zeu conducator sau Anunnaki: Anu, Enki, Marduk, Istar, Ninhursag, Enlil si Ninurta. Pentru fiecare foc aprins a rostit câte o incantatie: „O ofranda arzatoare lui Enlil din Nippur… lui Ninurta… lui Enki cel venit din Abzu… lui Nergal cel venit din Meslam”. La apusul Soarelui, toate flacarile erau aprinse: „precum a soarelui era marea lumina aprinsa de zeita”. Apoi, Ninhursag a facut apel la întelepciunea zeilor si a laudat beneficiile pacii: „Marete sunt roadele zeului întelept; marele râu divin spre vegetatia lui va veni (…)revarsarea lui va face ca o gradina zeiasca”. A subliniat abundenta de plante si animale si beneficiile unei „omeniri cu întreita încoltire” ce se înmultea dupa Potop, planta, cladea si îi slujea pe zei, toate acestea fiind posibile doar în urma pacii. Dupa ce zeita si-a terminat pledoaria, Enlil a luat cuvântul. „Înlaturata este nenorocirea de pe fata pamântului” a spus el, referindu-se, evident, la Diluviu. „Mareata Arma s-a ridicat”, a completat Enlil, probabil sugerând ca Luna a fost înlaturata din calea Soarelui, sfârsind astfel era glaciara. Iar lui Enki i-a permis sa ramâna la suprafata: „Edin va fi locul pentru a ta Sfânta Casa”, cu suficient teren în jur pentru a însamânta câmpiile. Auzind acestea, Ninurta a obiectat. „Sa nu vin?!”, a zbierat „printul lui Enlil”. Ninhursag a luat din nou cuvântul, explicându-i fiului ei ca trudise „zi si noapte cu putere” pentru a da posibilitatea oamenilor de a creste vitele si a cultiva pamântul, amintindu-i cum a „ridicat fundatiile, a umplut, a înaltat”, apoi uriasa inundatie a distrus „totul, în întregime”. „Domn al vietii, zeu al roadelor, lasa berea cea buna sa curga cu îndoita masura! Fa sa fie lâna din belsug!”, i-a cerut ea. Pâna la urma, Ninurta s-a lasat înduplecat: „O, mama mea, luminoaso! Continua; faina nu o voi tine pe loc (…) în împaratie, gradina se va reface (…) Pentru a pune capat suferintei eu ma rog cu cinste”.
Continuarea negocierilor de pace se gaseste în textul Cânt cântarea mamei zeilor. Primul care a luat cuvântul a fost Enki:
„Enki i-a adresat lui Enlil cuvinte de lauda:
«O, tu, cel ce esti fruntas între frati,
Taur al Cerului, care tine în mâini soarta omenirii.
Pe pamânturile mele pustietatea larg s-a întins;
Toate salasurile sunt pline de amaraciune
Din cauza atacurilor tale»”.
Pentru a încheia pacea, Enki a fost de acord sa-i cedeze fratelui sau câteva teritorii pentru totdeauna:
„Îti voi acorda pozitia conducatorului
În Zona Interzisa a zeilor;
Locul ce radiaza, în mâna-ti îl încredintez!”.
La rândul sau, Enlil i-a oferit lui Enki Egiptul: „pentru formidabila Casa care e ridicata ca o movila (Marea Piramida), l-a numit pe printul a carui stralucitoare sotie (Istar) din conlocuirea cu Tsir (Ninhursag) se nascuse. Pe puternicul print care e ca un tap salbatic în toata firea – pe el l-a numit si i-a poruncit sa pazeasca Locul Vietii”. Apoi i-a oferit titlul Ningiszida („Domnul Artefactului Vietii”). Dupa ce si-au stabilit teritoriile, zeii au trasat planurile pentru modul în care pamânturile aveau sa fie ocupate de oameni. Enki a desenat pe pamânt „la picioarele lui Enlil” un plan pentru înfiintarea asezarilor umane pe teritoriul lui.
Enlil a acceptat si a raspuns desenând „la picioarele lui Enki” planul pentru restaurarea oraselor antediluviene din Sumer. Enki a pus totusi o conditie: sa i se permita accesul liber în Mesopotamia si sa primeasca înapoi Eridu, primul sau oras. Enlil a fost de acord cu aceasta conditie: „în tara mea, salasul tau sa dureze vesnic; din ziua când vii în preajma mea, masa încarcata sa raspândeasca pentru tine delicioase arome”. Si-a exprimat speranta ca Enki va ajuta la revenirea prosperitatii în teritoriul sau: „toarna-si belsugul peste tara, fiecare an sa-i înmulteasca bogatiile”. Din pacate, textele mesopotamiene nu descriu decât vag aceasta împartire a teritoriilor si a oamenilor, ceea ce ne obliga sa aflam singuri detaliile.
În acele vremuri, pe Pamânt exista o singura rasa a oamenilor, cea a supravietuitorilor Potopului, ce formau un singur popor si vorbeau o singura limba. Stim ca din punct de vedere genetic erau „puri”, având un ADN mult mai apropiat de cel al zeilor decât restul raselor umanoide distruse de Potop. Urmasi ai lui Enoh / Noe, acesti oameni blonzi, cu piele alba si ochi albastri, aidoma zeilor, reprezinta primii Homo Sapiens Sapiens. Grecii îi numeau pelasgi si le atribuiau în poeme epitetul „dioi” („divin”), considerându-i oameni cu însusiri supranaturale, asemenea zeilor. În India si Persia erau numiti arieni, fiind acea rasa pura din punct de vedere genetic despre care vorbeau teosofii si nazistii lui Hitler.
Daca primii oameni erau albi, cum au aparut celelalte rase umane, cea etiopiana sau neagra, cea mongoloida sau galbena si cea indiana sau rosie?
Observam ca aceste patru culori sunt atribuite în miturile egiptene principalilor zei aflati în conflict: Ra era galben, Seth rosu, Osiris negru iar Horus alb. Egiptologii sustin ca egiptenii antici cunosteau cele patru rase umane, ei considerându-se cei rosii, asiaticii erau galbenii, locuitorii de la izvoarele Nilului erau cei negri iar oamenii din nord, albii. Prin urmare, este posibil ca egiptenii sa fi atribuit fiecaruia dintre acesti zei câte o rasa umana. Stim ca zeii si-au împartit oamenii, asadar este plauzibil ca ei sa fi creat pe cale genetica celelalte rase pentru a-si „marca” supusii, astfel încât sa fie usor de recunoscut.
Daca înainte de Potop zeii îsi însemnau oamenii cu propriile simboluri pe frunte sau pe mâna, metoda culorilor diferite pare mult mai eficienta. Astfel, Enki / Osiris a primit rasa neagra, Enlil / Seth pe cea rosie, Anu / Ra pe cea galbena iar Marduk / Horus a pastrat-o pe prima, cea alba a pelasgilor. Vechiul Testament confirma aceasta ipoteza, sustinând ca, dupa Potop, „în vremea aceea era în tot pamântul o singura limba si un singur grai la toti” (Facerea 11:1). Dupa incidentul Turnului Babel „a amestecat Domnul limbile a tot pamântul si de acolo i-a împrastiat Domnul pe toata fata pamântului” (Facerea 11:9). Adica imediat dupa ce Marduk a încercat sa construiasca o noua „poarta stelara”, fiind oprit de Enlil, au luat nastere diferitele rase, ce aveau limbaje proprii, care au fost împrastiate pe toata suprafata Pamântului. Aceasta împartire a fost stabilita la tratatul de pace al zeilor, din jurul anului 21.000 î.Hr. Am vazut ca, atunci, zeii nu si-au împartit doar oamenii, ci si teritoriile. Vechiul Testament mai confirma o data acest lucru: „Iar lui Eber i s-au nascut doi fii: numele unuia era Peleg, pentru ca în zilele lui s-a împartit pamântul, si numele fratelui sau era Ioctan” (Facerea 10:25). Nu stim nimic despre acest Peleg si nici nu ni se ofera amanunte despre acea împartire a Pamântului. Însa numele lui e foarte asemanator cu cuvântul „pelasg”. Prin urmare, citatul biblic poate fi citit astfel: „în zilele pelasgilor s-a împartit Pamântul”, exact ceea ce am descoperit din sursele mesopotamiene.
Observam ca, atunci când au fost create rasele umane, nu doar culoarea pielii a fost modificata, ci si cea a parului si a ochilor. La origine, oamenii albi aveau parul blond si ochii albastri (aidoma zeilor), cei negri parul si ochii negri, cei rosii parul roscat si ochii verzi iar galbenii parul saten si ochii caprui. În timp, prin împerecheri inter-rasiale, aceste caracteristici nu au mai apartinut în mod exclusiv anumitor rase umane, ci s-au transmis si la celelalte. În general rasa alba, cea primordiala, a pelasgilor, poate contine toate culorile de par si de ochi. Celelalte sunt limitate, mai rar întâlnindu-se indivizi negri, galbeni sau rosii cu par blond si ochi verzi ori albastri.
Nu doar culoarea parului si a ochilor se afla într-o strânsa legatura cu rasele umane, ci si grupele sanguine. Dintr-un stramos comun al omenirii, numit Noe sau Enoh de catre evrei, nu puteau aparea patru grupe sanguine pe cale naturala, ci doar prin modificare genetica. Grupa 0 I pare a fi cea mai veche dintre ele, un individ cu aceasta grupa putând dona sânge tuturor celorlalte grupe sanguine, prin urmare e posibil ca prima rasa umana de dupa Potop, cea a pelasgilor, sa fi avut grupa sanguina 0 I.
În timp, prin amestecul dintre rase pe cale naturala si prin nenumarate încrucisari genetice realizate de zei, grupa 0 I nu a mai apartinut în mod exclusiv rasei caucaziene. Astazi, la rasa alba apare în cea mai mare proportie grupa sanguina A II, B III la rasa mongoloida si 0 I la rasa rosie (prezenta la 95% dintre amerinidieni). Grupa AB IV exista în cea mai mica proportie, fiind prezenta la aproape 5% din populatia lumii. Din punctul de vedere al cercetatorilor, acest lucru nu poate însemna decât ca este cea mai noua grupa sanguina. Însa, conform logicii, nu este obligatoriu ca AB IV sa fie cea mai noua, ci poate a fost redusa pe parcurs prin cauze naturale ori pe cale artificiala, din diferite motive. Pe lânga aceste patru grupe, mai exista o componenta a sângelui ce poate dovedi ca rasele umane au fost create de catre zei pe cale genetica: Rh-ul. În globulele rosii din sânge exista un antigen numit D, cei care îl au fiind persoane cu Rh pozitiv, iar cei fara antigen D având Rh negativ. Iata distributia tipurilor de sânge pe Pamânt:
Rh pozitiv:
– 0 I – 37%
– A II – 36%
– B III – 9%
– AB IV – 3%
Rh negativ:
– 0 I – 7%
– A II – 6%
– B III – 1%
– AB IV – 1%
Acest factor negativ al Rh-ului este considerat de cercetatori o mutatie de „origini necunoscute”, ce s-a petrecut initial în Europa, în prezent existând la doar 15% din populatia Terrei. Printre trasaturile pe care le pot avea cei cu Rh negativ se numara: temperatura a corpului mai scazuta, o vertebra în plus, presiune a sângelui mai mica, abilitati mentale analitice crescute, o vedere mai buna si simturi aparte, rezistenta mai mare împotriva bacteriilor, sensibilitate la caldura sau la lumina Soarelui.
Majoritatea celor cu Rh negativ au par blond ori roscat, nu pot fi clonati si adesea spun ca au avut multe experiente extrasenzoriale ori întâlniri de gradul III cu extraterestri. Toate aceste trasaturi ne duc cu gândul la sângele reptilian al lui Enki si al urmasilor sai. Rasele umane au fost create prin modificari genetice ale ADN-ului lui Enoh / Noe, care era urmas al lui Enki (prin urmare avea sânge reptilian). Însa el a avut si copii pe cale naturala, care au pastrat nealterate genele sale „divine”, mostenite de la Enki, urmasii acestora fiind persoanele cu Rh negativ. Rh-ul pozitiv dovedeste manipularea genetica a omenirii, prin eliminarea antigenului D, spre deosebire de Rh-ul negativ, care s-a transmis pe cale naturala.
Cum au fost create rasele umane? Cu ajutorul unui pigment organic, numit melanina. La om, acesta este prezent în piele, par si membranele ochilor. Melanina determina culoarea pielii si a parului si da irisului nuante întunecate. La rasa negroida, celulele pielii produc multa melanina, la rasa caucaziana aceasta aproape nu se produce, iar la celelalte rase producerea melaninei este intermediara.
Un alt element ce diferentiaza rasele umane este ochiul asiatic alungit, ce se deosebeste de cel al celorlalte rase. Forma ochilor rasei mongoloide sunt rezultatul unui mic ligament ce trage pleoapa putin în jos. Acest ligament exista la toti nou-nascutii, el disparând însa de obicei dupa jumatate de an la rasele caucaziana, negroida si rosie, ramânând doar la cea mongoloida. Destul de rar, ochii asiatici se regasesc la caucazieni si la fel de rar acest ligament dispare la mongoloizi, fiind doar o urmare a încrucisarilor genetice rasiale. Asadar, crearea raselor umane nu pare deloc un proces complicat pentru entitati mult dezvoltate tehnologic, experte în genetica.
A fost oare o împartire simbolica a Pamântului, prin trasarea unor granite pe harta, sau este vorba despre una fizica? Geologii sustin ca, în urma aproximativ un miliard de ani, exista pe Pamânt un singur supercontinent. Dupa doua sute cincizeci de milioane de ani, acesta s-a divizat în trei parti, între care s-au format oceane. Ele s-au reunit mai târziu, în cadrul miscarii de orogeneza Pan-Africane, care a durat aproximativ saizeci de milioane de ani, si au format supercontinentul Pannotia. Acum circa cinci sute cincizeci de milioane de ani, Pannotia s-a divizat din nou în mai multe fragmente, cele mai importante fiind Laurentia (din care avea sa se formeze America de Nord), Baltica (din care urma sa ia nastere Europa de Nord), Siberia si Gondwana (sursa formarii Chinei, Indiei, Africii, Americii de Sud si Antarcticii). De-a lungul a peste doua sute de milioane de ani, multe dintre fragmentele mici s-au unit, formând un continent de mari dimensiuni, numit Laurasia. Acesta s-a reunit cu Gondwana cu doua sute de milioane de ani în urma, dând nastere supercontinentului Pangeea. Pangeea s-a rupt în mai multe continente, pe care astazi le cunoastem ca Europa, Asia, Africa, America de Nord, America de Sud, Australia si Antarctica. Geologii considera ca fenomenul de rupere a supercontinentului Pangeea continua si în prezent, contribuind la marirea Oceanului Atlantic, la finalul procesului de rupere urmând sa se formeze un nou supercontinent.
Oare asa stau lucrurile în realitate? Continentele chiar se unesc si se despart neîncetat, pe parcursul sutelor de milioane de ani, din cauze naturale? Calculele geologilor ramân în stadiul de ipoteze, deoarece nu pot fi demonstrate. Si sunt mari sanse sa fie gresite, deoarece ignora un aspect pe care anticii ni l-au transmis de mii de ani: planeta noastra nu se poate comporta precum un corp natural, deoarece a fost creata artificial de catre zei. Prin urmare, daca în mod normal este nevoie de câteva sute de milioane de ani pentru a se forma continentele pe care le stim astazi dintr-un singur supercontinent, altfel stau lucrurile în cazul unei planete artificiale, controlate de entitati superioare tehnologic. Miturile stravechi sugereaza ca suprafata Terrei a fost formata dintr-un singur continent, asa-numitul Pangeea, pâna la tratatul de pace de acum douazeci si trei de milenii.
Platon a ascuns acest lucru în povestea Atlantidei. O insula sau un continent pe care locuiau oameni foarte dezvoltati tehnologic, cuprinsa de un mare razboi si scufundata la un moment dat în mare nu poate fi decât Pangeea înainte de Potop, continentul Terrei pe care locuiau zeii alaturi de semizei si oameni, care au pornit un teribil razboi sfârsit printr-un Diluviu ce a inundat toata planeta.
Daca miturile diferitelor popoare sugereaza ca Potopul s-a datorat topirii bruste a zapezii si ghetii în timpul încalzirii globale din mijlocul erei glaciare, Platon propune o noua ipoteza, cea a scufundarii continentului în apa. Tinând cont ca planeta noastra este una artificiala, controlata de zei care îi pot accelera sau încetini viteza de rotatie în jurul axei sale ori în jurul Soarelui, devine posibil ca suprafata uscatului sa poata fi scufundata în mod deliberat. De altfel, miturile afirma ca, în timpul bataliei finale dintre Enlil si Marduk, chiar înainte de Potop, tot Pamântul a fost ars de catre bombele nucleare lansate de cei doi combatanti. Prin urmare, scufundarea uscatului în apa sau Diluviul ar putea reprezenta o actiune de salvare, pentru stingerea flacarilor nimicitoare, nicidecum o metoda de nimicire a tuturor vietuitoarelor.
Ipoteza despartirii continentelor abia în urma tratatului de pace al zeilor e sustinuta de Biblie, care afirma ca pe vremea pelasgilor a avut loc împartirea Pamântului. Este una logica, de altfel. Atunci, zeii si-au împartit teritoriile si oamenii. Zeii conducatori sunt în numar de sapte, continentele de asemenea. Daca au creat rase diferite pentru o delimitare concreta a supusilor fiecaruia, de ce n-ar fi existat si o delimitare concreta a teritoriilor? Observam ca cele patru rase se afla pe continente diferite: rasa alba în Europa, rasa neagra în Africa, cea galbena în Asia iar cea rosie în America. Acest lucru nu poate fi considerat o coincidenta, ci doar rezultatul împartirii teritoriale; zeii si-au împartit Pamântul în continente si oamenii în diferite rase, fiecare mutându-si rasa umana pe teritoriul propriu.
Ipoteza prezentata mai sus rezolva problema migratiei oamenilor, pe care cercetatorii nu au fost în stare sa o explice într-un mod satisfacator. Parerea lor este ca oamenii au aparut în sudul Africii, de acolo migrând în epoca de piatra în toate colturile lumii. Putem întelege migratia, oamenii cautând locuri cu conditii de trai mai favorabile decât cel din care au plecat. Însa de ce sa se fi deplasat chiar si mii de kilometri pentru acest lucru? Si cum? Cum au reusit acei oameni subdezvoltati sa traverseze mari si oceane pentru a se stabili în locuri precum America ori Australia? De ce s-au stabilit în locuri cu conditii vitrege de trai, cum ar fi Scandinavia ori Siberia? Aceste întrebari ramân fara raspunsuri satisfacatoare, oricât de mult si-ar dori oamenii de stiinta sa ne convinga de veridicitatea ipotezei lor. Singura varianta plauzibila este cea care sustine ca oamenii au fost dusi de catre zeii lor în teritoriile respectivilor zei.
Exact acest lucru sustine si Biblia: dupa ce limbile oamenilor au fost amestecate, „i-a împrastiat Domnul pe toata fata pamântului”. Cu alte cuvinte, oamenii nu au migrat de bunavoie, ci au fost împrastiati de catre „Domnul” pe toata suprafata Terrei. Eschimosii pastreaza în memoria lor colectiva chiar si astazi acel moment, ei sustinând ca stramosii lor au fost transportati în nord de catre uriase „pasari de fier”. Ce ar putea fi aceste „pasari de fier” daca nu aparate de zbor ale zeilor, asemanatoare avioanelor noastre? De altfel, în 1891, arheologii francezi au descoperit în mormântul lui Pa-di-Imen din Saqqara (care a trait în secolul al treilea î.Hr.) o macheta de lemn a unui avion, iar într-un cimitir vechi de peste o mie cinci sute de ani, apartinând civilizatiei precolumbiene Tolima, s-a gasit o duzina de obiecte funerare asemanatoare unor avioane în miniatura. Sa nu uitam de „pasarea neagra” cu care, pentru sumerieni, se deplasa zeul Ninurta, fiul lui Enlil.
Se pare ca nu toti oamenii au fost dusi cu nave pe noile teritorii ale zeilor lor, ci unii s-au deplasat singuri. Exista câteva relatari antice despre popoare ce au migrat spre un anumit teritoriu, la ordinul unui zeu. Cea mai cunoscuta este cea biblia, a exodului israelitilor din Egipt catre Canaan, la ordinul lui Yahweh.
Într-o legenda a popoarelor din muntii Anzi se povesteste despre o uriasa flota alcatuita din ambarcatiuni din lemn de pluta si stuf. În barca din fruntea flotei se afla o piatra verde cu ajutorul careia zeul oamenilor transmitea ordine sefului lor, Namylap, ghidându-l catre tarâmul ales. Migrantii au ajuns la Capul Santa Elena din Ecuador, unde Namylap a primit aripi, pentru a ajunge la zeul care vorbea prin piatra.
În mod asemanator, în Biblie, Yahweh îi vorbea conducatorului israelitilor, Moise, prin intermediul Chivotului Legamântului.
Manuscrisul Popol Vuh sustine ca stramosii mayasilor au venit „din cealalta parte a marii”. Episcopul Landa scria ca stramosii mayasilor au venit de la Est, fiind îndrumati de catre Dumnezeu, care le-a deschis douasprezece drumuri pe mare. Iar în Historia de las cosas de la Nueva Espana, calugarul Bernardino de Sahagun nota, inspirându-se din unele texte originale scrise în limba nahuatl, ca din Aztlan (salasul primului cuplu patriarhal) au plecat sapte triburi, îndreptându-se catre Panotlan (Guatemala de astazi). De acolo s-au îndreptat catre Salasul sarpelui-nor, împrastiindu-se pe drum. Unii dintre ei, printre care toltecii si aztecii, au ajuns în Teotihuacan, orasul zeilor. La un moment dat, triburile au început sa paraseasca orasul sfânt. Primii au plecat toltecii, care si-au construit propriul oras, Tollan. Ultimii au plecat aztecii, condusi de Mexitli („Cel uns”), ce au primit ordinul de a migra de la zeul lor, Huitzilopochtli, care le-a promis ca vor gasi un pamânt unde sunt „case cu aur si argint, bumbac multicolor si o mie de feluri de cacao”. Acolo trebuiau sa se stabileasca si sa se numeasca „Mexica” („poporul uns”), deoarece erau poporul ales, ursit sa domneasca peste alte triburi, exact acelasi lucru sustinându-l si Yahweh despre evreii sai.
Aztecii au ajuns la Tollan, unde nu au fost primiti cu bratele deschise de tolteci. Au trait timp de aproape doua secole pe malurile mlastinoase ale lacului central, pâna si-au construit propriul oras, Tenochtitlan („orasul lui Tenoch”). Numele acestui oras poate fi explicat prin faptul ca aztecii se considerau „tenochas”, adica descendentii lui Tenoch, care este nimeni altul decât ebraicul Enoch, confirmându-se astfel ca el este Noe, stramosul omenirii de dupa Potop.
Cum si-au împartit zeii continentele? Dupa rasele care le populeaza, ale caror culori au fost atribuite de egipteni zeilor, putem concluziona ca Enki a primit Africa, Marduk Europa, Enlil America (pastrând-o pe cea de sud pentru el si cedându-i-o pe cea de nord fiului sau, Ninurta) iar Anu Asia (pe care i-a lasat-o spre administrare noii sale amante, Ninhursag). Istar a primit Australia iar Antarctica a devenit un teritoriu neutru, pentru viitoarele tratate ale zeilor, fiind acoperita cu gheata pentru a împiedica accesul oamenilor.
În 1929 s-a descoperit harta amiralului turc Piri Reis, ce a trait în secolul al XVI-lea, pe care era reprezentata Antarctica fara gheata. Si harta lui Orontius Finnaeus prezinta Antarctica în detaliu, tot fara gheata, cu sute de ani înainte sa fie descoperita. Aceste doua harti demonstreaza ca Antarctica a fost acoperita cu gheata nu acum câteva milioane de ani, asa cum sustin oamenii de stiinta, ci mult mai recent, pe vremea când oamenii existau deja.
Textul Cânt cântarea mamei zeilor afirma ca lui Enki i-a fost oferit Egiptul, confirmându-se ca Africa a devenit noul lui teritoriu, lucru pe care îl sustin si miturile egiptene în care zeul Ptah a sosit în acea zona dupa Potop si a scos pamântul de sub ape, dar si legendele diferitelor triburi africane, în care Enki era zeul suprem (de exemplu, zeul masailor din estul Africii se numea En-kai iar dogonii si-au numit tribul dupa denumirea lui Enki din Canaan, Dagon / Dogon, zeul lor suprem fiind Amma, nume derivat din egipteanul Ammon).
În Asia îl gasim pe Anu ca fiind zeu suprem, însa cultul sau nu a fost unul la fel de puternic dezvoltat în comparatie cu cel al altor zei, ceea ce ar putea fi explicat prin lipsa sa fizica din acel teritoriu. În plus, s-a descoperit ca religia primordiala din acea zona era una centrata în jurul unei zeite-mama a Pamântului, nimeni alta decât Ninhursag.
De exemplu, indienii venerau doar zeita-mama pâna la sosirea arienilor, care le-au impus un cult complex, al mai multor zeitati. Grecii antici sustineau ca Apollo locuia în nordul Europei, printre hiperboreeni, confirmând astfel ca acest continent îi apartinea lui Marduk. Iar atribuirea Australiei zeitei Istar reiese din forma continentului, ce seamana izbitor cu un cap de felina (unul dintre simbolurile ei). De altfel, privindu-ne planeta de sus, observam ca mai multe zone ale uscatului au diferite forme de animale, cum ar fi de cal ori de sarpe, ceea ce nu poate fi o coincidenta, ci doar o realizare intentionata a acelor forme, pentru a indica zeitatile careia îi apartin respectivele teritorii.
Cele mai multe dovezi ale împartirii continentale între zei se întâlnesc în cazul lui Enlil, care a pastrat America de Sud, oferindu-i-o pe cea de Nord fiului sau.
Marele Templu din Tenochtitlan are în vârf doua turnuri gemene, cel din nord fiind închinat lui Tlaloc, zeul furtunii, iar cel din sud lui Huitzilopochtli, zeul razboiului, nimeni altii decât Enlil si Ninurta.
Pe tesaturile si vasele de ceramica din Lurin, Pisco, Nazca, Paracas, Ancon si Ica, personajul central este Rimac, un zeu care tine o bagheta într-o mâna, un aruncator de fulgere în cealalta iar pe cap o coroana cu raze. Pentru scriitorul Zecharia Sitchin, numele lui Rimac „atât din punct de vedere semantic, cât si fonetic, seamana cu numele Raman, numele sub care îl cunosteau popoarele semite pe Adad”. Iar Raman si Adad erau doua dintre epitetele lui Enlil.
În plus, numeroase legende din America centrala si de Sud sustin ca zeul Viracocha – pe care l-am identificat cu Enlil – a sosit pentru a-i civiliza pe bastinasi la scurt timp dupa Potop. Pe un versant în Golful Paracas este desenat un fulger, vizibil atât din aer cât si de pe mare, care simbolizeaza ca acela era pamântul zeului furtunii. Iar legenda lui Votan, povestita de numerosi cronicari spanioli (printre care episcopul Nunez de la Vega si calugarul Ramon Ordonez y Aguiar), vorbeste despre sosirea în peninsula Yucatan a „primului om pe care Dumnezeu l-a trimis în acest colt de lume pentru a popula si împarti pamântul pe care noi îl cunoastem astazi sub numele de America”. Numele sau era Votan, el fiind un „urmas al Veghetorilor din rasa lui Can. Era de fel dintr-un loc numit Chivim”. Desi Nunez de la Vega era convins ca Votan venea din vecinatatea Babilonului, Ramon Ordonez a tras concluzia ca acel loc, Chivim, era pamântul hivitilor, pe care Biblia îi considera fii ai lui Canaan si veri ai egiptenilor. Însa ceea ce acesti cronicari nu au observat este faptul ca numele Votan este aproape identic cu Wotan (scris uneori si Wodan ori Woden), numele atribuit de triburile germanice conducatorului panteonului lor, pe care scandinavii l-au transformat în Odin. Iar Wotan / Odin era numit de sumerieni Enlil.
Se pare ca zeii si-au împartit oamenii primordiali, fiecare creându-si rasa pe teritoriul sau, urme ale pelasgilor întâlnindu-se pe toata suprafata Pamântului.
Miturile peruane sustin ca, dupa Potop, Viracocha (Enlil) a locuit în Tiahuanaco, de acolo mergând în Cuzco pentru a face omenirea sa se înmulteasca. Dupa împartirea teritoriilor si a oamenilor, zeii au lucrat împreuna pentru a reciviliza pamântenii, miturile sumeriene sustinând ca Enki i-a învatat pe oameni cresterea animalelor, iar Enlil agricultura.
Zeita Ninkasi chiar i-a învatat cum sa fabrice berea. Anu a hotarât sa le ofere oamenilor si orzul din cer dar Enlil nu a fost de acord si l-a ascuns. Însa fratii Ninazu si Ninmada, ajutati de Utu (Marduk) au gasit orzul si l-au adus pamântenilor.
Se pare ca împartirea portiunii de uscat a Terrei, crearea raselor pe cale genetica, mutarea lor în noile teritorii ale zeilor si recivilizarea lor au fost procese de durata, de la tratatul de pace din 21.000 î.Hr. pâna la primele urme ale agriculturii scurgându-se aproximativ treisprezece milenii sau circa treizeci si cinci de ani divini. Chiar daca se parea ca acest tratat va reusi sa mentina pacea câstigata cu greu, nu toti zeii erau multumiti.
Cele patru rase ale oamenilor au fost împartite între Anu, Enlil, Enki si Marduk, care au ales si cele mai mari continente. Istar a primit Australia, un teritoriu mai mic decât al celorlalti, si a trebuit sa-si creeze o rasa proprie, cea australoida, încrucisând oamenii rosii ai lui Enlil cu cei galbeni ai lui Anu. Nefiind multumita de rezultat, mai târziu a creat rasa semita, cu care a invadat teritoriile celorlalti zei. De altfel, acest lucru reiese din numele Israel, cu care evreii si-au numit poporul si mai târziu tara, care se traduce corect prin „Istar, zeita conducatoare”. Nu doar Istar si-a dorit mai multa putere, ci si Enki, care si-a trimis oamenii pe continentul lui Enlil (ce au fost numiti olmeci de catre cercetatori), dar si Marduk, care si-a raspândit rasa ariana pe teritoriile vecine, înfiintând marele imperiu pelasg ce se întindea din Europa pâna în India si China, încluzând si nordul Africii. Aceste evenimente au dus la noi conflicte, noi tratate de pace si noi împartiri teritoriale, toate ca urmare a dorintei de putere a zeilor.
