Românii au început cu stângul Primul Razboi Mondial. Armatele românesti au suferit câteva înfrângeri umilitoare, iar capitala a fost cucerita de trupele adversarilor. Doar eroismul soldatilor a reusit sa salveze tara de la o cucerire totala.
În istoriografia româneasca, dar mai ales în mentalul colectiv, participarea României în Primul Razboi Mondial a fost un episod încarcat de eroism. Gloria victoriilor si actiunile impetoase ale soldatilor români au lasat în planul secund nenumaratele victime si efortul considerabil de razboi.
Pentru români, prima conflagratie mondiala este evocata cu mândrie patriotica. Mai ales si datorita faptului ca în 1918, la finele razboiului, dezideratul românilor de la începutul secolului XX, Marea Unire, era atins. Pâna la marile victorii si unirea în acelasi stat, a tuturor provinciilor românesti, România a trebuit sa parcurga ordaliile umilintei în Primul Razboi Mondial.
Practic a fost la un pas de a disparea de pe harta Europei.
Intrarea României în razboi a fost urmata aproape imediat de un dezastru militar de proportii, în doar câteva luni, capitala tarii fiind cucerita, iar teritoriul statului redus doar la regiunea Moldovei. Numai o minune si eroismul soldatilor obisnuiti a facut ca România sa supravietuiasca pâna la finalul razboiului.
De altfel, aceasta cronica neagra a înfrângerilor umilitoare în fata armatelor germane, austriece si bulgare este o pagina trista din istoria românilor, putin evocata.
O iluzie a victoriei facile
Dupa o perioada de neutralitate de doi ani, în anul 1916, în urma unui consiliu de coroana din 27 august tinut la Palatul Cotroceni, s-a hotarât intrarea României în razboi de partea Antantei, o alianta militara din care faceau parte state puternice precum Anglia, Franta sau Rusia si care se opunea Triplei Aliante din care faceau parte în special Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria si Imperiul Otoman.
Statele aliate României se obligau sa ajute armata româna cu munitie si materiale de razboi, trimise prin Rusia. Totodata aliatii se angajau sa deschida un front si sa porneasca o ofensiva la Salonic pentru a retine trupele germano-bulgare din sud.
Aliatii trebuiau sa treaca la ofensiva si pe frontul austriac, pentru a evita o eventuala încercuire si o invazie masiva a României. Soldati rusi din trei divizii urmau sa sprijine efortul militar al României.
În aceste conditii premisele erau favorabile si românii au intrat încrezatori în razboi. Prima tinta a armatei române era Transilvania, aflata în stapânirea Austro-Ungariei. Armatele 1 si 2, adica 65 % dintre efectivele românesti, au fost comasate la granita transilvana. A urmat o invazie la pas a Transilvaniei. Campaniile primului razboi mondial se prefigurau a fi un succes total pentru români.
”Începutul campaniei a fost foarte promitator. Unitatile române au intrat în Transilvania într-o atmosfera de entuziasm, atât în rândul trupei, cât si al românilor ardeleni. Ocuparea Brasovului (16/29august) a fost punctul culminant al ofensivei din Transilvania, unde nu au lipsit însa sovaielile precautiei exagerate, ca acelea care au facut ca Sibiul, evacuat de adversar, sa ramâna neocupat de trupele române”, scrie Florin Constantiniu în ”O istorie sincera a poporului român”.
Acest succes fragil a fost urmat însa de o adevarata catastrofa. Mai precis, o serie de umilinte militare care erau sa piarda complet România.
Turtucaia, începutul umilintei românesti
Masarea majoritatii efectivelor în Transilvania a fost o prima greseala. Doar 25% dintre efectivele armatei române aparau frontul sudic, amenintat de germani si bulgari. Bineînteles, aliatii nu s-au tinut de cuvânt si au lasat România singura, prinsa între Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria si Turcia. Inevitabil a venit dezastrul. Prima umilinta a armatei române a fost înregistrata în Dobrogea, la Turtucaia. În aceasta zona trupele bulgare si cele germane comandate de August von Mackensen pregateau ofensiva. Orasul Turtucaia, situat în fata Oltenitei, era punctul perfect de patrundere a bulgarilor si nemtilor pe teritoriul României.
Localitatea era aparata cu trei valuri de amenajari militare. Efectivele militare ale armatei române erau compuse din 19 batalioane, la care s-au adaugat ulterior întariri, ajungându-se la 31 de batalioane. În total 39.000 de soldati, majoritatea recruti care trebuiau sa faca fata unui asalt total întreprins de soldati germani si bulgari bine echipati, experimentati si numerosi.
La 1 septembrie nemtii si bulgarii au declansat atacul.
Desi abia recrutati, soldatii români au dat dovada de eroism si au stavilit într-o prima faza atacurile inamice. A urmat un adevarat festival al erorilor în cadrul corpului ofiteresc al armatei române. Practic situatii tragico-comice care au dezechilibrat frontul si au adus armatei române una dintre cele mai dureroase umilinte din istorie.
Colonelul Nicolicescu, cel care comanda o parte a trupelor române de la Turtucaia, s-a speriat de un zvon. A primit o informatie gresita, pe care a crezut-o fara ca macar sa verifice. I s-a spus ca bulgarii au reusit sa strapunga apararea româneasca. S-a speriat si a fugit obligându-si soldatii sa se retraga în fata unui inamic inexistent. Situatiile penibile au continuat. Ofiterii români au fortificat o zona care nu era atacata.
În schimb au lasat un întreg regiment, Regimentul 79 Slobozia, sa fie încercuit si sufocat de inamic. Cu tot eroismul soldatilor, a început macelul în rândul românilor. Incompetenta comandantilor a facut inutil efortul catanelor române care se aparau cu mult curaj. Practic ofiterii dadeau ordine total aiurea, spun istoricii. Mai mult decât atât, comandantul orasului, Constantin Teodorescu, a fugit singur din oras, lasându-si soldatii în voia sortii.
Ostenii aruncati aiurea în lupta, abandonati si încercuiti au capitulat în fata trupelor germano-bulgare. A fost un dezastru total. „Incompetenta si lasitatea comandantilor (generalii Aslan si Teodorescu) au facut ca trupele române din „capul de pod fara pod”, abandonate de comandantul lor, sa fie încercuite si anihilate (160 ofiteri si 6.000 soldati morti si raniti, fata de 480 ofiteri si 28 000 soldati prizonieri si 5 500 militari scapati din încercuire)”, preciza istoricul Florin Constantiniu, în lucrarea deja amintita.
Ziarele vremii au descris aceasta înfrângere umilitoare a armatei române, cauzata de incompetenta comandantilor, iar societatea româneasca a fost zguduita de aceasta înfrângere. ”Turtucaia înseamna o data mare în evolutia politica a tarii noastre. […] Cu Turtucaia a început la noi ura împotriva partidelor. Turtucaia a pus în plina lumina goliciunea oamenilor carora tara le încredintase soarta ei, aproape fara nici un control. Cu Turtucaia a luat nastere la noi o mentalitate noua si se poate zice ca, o data cu dezastrul de la Turtucaia, s-a trezit si opinia noastra publica la constiinta datoriilor ei”, scria Argetoianu despre aceasta înfrângere.
Urmarile acestei înfrângeri au fost dezastruoase. Bulgarii au ocupat Dobrogea, ofensiva din Transilvania a fost oprita, iar România – prinsa ca într-un cleste. Urma un an al umilintelor pentru români.
Orgoliile si continuarea dezastrului
Dezastrul de la Turtucaia nu a fost urmat de o serie de masuri menite sa redeseze situatia. Din contra a urmat o noua serie de erori, iar orgoliile comandantilor prefigurau un dezastru si mai mare. Dupa Turtucaia, de urgenta a fost tinut un consiliu de razboi la Peris la 15 septembrie 1916.
La acest consiliu au participat regele Ferdinand si ofiterii Marelui Stat Major, printre care si generalii Prezan si Alexandru Averescu.
Primul care a venit cu o solutie a fost Alexandru Averescu, cel care sustinut ca ofensiva româneasca din Transilvania trebuie oprita, iar grosul trupelor românesti sa treaca Dunarea împotriva bulgarilor si nemtilor în sud. Generalul Prezan a venit însa cu cea mai echitabila si echilibrata solutie. Acesta sustinea ca întreruperea ofensive în Transilvania ar fi o mare greseala tactica. Prezan dorea sa continue înaintarea în Transilvania cu o parte a trupelor, iar restul sa fie trimise în sud pentru a opri ofensiva germano-bulgara. 
Orgoliile lui Averescu s-au impus, fiind si un personaj influent în Statul Major, dar si compania regelui Ferdinand.
A urmat ”Operatiunea Flamânda”. Ofensiva în vest a fost oprita, iar grosul trupelor a fost îndreptat catre sud. Soldatii au trecut Dunarea în Bulgaria si au atacat pe 29 septembrie 1916 în apropierea localitatii Flamânda.
Desi superioare numeric, trupele românesti au esuat si de aceasta data.
”Începuta la 18 septembrie /l octombrie, trecerea trupelor române pe malul drept a provocat deruta în comandamentul bulgaro-german al feldmaresalului von Mackensen. Ca si cum soarta s-ar fi înversunat împotriva noastra, dupa acest început promitator, ploaia torentiala, însotita de o furtuna, a rupt podul de vase si — ceea ce a fost mult mai grav —, facând sa creasca apele Dunarii, a permis venirea monitoarelor austro-ungare, care au început sa bombardeze podul”, adauga Florin Constantiniu.
Averescu, în loc sa mentina ofensiva în orice conditii, se retrage. Consecintele au fost bineînteles grave. Cu ofensiva oprita în vest si fara succesul scontat în sud, România urma sa faca fata unei invazii de proportii. Pâna si feldmaresalul von Mackensen i-a spus lui Averescu ca, daca insista la Flamânda, soarta armatei române ar fi fost alta. „Stii d-ta ca, daca continuai, eram pierdut?”, i-a spus în 1918 Mackensen lui Averescu.
Anotimpul dezastrului
În toamna anului 1916, profitând de întreruperea înaintarii armatei române si de relocarea grosului trupelor în sud, fara succes generalul E. von Falkenhayn a început ofensiva din vest.
Armata româna era prinsa în cleste. Au urmat înfrângeri succesive, iar soldatii români se aparau mai mult din fuga în fata armatelor care atacau din toate partile. Dupa o firava rezistenta în trecatorile Carpatilor, unde osteanul simplu, palmasul trimis sa-si apere tara, si-a aratat pe deplin valoarea si eroismul, fortele Puterilor Centrale au invadat Oltenia si Muntenia.
Târgul Jiul a fost cucerit în noiembrie, iar trupele germano-bulgare au trecut Dunarea la Zimnicea. Era o situatie critica, cu înfrângeri succesive. Practic Oltenia si Muntenia a fost ocupata. Trupele inamice amenintau Bucurestiul, capitala României si existenta statului român. Armata româna a pregatit o ultima actiune de aparare a capitalei la Neajlov si Arges. Batalia data aici a fost considerata a fi „Marna româna“.
Batalia a început bine, dar trupele românesti au fost în final înfrânte. Pâna si planul de operatiuni al armatei române a fost capturat de inamic la Gaesti. Era un dezastru total. Ministerele de Razboi si Externe erau deja mutate la Iasi.
La 6 decembrie 1916, trupele germane au ocupat capitala României. Bucurestiul a capitulat fara foc. Primarul Emil Petrescu a fost însarcinat cu toate formalitatile legate de capitulare. Capitularea Bucurestiului a avut loc oficial la Prefectura Politiei, în prezenta primarului si a reprezentantilor Guvernului.
Academicianul Virgil Draghiceanu descria în cartea sa de memorii, „707 zile subt cultura pumnului german“, ocuparea Bucurestiului. „Înaintam pe Calea Victoriei. Îi vad venind încununati de crisanteme. Evident sunt într-un acces de nebunie morala; se simt în acest moment soldatii Dumnezeului lor. Ofiterii întreaba de Capsa, Iordache. Cu o suprema satisfactie se instaleaza la mese. Platesc orice preturi; toti sunt plini de bani. Astfel cazu… una din cele mai mari cetati ale lumii, dupa Paris, cu 18 forturi si 18 fortificatii intermediare“, nota academicianul român.
România era în fata unui dezastru uluitor. Capitala a fost mutata la Iasi, iar din teritoriul tarii mai ramasese doar Moldova.
Au murit deja câteva sute de mii de soldati, iar în tara domnea un adevarat haos într-o retragere generala si precipitata. „Spectacolul drumurilor era de nedescris: barbati, femei, copii, bolnavi, batrâni, schilozi, pe jos, în trasuri, în carute, calari, umblau în ploaie, pe vânt, pe frig, pe ninsoare. Unii adunasera în graba ce putusera din avutul lor si îl târau dupa ei. Altii nu mai puteau înainta si cadeau sleiti de puteri si lihniti de foame de-a lungul soselelor. Altii mureau prin santuri si trupurile lor descompuse erau lasate în prada corbilor. Pe Iânga aceasta, exodul populatiei civile se amesteca cu convoiurile armatei în retragere, soldatii, grabiti sa treaca spre a executa ordinele ce aveau, rasturnau tot ce le statea în cale, se nasteau astfel învalmaseli îngrozitoare, în departare se auzeau focurile inamicului, copiii tipau, femeile plângeau, oamenii racneau, ploaia nu mai înceta, gerul se întetea, într-o parte un sat era bombardat, într-alta se vedeau flacari de incendiu. Era o viziune de infern”, scria I.G. Duca.
Moldova a ramas neocupata doar datorita strategiei de aparare în triunghi a Armatei a 4-a, care a reusit sa împiedice trupele germane sa intre în Moldova prin Carpatii Rasariteni. În acel moment România era aproape îngenuncheata.
O armata prost pregatita si o clasa politica care a esuat
Istoricii spun ca dezastrul armatei române în anul 1916 s-a datorat în primul proastei înzestrari a armatei române, a unei clase politice dezinteresate, a coruptiei, dar si din cauza nerespectarii obligatiilor de razboi ale aliatilor.
Specialistii spun ca guvernul liberal al lui Bratianu a bagat România în razboi total nepregatita. Mai mult decât atât, forta militara a inamicului a fost total subestimata. Practic a fost o intrare iresponsabila într-un razboi prea mare. ”Guvernul liberal a angajat România în razboi cu armata nepregatita, a subevaluat capacitatea de riposta a adversarului si si-a întemeiat planurile de lupta pe promisiunile Aliatilor. Coruptia si dezordinea din anii neutralitatii si-au spus cuvântul la începerea operatiilor militare, haosul capatând, în anumite segmente ale articulatiilor militare si civile, proportii uriase”, scria în lucrarea sa ”O istorie sincera a poporului român„, istoricul Florin Constantiniu.
La rândul sau, C. Argetoianu descrie perfect problemele armatei române, dezorganizarea care domnea si prefigura dezastrul.
”Un talmes-balmes de ambulante vechi si noi, de furgoane, de carute rechizitionate, de automobile hodorogite, de cuptoare si de bucatarii de campanie amestecate unele cu altele, în voia Domnului. O forfoteala de ofiteri, de gradati si de civili, zbierând si înjurându-se între ei, ierarhic, blestemând cu totii «organizarea» (ar fi fost mai exact «dezorganizarea»), încurcau si mai rau, parca dinadins, ceea ce fusese deja atât de bine încurcat în zilele precedente”, scria acesta descriind coloana sanitara a armatei române organizata în Parcul Carol.
Pâna si generalul Berhlot remarca acest lucru când a venit sa-i instruiasca pe soldatii români. ”Admirabil de dezorganizati”, spunea acesta despre români.
Totodata situatia a fost complicata si mai mult de numiri bazate pe interese si nepotisme. În fruntea corpurilor de armata au ajuns si personaje incapabile, numite pe baza simpatiilor.
„În pregatirea armatei române pentru razboi, Bratianu a savârsit mari erori. Întocmai cum la Ministerul de Externe îl pusese pe slabul Emanoil Porumbaru pentru a conduce el întreaga activitate diplomatica, tot astfel, la Marele Stat Major, în locul unui general capabil, l-a numit pe generalul Dumitru Iliescu, total obedient fata de primul-ministru, tipul generalului fanfaron si iresponsabil, anuntând ca tot este pregatit si ca victoria e sigura. Bratianu însusi evalua eronat viitoarea campanie: el îi spunea generalului Averescu, în 1915, ca eliberarea Transilvaniei se va face în 15 zile!”, preciza Florin Constantiniu.
În functiile de conducere ale armatei si-au facut loc si incompetentii si lasii, cel mai bun exemplu fiind comandantul orasului Turtucaia, care si-a abandonat soldatii în fata inamicului.
Înfrângerile umilitoare au scos la iveala si problemele grave ale societatii românesti macinate de nepotism, dorinta de capatuiala si neputinta. „Piramida noastra sociala e morbida — vârful bolnav de sifilis, temelia de pelagra. A trebuit acest cataclism ca sa crape mincinoasa fatada occidentala, ca sa vedem în dosul ei… într-o asemenea situatie tragica, cu elementele de-aici, nefiind o tara de opinie publica sau de libertate constitutionala, nu se asteapta nimeni la o schimbare de politica interna. Guvernul, care în Franta ar fi cazut din primele zile, si în Italia ar fi fost asasinat, e tot atât de sigur la locul lui”, scria si Octavian Goga dupa caderea Bucurestiului.
Abia în 1917, România a fost salvata de eroismul soldatilor simpli, care au sarjat de multe ori la baioneta în fata inamicului reusind sa împiedice ocuparea Moldovei.
sursa: adevarul.ro
