Pericle si secolul de aur al Atenei

Fiecare generatie îsi are Cezarii, Augustii, Napoleonii si Washingtonii sai. Dar daca toti acestia se nimeresc într-o societate care nu-i accepta, fie ca este înca nematurizata, fie ca e prea putreda, asemenea oameni, în loc sa ajunga la putere, sfârsesc de obicei ori în furci, ori în bezna.

Pericle a fost unul din putinii norocosi. A avut de partea lui imrejurari fericite si s-a vazut înzestrat cu însusiri ce raspundeau atât de bine timpului sau, încât istoria – care întotdeauna se înclina în fata norocului – a sfârsit prin a da numele sau celei mai glorioase si mai prospere perioade a vietii ateniene. Epoca lui Pericle este epoca de aur a Atenei.

Era fiul lui Xantip, un ofiter de marina care, la Salamina, si-a câstigat tresele de amiral, si a comandat apoi flota în victorioasa batalie de la Mycale.

Mama i-a fost Agariste, stranepoata a lui Clistene. Era deci un aristocrat, însa cu idei legate de partidul democrat, cel cu viitorul cel mai sigur.

Înca de copil, ceva trebuia sa-i conduca destinul catre un loc de prim rang, pentru ca înca de pe atunci, asupra originii sale circula o legenda care se învecina cu supranaturalul. Se spunea ca Agariste, cu putin înainte de a-l aduce pe lume, a primit în somn vizita unui leu.

În realitate, micul Pericle nu aducea a leu. Era mai degraba delicat si fragil, cu un cap ciudat, în forma de para, care mai târziu a ajuns tinta tuturor glumelor Atenei, ce-si facusera din asta subiect de nenumarate discutii.

In familie, i se daduse înca de mic o educatie de print mostenitor, lucru de care el a profitat cu multa râvna si inteligenta. Istoria, economia, literatura, strategia erau hrana sa zilnica. I-o ofereau cei mai cunoscuti profesori din Atena, printre care se remarca filozoful Anaxagora, caruia elevul i-a ramas si mai târziu foarte atasat.

De la început, Pericle trebuie sa fi fost un copil prea serios, prea devreme preocupat de propria sa importanta, si cu evidente trasaturi de „cel dintâi din clasa”, întelept si cumintel, ceea ce probabil ca nu îl facea popular în fata colegilor de aceeasi vârsta. Pentru ca, din prima clipa când a intrat în politica – si a intrat foarte repede-, el nu a comis nici una din acele greseli în care, de obicei din impetuozitate, cad debutantii. Dovada este porecla de Olimpianul pe care repede i-au dat-o si i-au pastrat-o însisi adversarii, chiar daca o faceau si cu usoare nuante de ironie.

Cu adevarat, era în el ceva care parea sa-i vina de sus. Poate felul sau de a vorbi sa fi lasat aceasta impresie. Pericle nu era un orator volubil, îndragostit de propriul sau glas, ca Cicero si Demostene. Discursuri pronunta rareori, si le mentinea în limite discrete. Discursurile sale nu erau facute pentru a entuziasma, ci doar pentru a convinge. Poseda logica geometrica a monumentelor si a arhitecturii acelei epoci. În ele nu exista pasiune. Existau numai fapte, date, cifre si silogisme.

Pericle era un om onest, dar nu în genul lui Aristide, care îsi facuse din cinste o religie, printre niste compatrioti pungasi carora le placea sa fie condusi de un gentleman ce-i lasa totusi sa fure în continuare. Pericle era cinstit din fire.

Adevarul e ca a parasit politica având aceeasi avere cu care a intrat în ea; în privinta altora, însa, a fost mai tolerant. Probabil ca, tocmai din cauza acestui bun simt al sau, atenienii nu s-au plictisit sa-l tot aleaga, timp de aproape patruzeci de ani fara întrerupere, din 467 pâna în 428, în cele mai înalte functii, recunoscandu-i, în calitatea sa de strategos autokrator, mai multa putere decât îi acorda Constitutia.

Autentic democrat, dar fara bigotisme, Pericle nu a abuzat de democratie. Pentru el, cel mai bun regim era acela al unui liberalism luminat, cu un reformism progresiv, care sa garanteze cuceririle poporului în ordinea de stat si sa excluda vulgaritatea demagogica. Este visul pe care îl au toti oamenii politici întelepti. Norocul lui Pericle consta tocmai în faptul ca Atena, dupa Pisistrate, Clistene si Efialte, era în masura sa poata realiza asta, având o clasa conducatoare pregatita sa o faca.

Democratia, consfintita de lege, mai întâmpina înca niste greutati în aplicarea ei peste denivelarile economice dintre clase.

Pericle a introdus în armata, ”solda”, pentru a nu ruina familiile celor saraci si un mic stipendiu pentru juratii din tribunale, tocmai pentru ca aceasta functie delicata sa nu ramâna un monopol al bogatilor.

A extins cetatenia asupra unei numeroase categorii de persoane care, dintr-un motiv sau altul, erau lipsite de acest drept, dar a impus, sau a lasat sa fie impus, un gen de rasism, interzicând legitimarea copiilor avuti cu strainii. Masura absurda, pentru care el însusi avea sa plateasca mai târziu.

Cea mai însemnata arma politica a sa au fost lucrarile publice. Putea sa întreprinda oricâte voia, pentru ca, având marile libere, si cu o flota ca cea ateniana, comertul naviga cu toate pânzele sus, iar vistieria era plina de bani. De altfel, toti marii oameni de stat sunt si mari constructori. Dar ceea ce îl deosebea pe Pericle de ceilalti nu este atât volumul lucrarilor, cât desavârsirea tehnica si gustul artistic care le-au inspirat.

Avea si oameni care s-o faca, se întelege: mesteri ca Ictinos, Fidias, Mnesicle. Pericle a fost cel care i-a chemat, el i-a selectionat si el le-a directionat ideile. Asa a fost realizat zidul urias care avea sa izoleze pe uscat orasul si portul. Vazând în asta o fortareata de necucerit, spartanii au trimis o armata care sa-l distruga, dar el a rezistat.

Pericle a întâmpinat oarecare opozitie ca sa-i convinga pe concetatenii sai în ridicarea Partenonului, cea mai bogata mostenire arhitectonica si de arta pe care ne-a lasat-o Grecia. Devizul prevedea o cheltuiala de peste zece miliarde de lire.

Atenienii, oricât erau ei de iubitori de frumos, nu se simteau dispusi sa cheltuiasca atât. E caracteristica pentru Pericle stratagema folosita ca sa-i convinga. ”Bine”, a spus el resemnat, „atunci fiti de acord sa-l construiesc eu pe propria mea cheltuiala. Adica sa scriu pe fronton, în loc de Atena, numele meu, Pericle.” Invidia, la un loc cu emulatia, au reusit sa obtina ceea ce îi refuzase zgârcenia!

Desi trecea drept un frigid, si poate ca asa era, Pericle, ca toti oamenii stapâniti de ambitii politice, a trebuit sa plateasca într-o zi tribut celei mai omenesti dintre toate slabiciunile, amorul,  si sa-si piarda capul pentru o femeie.

Lucrul era putin cam neplacut, din doua motive: mai întâi, pentru ca omul era deja însurat si, pâna atunci, se dovedise cel mai virtuos dintre soti; al doilea, pentru ca femeia de care se îndragostise era o straina, cu un trecut si cu o pozitie oarecum discutabile.

Aristofan, limba cea mai otravita a Atenei, zicea ca Aspasiaera era o fosta curtezana din Milet, unde patronase o casa de moravuri dubioase. Nu detinem elemente, care sa confirme sau sa dezminta acest lucru.

Odata venita la Atena, ea a deschis aici o scoala care nu diferea cu mult de cea înfiintata la Lesbos de Safo. Aspasia nu scria poezii, dar era o intelectuala care lupta pentru emanciparea femeii, voind s-o sustraga gineceului si s-o faca partasa la viata publica, egala în drepturi cu barbatul.

Sunt lucruri care astazi ne lasa indiferenti, dar care, pe atunci, pareau de-a dreptul revolutionare.

Aspasia a avut o mare influenta asupra obiceiurilor ateniene, creînd acel prototip de ”hetaira” care mai târziu a devenit un lucru obisnuit în oras. Nu stim daca era frumoasa. Laudatorii ei ne vorbesc de „glasul sau de argint”, de „parul sau de aur” si de „piciorul cambrat“, însusiri care pot apartine oricarui tip de femeie.

Farmec, in mod sigur avea, pentru ca toti sunt de acord în a-i lauda arta de a conversa si manierele. Unii spun ca, atunci când a cunoscut-o Pericle, era iubita lui Socrate, care, fiind prea putin amator de femei, i-a cedat-o cu placere si i-a ramas în continuare prieten. E sigur ca salonul ei era frecventat de cele mai distinse persoane din Atena. Aici veneau Euripide, Alcibiade, Fidias. Ea se pricepea atât de bine sa-i întretina pe toti încât Socrate a recunoscut, poate exagerând putin, ca de la ea a învatat arta de a purta o discutie.

Sigur ca astfel de însusiri l-au atras pe Olimpian care, de asta data, nu a mai rezistat tentatiei de a coborî pe pamânt si de a se comporta ca orice muritor obisnuit.

Se pare ca, simtindu-se bine, s-a hotarât sa observe ca, în acel moment, nevasta sa era ceva mai putin virtuoasa decât el. In loc sa-i reproseze acest lucru, i-a propus divortul, pe care ea l-a acceptat. Asa, a condus-o la el acasa pe Aspasia care, devenita astfel „prima doamna a tarii”, a deschis un salon si, între conversatii, i-a daruit lui Pericle un fiu. Aici s-au batut cap in cap principiile lui Pericle. El era autorul legii care interzicea legitimizarea si acordarea cetateniei copiilor rezultati din uniuni cu strainii. Acum îi cazuse el însusi victima. A privit totul cu demnitate, asa cum ii sta bine unui mare conducator.

Aspasia l-a facut fericit dar, din punct de vedere politic, nu i-a purtat noroc.

Progresisti în Parlament, atenienii în familie erau conservatori si nu s-au împacat cu exemplul acestui autokrator care îsi trata concubina de la egal la egal, îi saruta mâna si o facea copartasa la viata si preocuparile sale.

Devenind din ce în ce mai izolat, Pericle a început sa piarda legatura cu masele si cu poporul, care i-a acuzat de snobism si a început sa nu se mai uite la el cu simpatie. Au continuat totusi, multi ani, sa-i dea votul si sa-l confirme pe postul suprem de conducator. El a cazut, putem s-o spunem, o data cu Atena, atunci când s-a sfârsit primatul pe care el însusi, printr-o politica înteleapta, interna si externa, l-a conferit orasului.

Acest primat luminos si scurt ca un meteorit se confunda cu cel al Greciei, a carei civilizatie a atins împlinirea si înflorirea pentru un timp ceva mai lung de trei generatii.

Pericle a avut fericirea sa contemple, aproape în întregime, acest minunat curcubeu si sa-i dea numele sau. Oricât de înduiosatoare i-a fost, pâna la urma, soarta, în ingratitudinea oamenilor si în durere, ea a reprezentat, totusi, destinul cel mai frumos ce poate fi harazit vreodata unui om.

Indro Montanelli, Istoria grecilor, Ed. Artemis, Bucuresti, 1996