Calatoria in oglinda si prezicerea viitorului
Tehnica viziunilor si a prezicerilor facute pe suprafetele lucioase de ape, metale si oglinzi strabate istoria omenirii înca din vremurile patriarhilor biblici. Vizualizarea lumii de dincolo e unul dintre cele mai fascinante capitole ale iscoditorului spirit uman.
Prezicerea din En-Dor
Magica lume ascunsa în luciul adânc al oglinzilor i-a fascinat dintotdeauna pe oameni. Aparent, un simplu obiect menit sa ne reflecte înfatisarea, oglinda a fost folosita înca din vremurile biblice ca o poarta de comunicare cu lumea spiritelor, cu tarâmul de dincolo.
Practica oculta, oficiata mai ales de magi, vrajitori si samani, calatoria în lumea oglinzilor are o continuitate si o varietate surprinzatoare de-a lungul istoriei. Informatiile legate de aceasta problema ne vin din literatura, din mitologie, din religie, din politica, ba chiar si din viata cotidiana. Chiar daca aceasta istorie sare uneori peste secole întregi, totusi este clar ca folosirea oglinzilor pentru întâlnirea cu spiritele defunctilor a jucat un rol important înca de la începuturile umanitatii.
Informatii legate de practicile prezicerii apar înca din Vechiul Testament. În prima carte a lui Samuel se spune ca regele Saul i-a gonit pe toti prezicatorii din Israel, ordonând apoi sa fie ucis oricine va face sa apara vreun spirit.
Iata însa ca mai târziu, când a avut nevoie ca defunctul sau mentor, regele Samuel, sa-l îndrume într-o hotarâre pe care trebuia sa o ia, Saul s-a deghizat si a mers la En-Dor, o localitate unde traia o prezicatoare pe care a silit-o sa cheme spiritul lui Samuel, conducatorul profet al lui Israel. „Atunci Saul a zis slujitorilor lui: «Cautati-mi o femeie care sa cheme mortii, ca sa ma duc s-o întreb». Slujitorii lui i-au zis: «Iata ca în En-Dor este o femeie care cheama mortii». Atunci Saul s-a schimbat, a luat alte haine si a plecat cu doi oameni. Au ajuns la femeia aceea noaptea. Saul i-a zis: «Spune-mi viitorul chemând un mort si scoala pe cine-ti voi spune» (…). Femeia a zis: «Pe cine vrei sa-ti scol?». Si el a raspuns: «Scoala-mi pe Samuel» (…). Femeia a zis lui Saul: «Vad o fiinta dumnezeiasca sculându-se din pamânt». El i-a zis: «Cum este la chip?». Si ea a raspuns: «Este un batrân care se scoala si este învelit cu o mantie»”. (I Samuel 27, 28)
Oare cum a facut femeia din En-Dor sa apara spiritul lui Samuel? Desi Biblia nu descrie metoda folosita, cu siguranta a apelat la o suprafata de apa sau un obiect stralucitor, pe care ar fi putut sa apara o viziune. Procedeul nu ar fi izolat. Tot în Vechiul Testament se vorbeste despre niste vase de argint folosite si pentru hrana, dar si ca oglinzi pentru profetii.
Traditia samanica
Antropologii care au studiat culturile si ritualurile tribale afirma ca, în cadrul lor, invocarea spiritelor era facuta prin metode asemanatoare celor din Vechiul Testament.
În Siberia, de exemplu, samanii Tungus foloseau oglinzi de cupru pentru a „chema spiritele”. În limba lor, cuvântul „oglinda” deriva dintr-o radacina care desemna sufletul sau spiritul, oglinda fiind considerata receptaculul spiritului.
Nenumarate studii rusesti si occidentale au dovedit ca samanii erau capabili sa vada spiritele defunctilor, concentrându-si privirea pe acele oglinzi de cupru. Scopul samanului era sa rezolve problemele vietii cotidiene cu care se confrunta întreaga comunitate – razboaie, seceta, epidemii, dar si diferite alte probleme ale membrilor tribului.
Ca si în pasajul din Odiseea în care Homer descrie viziunile lui Ulise, indienii pawnee din America de Nord citeau viitorul în picaturile de sânge. Când un membru al tribului omora un viezure, cel mai batrân om din sat îl jupuia în timpul noptii, varsându-i sângele într-un vas si apoi copiii erau îndemnati sa-si contemple chipul în luciul rosiatic al lichidului. Daca se vedeau aparând cu parul alb, aceasta însemna ca vor trai pâna la batrânete. Daca imaginea era întunecata si neclara, însemna ca vor muri de boala. Daca nu aparea niciun fel de imagine, copilul urma sa fie ucis de mâna unui dusman.
La Fez, în Maroc, pentru chemarea spiritelor defunctilor e folosit pâna în ziua de astazi un recipient plin cu apa.
În Egipt, se ghiceste curent în picaturile de cerneala, la fel cum Ulise ghicise în sânge.
Dee Halde, un mare calator al secolului al XVIII-lea, care a ajuns pâna în China, povesteste ca prezicatorii taoisti citeau într-un vas cu apa evenimentele care urmau sa agite imperiul.
Tulusii din Africa ghiceau viitorul într-un vas ce apartinea vrajitorului, umplut cu apa neînceputa.
Si în satele (nu neaparat izolate) din România se practica identificarea, într-o galeata cu apa, a unui hot sau criminal.
Într-o lucrare despre proprietatile plantelor medicinale, Richard Evans Schultes si Albert Hoffman, cei doi chimisti care au descoperit LSD-ul, vorbesc despre un trib din vestul Americii care intra în legatura cu mortii prin intermediul unei plante si al unei oglinzi. Cei care au viziuni în oglinda consuma în prealabil cantitati mari dintr-o planta numita iboga. Membrii tribului Bwiti le-au povestit cercetatorilor cum combinatia dintre acea planta misterioasa si oglinda le „deschide capul”, astfel încât spiritul lor putea sa ajunga în „tara mortilor”.
Lampile cu oglinzi
Subiectul spiritelor, invocat prin intermediul oglinzilor, a aprins imaginatia literara si a altor culturi, în afara de cea greceasca. Multe dintre povestile cuprinse în „O mie si una de nopti” descriu experiente oculte cu oglinzi. Sa luam drept exemplu povestea lui Aladin si a lampii sale fermecate. În ea nu se vorbeste despre spiritele defunctilor, ci de alt fel de aparitii, numite „genii”, niste entitati extrem de bizare, care aveau capacitatea de a îndeplini dorintele celui care putea sa le elibereze din lampile unde erau tinute ca prizoniere.
Pe vremuri, exista o practica numita „lampadomancie”, care consta în cititul în lampile de metal. Lampile cu ulei din India deveneau niste oglinzi excelente, în clipa în care erau aprinse. La fel sunt si vechile oglinzi ale lampilor cu gaz românesti, menite sa amplifice puterea flacarii. În vechile ritualuri ale tiganilor din Ardeal, lampa cu oglinda din metal lustruit era folosita adesea în facerea si desfacerea vrajilor.
Ghicitul în hidromel
Într-un manuscris celt datând din secolul al XII-lea, se povesteste ceea ce i s-a întâmplat lui Lludd, rege al Bretaniei, atunci când a încercat sa-i prinda pe dragonii pe care i-a vazut în luciul unui vas plin cu apa.
Strigatul acestor dragoni era asa de cumplit, încât „barbatii se albeau la fata si îsi pierdeau puterile, femeile însarcinate avortau, baietii si fetele îsi pierdeau cunostinta, iar animalele, copacii, pamântul si apele deveneau sterile”.
Acesti dragoni reprezentau o amenintare atât de mare pentru pamânturile lui Lludd, încât acesta a fost constrâns sa gaseasca o cale pentru a-i alunga. Sfatuindu-se cu fratele lui, regele Frantei, acesta i-a spus ca acei dragoni puteau fi facuti sa apara în luciul unui vas cu hidromel si puteau fi prinsi cu o bucata de matase. „Vei arunca matasea peste ei”, i-a spus monarhul, „si îi vei închide într-un cufar de piatra pe care trebuie apoi sa-l îngropi în locul cel mai sigur al regatului tau”.
Lludd a facut întocmai, reusind sa-i prinda pe dragoni si sa-i închida pentru totdeauna în capcana de piatra.
Povestea lui Lludd dovedeste continuitatea istorica a miracolelor înfaptuite peste luciul unor vase de apa, asa cum se întâmpla si în scena din piesa lui Shakespeare, „Macbeth”, în care trei vrajitoare fac sa apara viziuni în vapori fierbinti.
Evul Mediu avea si el ritualuri distincte, menite sa dezlege cu ajutorul spiritelor, pentru a obtine informatii necunoscute pâna atunci. Cei care vedeau spiritele pe atunci erau baietii tineri. Procedeul prin care erau chemate faceau parte din mijloacele medicinii epocii si nu este exclus ca însisi medicii sa se fi folosit de el. În opera sa capitala, „Faust”, Goethe mentioneaza unele dintre aceste tehnici. Gasim acolo metode de folosire a oglinzilor care permit demascarea hotilor, experiente extrapolare, stabilirea diagnosticelor maladiilor, ba chiar o metoda care permite aducerea a noua spirite prin intermediul unui pahar umplut cu apa de izvor.
Când agentul 007 se uita în oglinda
Dar povestea cea mai fascinanta a viziunilor realizate în oglinzi îi apartine unui englez pe nume John Dee, un erudit al epocii elisabetane. Nascut în 1527, la Londra descopera din copilarie placerea studiului, dar si a inventiilor diverse, jurând ca îsi va consacra întreaga viata cercetarii si cartilor.
Ardoarea sa a fost recompensata. La nouasprezece ani, preda deja în mai multe universitati, mai ales în Franta, unde numeroasele sale excentricitati erau apreciate mai mult chiar decât studiul fizicii si al matematicii în care excela.
Reputatia sa nu putea fi însa judecata de nimeni, având în vedere ca înca de la vârsta de douazeci de ani, era considerat în lumea întreaga drept un savant de renume si un expert în tehnicile maritime. A scris o lucrare de matematici care a devenit celebra, un tratat despre Euclid, si a inventat un aparat care le permitea marinarilor sa descifreze hartile maritime.
Spre apogeul vietii, regina Elisabeta l-a angajat ca agent secret. Se spune ca era fascinata de privirea lui Dee, care era poreclit „Ochi”. De aceea, când semna mesajele secrete pe care le adresa reginei, desena doua cercuri alaturate, care reprezentau ochii sai, urmate de un semn asemanator cu cifra 7. Semnatura sa semana deci cu 007, codul lui James Bond, un agent secret al timpurilor moderne, aflat în slujba curtii regale a Angliei…
În timp ce studia unele obiecte aduse de spanioli din Mexic, Dee a descoperit o oglinda din chihlimbar, care parea ca fusese folosita de azteci în scopuri divinatorii. A fost surprins când a observat ca ea îi permitea sa obtina viziuni de natura transcendentala si, în scurt timp, a folosit-o în slujba reginei, care nu a ezitat sa mearga într-o noapte în laboratorul lui de alchimie, pentru a intra în legatura cu spiritele înaintasilor încoronati.
In ciuda rolului pe care l-a jucat pe lânga regina, si a reputatiei sale academice, oamenii din Londra l-au considerat totdeauna un vrajitor. Într-o zi, în timp ce era plecat într-o calatorie în afara tarii, casa sa a fost luata cu asalt si incendiata. Se spune ca, din locul în care se gasea, Dee a vazut incendiul care îi mistuia casa si cartile în oglinda sa de chihlimbar de care nu se despartea niciodata.
În locuinta distrusa, Dee amenajase o camera speciala, unde chema spiritele prin intermediul oglinzii aztece, consemnând apoi viziunile pe care le avusese, într-un manuscris lung si detaliat, din care o parte a supravietuit, printr-o minune, pâna în zilele noastre.
În el sunt descrise în amanunt spiritele care apareau mai întâi pe luciul oglinzii, iesind apoi din ea în vazduh.
Invocarea spiritelor n-a fost totusi singurul scop al lui John Dee. Acest mare om de stiinta se folosea de tot ce îi statea în putinta pentru a ajunge la Dumnezeu. El spera ca, prin comunicarea cu îngerii, va reusi sa-i reuneasca pe catolici si pe protestanti într-o singura religie crestina, cea a dragostei universale.
Cu toate ca autoritatile celor doua biserici l-au amenintat de multe ori ca va fi judecat pentru erezie, Dee a continuat sa vorbeasca în mod public despre aceste întâlniri ale sale cu îngerii, prin intermediul oglinzii aztece. Dupa moartea reginei Elisabeta, a fost îndepartat de la Curte si a murit, aproape în saracie, la Mortlake, în Surrey, în 1608.
Dupa moartea sa, un manuscris pretios în care prezenta tehnicile obtinerii viziunilor în oglinda a disparut vreme de câteva zeci de ani. Printr-un miracol, a reaparut într-un magazin de peste din Londra, unde era folosit ca ambalaj. Soarta lui ar fi fost, fara îndoiala dramatica, daca un erudit n-ar fi descoperit, din pura întâmplare, ca pastravul pe care îl cumparase era învelit într-un manuscris…