Traditii geto-dacice: Invierea si Renasterile

Dupa cum au consemnat autorii eleni si latini, geto-dacii credeau în nemurirea sufletului si în renasterea trupului. Credinta în nemurire si în renastere o propovaduise însusi Zamolxis, iar primul strain ce aminteste de ea este Herodot:

„Iata cum stiu sa se faca nemuritori getii: ei cred ca nu mor si ca acel care dispare din lumea noastra se duce la zeul Zalmoxis. Unii dintre ei socotesc ca acesta (este) Gebeleizis. (…) Zalmoxis acesta (…) a cladit o casa pentru adunarile barbatilor, în care (se spune) îi primea si îi punea sa benchetuiasca pe fruntasii tarii, învatându-i ca nici el, nici oaspetii sai si niciunul dintre urmasii acestora nu vor muri, ci vor merge într-un anume loc, unde vor trai pururi si vor avea parte de toate bunurile. (…)

Cred în nemurire si terizii si crobizii. Ei spun ca cei morti pleaca la Zalmoxis si ca se vor întoarce. Dintotdeauna ei au crezut ca aceste lucruri sunt adevarate. Aduc jertfe si benchetuiesc ca si cum mortul se va întoarce”.

Platon aminteste de „un medic trac, unul din ucenicii lui Zalmoxis, despre care se zice ca îi face pe oameni nemuritori.”

Diodor din Sicilia scrie si el: „La asa-numitii geti, care îsi închipuie ca sunt nemuritori, Zalmoxis pretindea ca si lui îi daduse legile Hestia, zeitatea lor”.

Relatând expeditia lui Alexandru cel Mare în zona Dunarii, Arrian îi pomeneste pe „Getii care cred în nemurire”.

În „Viata lui Pythagoras”, Iamblichos scrie: „Zalmoxis (…) s-a întors la geti, le-a întocmit legile, cum am aratat la început, si i-a îndemnat la barbatie pe concetatenii sai, convingându-i ca sufletul este nemuritor. Chiar si acum, galattii toti si trallii si multi dintre barbari îi învata pe copiii lor ca nu este cu putinta ca sufletul sa piara, ci ca el continua sa existe, si ca nu trebuie sa se teama de moarte, ci sa înfrunte cu vitejie primejdiile. Si pentru ca i-a învatat pe geti aceste lucruri si le-a scris legile, este socotit la ei drept cel mai mare dintre zei.”

Împaratul roman Iulianus Apostatul scrie: „Crezând ca nu mor, dar ca îsi schimba locuinta, ei (getii) sunt mai porniti sa lupte, decât ar fi înclinati sa întreprinda o calatorie”.

Primii crestini au fost acuzati de „pagâni” ca s-au inspirat din religia  geto-dacilor. Astfel, într-o polemica, Sfântul Origenes scrie: „Apoi fiindca noi (crestinii – n. n.) cinstim pe cel prins si mort, cum spune Celsius, el crede ca noi am facut la fel ca getii care îl cinstesc pe Zalmoxis.”

Nu numai strainii au lasat marturii despre Înviere, ci si geto-dacii însisi, în graiul lor. Unele dintre aceste marturii sunt înscrise pe celebrele tablite de la Sinaia. Iata un astfel de text, în traducere româneasca, despre patimile, moartea si învierea lui Zamolxis:

„Maica Frumoasa si Sfânta plângea ca L-au taiat pe Fiul Ei vrajmasii. Fiului I-au ranit trupul niste unii, noaptea. Pe Cel Curat, pe deal, cu bâtele L-au chinuit, pe Luna Plina. Nobilii L-au aflat si L-au adus la stâna pe Fiul lui Leto. Dihaniile în zi de post (într-o vineri – n.n.) L-au taiat.

Au plâns la lesul mutilat si L-au învelit. Sfântul tutore Esiof, împleticindu-se, L-a ridicat usor de acolo pe Fiu. L-au plâns tare ai Lui. Apoi cu pamânt L-au acoperit. Si Cel Taiat, deodata din morti înviind, S-a înaltat. La ai Lui S-a înapoiat Fiul”.

Iata înca o marturie, tot de la Sinaia: „Mâniosi, cei sase s-au ridicat la lupta. Înteleptul de Esepo s-a rugat la toti dintre domnii cei întunecati: – Dati-mi Fiul meu Prea Iubit! Zeul ucis, din fericire, a înviat pentru hristoni” (initiati – n.n.).

Faptul ca în primul text se pomeneste de stâna unde a fost adus Zamolxis, dupa ce a fost ucis, confirma înca o data ca în „Miorita”, cântecul nostru sacru, se povesteste chiar de patimile si învierea lui Zamolxis, zeul-pastor. În mai multe variante mioritice, eroul învie:

Si mama purta,

În traista ducea

Apa-nvietoare,

Buruieni tamaduitoare

Si mi-l oblojea

Si mi-l descânta,

De mi-l învia.

Mama oasele aduna

Si os cu os lipea,

Mioara din gura-i sufla

Si ciobanul învia.

La mormânt mergea

Si ea mi-l jelea

Si mi-l destepta.

În brate ca-l lua,

În cucie mi-l punea

Si acasa ca mi-l ducea.

Cu siguranta, „Miorita” este una dintre „Evangheliile” stramosilor nostri geto-daci.