Intre adevar si fictiune: au existat uriasii cu adevarat?
În toate legendele lumii se vorbeste despre „uriasii”, „zeii albi” care au venit de pe alte planete ca sa-i civilizeze pe pamânteni. Doua carti tiparite în Franta redeschid dosarul „uriasilor” si al constructiilor ciclopice
Regele cimbrilor si ciocanul de 15 kg
În toate tarile, la toate popoarele, exista povesti si legende legate de uriasii care au populat Pamântul.
Doua dintre cele mai documentate lucrari care au tratat aceasta problema apartin unor autori francezi: Denis Saurat („Atlantida si regnul gigantilor”) si Louis Charpentier („Gigantii si misterul originilor”), care sistematizeaza informatiile existente într-o maniera indispensabila unui inventar metodic al temei.
Existenta gigantilor, persiflata de unii, dar crezuta de altii, a facut sa curga multa cerneala din penita preopinentilor.
Sa fi existat oare într-o epoca antediluviana oameni cu o statura fizica uriasa, superioara celei obisnuite, niste oameni gigantici, de patru metri înaltime sau chiar mai înalti?
Multi savanti se arata sceptici în fata unor asemenea afirmatii, sustinând ca invaziile uriasilor descrise de atâtea legende se pot explica într-un fel foarte simplu: întâlnirea unor primitivi de talie scunda cu niste razboinici mai înalti decât ei…
În imaginatia celor învinsi, invadatorii de talie înalta sunt întotdeauna descrisi sub aspectul unor uriasi.
Cu toate acestea, la începutul secolului al XVI-lea, în Franta a fost facuta o descoperire care i-a pus pe gânduri pe sceptici.
Într-un tumul stravechi, s-a gasit scheletul complet al unui om care traise într-o epoca istorica foarte precisa: era vorba despre regele cimbrilor, unul dintre cele doua triburi care invadasera Galia în secolul I, învins ulterior de generalul roman Marius.
Învatatul medieval Nicolas Habicot a scris în 1613 o „Dizertatie asupra osemintelor uriasului Teutobochus, regele cimbrilor”, în care inventariaza cu rigurozitate scheletul descoperit. El apartinea unui om înalt de 25 de picioare (peste 7 metri si jumatate), cu vârsta aproximativa de 30 de ani.
Descoperirea, considerata drept autentica, a stârnit multa vâlva, si presupusul schelet al lui Teutobochus a tronat timp de generatii în Muzeul de Istorie Naturala din Paris.
Exista si alte descoperiri arheologice tulburatoare.
În timpul sapaturilor facute la Burkhalter, în Moravia, au fost gasite obiecte de piatra ale caror dimensiuni depaseau 3-4 m si care cântareau peste 15 kg fiecare. Si erau obiecte care fusesera folosite, nu ustensile simbolice. Cine sa le ridice si sa se foloseasca de ele, daca nu niste uriasi?
Descoperiri si mai uimitoare au fost facute la Tiahuanaco, în Peru, unde a fost scos la lumina un oras întreg, construit pe masura unor oameni a caror statura normala era gigantica, ei masurând, dupa calculele care au fost facute, aproximativ 3-4 m înaltime.
Sa fi fost pamânteni?
„Omenirea a pastrat în memoria sa ancestrala amintirea acestor uriasi cu o inteligenta superioara, descendenti ai zeilor, care i-au sprijinit pe oameni si i-au învatat. Umanitatea îsi aminteste de un paradis pierdut de mult, de o initiere primordiala si transcendenta, urmata de o cadere”, afirma Denis Saurat.
Portul din vârful muntelui
Pe malurile Lacului Titicaca a ramas pâna în zilele noastre un fantastic oras ciclopic: ruinele perfect conservate din Tiahuanaco, considerat pe drept „cel mai vechi oras din lume cunoscut pâna azi”.
Aflat la 4000 m altitudine, la origine a fost construit la marginea unui golf marin.
Pâna în prezent nu s-a putut raspunde la întrebarea urmatoare: cum se poate concepe ca niste oameni, fie ei uriasi sau nu, sa aiba ideea stranie de a construi un port maritim la 4000 m altitudine?
La Tiahuanaco s-au gasit resturile bine pastrate ale acestor cheiuri uriase, care nu puteau în niciun caz sa primeasca vapoare ce navigau pe Lacul Titicaca.
Marele arheolog si geolog H.S. Belamy a întreprins un studiu metodic al locului.
El a constatat ca în aceasta regiune andina, la 4000 m altitudine, se gasesc sedimente marine repartizate pe o lungime de 700 km. Trebuie admis deci ca în epoca tertiara, portul imens din Tiahuanaco, aflat pe malul Lacului Titicaca, se gasea la nivelul apelor maritime. Numai existenta unui teribil cataclism geologic putea sa „propulseze” un port de pe malul oceanului, în munti.
Pentru ca psihologia colectiva accepta cu greu prezenta, cândva, pe Terra, a unor giganti, poate ar fi mai usor de acceptat explicatia urmatoare: în epocile de dinaintea Potopului biblic, conditiile existentei terestre fiind complet diferite de cele de azi (gravitatie, presiune atmosferica etc.), echilibrul biologic si aspectul umanoid erau si ele complet diferite.
Daca au existat mamuti giganti, sopârle si pasari de dimensiuni colosale fata de cele de azi, de ce n-ar fi existat si umanoizi uriasi?
Dar la Tiahuanaco exista un edificiu foarte straniu, care ne obliga sa evocam o alta enigma: aceea a posibilelor raporturi, în perioada antediluviana, dintre oameni si o civilizatie extraterestra.
Aceste „Porti ale Soarelui”, pentru ca asa sunt numite, sunt acoperite cu o scriere care, dupa ce a fost descifrata, a relevat un calendar foarte complex, care provenea nu din epoca tertiara, ci dintr-o era net ulterioara. Or, acest calendar nu corespunde în nici un fel ciclurilor astronomice ale Pamântului, ci doar celor ale planetei Venus.
Se poate, oare, ca „Portile Soarelui” sa indice originea oamenilor-giganti? Sa fie ei urmasii unei colonizari extraterestre masive, practicata pe întregul Pamânt?
Oseminte umane cu o înaltime anormala au fost aflate peste tot în lume, în Java, în China, în Transvaal. Într-o necropola din Sabora se pot vedea morminte lungi de 6 m, în care se afla scheletele unor oameni de 3 m înaltime. Deci, care este raspunsul la întrebare?
Secretele Insulei Pastelui
Insula Pastelui este situata la 3000 km de coastele Statului Chile si este foarte îndepartata de celelalte insule ale Pacificului. Notorietatea ei consta în faptul ca acolo se gasesc niste statui colosale, dintre care unele cântaresc 50 t si au mai mult de 20 m înaltime, cam cât un bloc cu sase etaje.
Scriitorul Pierre Loti, pe când era ofiter de marina, a facut o escala pe Insula Pastelui. Vasul sau a îmbarcat de acolo o statuie, una dintre cele mai mici, care se gaseste în prezent la Muzeul Omului din Franta.
Pierre Loti a fost, la fel ca toti calatorii, sensibil la misterul care palpita pe acea insula îndepartata.
„Oare ce rasa omeneasca reprezinta aceste statui fantastice, cu nasul lor cu vârful ridicat în sus…? Par ca sunt gânditoare”, spune autorul francez.
Legendele din Insula Pastelui vorbesc despre o rasa de „Stapâni cazuti din ceruri”.
Din pacate, arheologii nu sunt în stare sa explice prezenta incredibila a acelor statui colosale pe o palma de pamânt aruncata între ape, care n-a avut niciodata o populatie mai mare de 3000 de suflete. În plus, acele reprezentari uriase, numite Moai, nu au fost sculptate acolo, ci transportate pe insula dupa realizarea lor.
„Dupa parerea mea”, spune istoricul Francis Mazière, „aceasta insula vulcanica era pe atunci unul dintre locurile înalte ale lumii si, poate, un punct de contact cu alte civilizatii nepamântene. Insula Pastelui ar putea fi considerata drept un vestigiu geologic care a scapat de la scufundarea unui continent legendar numit Mu, asemanator Atlantidei.”
Mazière, care a studiat cu rabdare traditiile pastrate din generatie în generatie de catre locuitorii insulei, a aflat de la ei niste lucruri uluitoare în legatura cu statuile gigantice, mai ales cu acelea din perioada arhaica, care sunt si cele mai numeroase. (Unele dintre ele dateaza dintr-o epoca mult mai recenta, copii imperfecte ale primelor creatii.)
Indigenii i-au spus lui Mazière ca „secretele au fost pierdute si nu a mai existat Mana”.
„Mana” este o forta vitala, magica, ascunsa, pe care initiatii stiau pe timpuri sa o controleze.
Este sigur ca oamenii care au sculptat Moai dispuneau de tehnici secrete, ce le permiteau, prin intermediul unei misterioase energii vibrante a „manei”, sa miste si sa sculpteze fantasticele statui.
Mazière a aflat ca multe dintre ele înaintau singure, miscându-se în forma de semicerc pe baza lor si ca altele au fost aduse prin aer. Era în timpurile când zeii albi venisera din cer pentru a-si manifesta puterea si sculptasera acesti giganti, pe care i-au asezat dupa ce i-au purtat prin aer, dirijând deplasarea cu ajutorul unui baston care trimitea o lumina rosie foarte puternica.
În acel timp, Insula Pastelui facea parte, împreuna cu toate insulele Polineziei, dintr-un imens continent locuit de ari, niste oameni foarte înalti si puternici, cu pielea alba si parul lung.
Au lasat niste urmasi care reprezinta casta polinezienilor puri, cu nasul fin si foarte usor curbat, cu ochi negri stralucitori si cu par ondulat. Precum tiganii, acesti polinezieni de rasa pura se orienteaza dupa stele, iubesc muzica armonioasa si cunosc secretele magiei, pe care nu le încredinteaza nimanui.
Vechii printi ari oficiau ceremoniile prin care le erau oferite sacrificii zeilor plecati înapoi, în stele.
„Anumiti ocultisti pretind”, scrie Mazière, „ca fiinte care au atins un grad de dezvoltare mai mare ca al nostru, locuind pe planeta Venus, ar fi trimis pe pamânt mesageri, pentru a le darui oamenilor bazele cunoasterii. Acesti mesageri (semnalati si în Biblie ca Elohim), foarte înalti de statura, s-au împerecheat cu pamântencele, dând o rasa de semizei.”
Povestea zeilor veniti din cer si care si-au luat de neveste femei muritoare, dând nastere semizeilor sau gigantilor, e foarte frecventa în legendele Orientului, dar si la greci.
Sa ne întoarcem însa la statuile din Insula Pastelui, una dintre rarele urme concrete ale gigantilor. Figurile pe care le reprezinta sunt ale unor oameni a caror fizionomie nu corespunde cu nicio rasa cunoscuta pe Terra.
Ei au mâinile încrucisate la nivelul pântecului, într-o atitudine „yoghina”, iar pe spatele acestor statui se observa o gravura în forma de cruce, asezata de-a lungul coloanei vertebrale, incizata cu semne, ca în schemele actuale de acupunctura. Se presupune ca stimularea lor producea iluminarea.
Zeul calare pe dragonul de foc
Pohnpei este o mica insula în Arhipelagul Carolinelor.
Pe partea cel mai greu accesibila a ei se afla ruinele impresionante ale unui oras megalitic: Nan Madol.
Blocuri de bazalt, perfect taiate, dispuse ca butucii unei case de lemn, formeaza ziduri mai înalte de 10 m. Un sistem de canale, numit Venetia Ciclopica, desparte orasul misterios în alte insulite separate prin ziduri. Niste porti mari închid si deschid aceste canale, pe malul marii.
Oare cine au fost constructorii acestui ansamblu prodigios?
Nu se poate admite decât o singura eplicatie: este vorba despre un fragment al fostului continent Mu, scufundat sub apele Pacificului. Fara îndoiala ca acesta este motivul pentru care arheologii si specialistii din Oceania vorbesc mai deloc despre aceste vestigii extraordinare care refuza o explicatie logica. Dar faptul ca sunt rar vizitate nu înseamna ca nu exista.
Insulele Caroline sunt situate în afara itinerariilor maritime si aeriene curente, fiind asezate în inima unei regiuni strategice, în care autoritatile americane nu prea doresc sa vada turisti. Cu toate acestea, au fost publicate fotografii revelatoare, care permit înlaturarea ipotezei unor formatiuni geologice naturale.
Scriitorul american Abraham Merritt a situat punctul de plecare al romanului sau, intitulat „The Moon Pool” („Craterul Lunar”), în labirintul nenumaratelor canale ale misterioaselor ruine gigantice din Pohnpei.
Chiar daca este vorba despre un roman SF, descrierea locului este exacta.
Merritt, un mare calator prin zona Oceaniei, a explorat-o cu grija, ba chiar a stat câtva timp pe unele parti aflate la suprafata „Venetiei Ciclopice”.
Cartea sa nu este însa prin nimic mai fantastica decât miturile locale care spun ca un zeu venit de pe o alta planeta, calare pe un dragon de foc, nu trebuia decât sa pronunte câteva cuvinte magice pentru ca giganticele blocuri de piatra sa apara la orizont, zburând peste ocean.
