Continuam azi cu articolele despre mitologia Orientului si vorbim despre oameni si acele mituri create de ei, inspirate candva din realitate.
Crearea oamenilor
Vechile mituri ale Orientului Apropiat povestesc ca primii oameni au fost fie modelati cu mana, fie nascuti.
Adesea, miturile imbina in aceeasi relatare despre primii oameni cele doua tipuri de creatie: prin nastere si prin modelare.
Povestirile despre zeita-mama vorbesc despre timpul scurt al graviditatii-noua zile in loc de noua luni-si despre momentul nasterii primilor oameni.
Cateva mituri povestesc mai metaforic: Enki i-ar fi facut pe oameni din argila, ca si cum ar fi creat niste vase de lut. Diferenta consta doar in faptul ca argila era amestecata cu un lichid miraculos.
Multe mituri spun ca lichidul folosit la crearea oamenilor era sangele unui zeu sacrificat. Altele afirma ca Enki ar fi adaugat saliva lui sacra in lut inainte de a-i da forma. Adesea, motivul facerii oamenilor este nevoia de muncitori care sa-i scape pe zeii abia creati de ostenitoarea sarcina a saparii canalelor de irigatie.
Pe cand zeii erau oameni
Poemul babilonian Atrahasis incepe cu urmatoarea fraza: inuma ilu awilu („pe cand zeii erau oameni”)
Mitul vorbeste despre zei si oameni, despre crearea lor, despre sarcinile care le erau atribuite si relatiile dintre ei.
Cuvintele folosite ne dezvaluie credinta ca anumite caracteristici propii zeilor (ilu) puteau fi regasite si la oameni (aw-ilu).
Oamenii au fost facuti din lut amestecat cu sangele unui zeu razvratit al cunoasterii. Astfel, se credea ca oamenii au in comun cu zeii darul sacru al cunoasterii, primind in plus de la ei si sufletul nemuritor.
Crearea oamenilor in Biblie si in mitul Atrahasis
Atat zeii din Orientul Apropiat, cat si Dumnezeul biblic creaza oamenii din doua substante, dintre care una este lutul.
In poemul babilonian pomenit mai sus, Atrahasis, a doua substanta, cea sacra, este sangele unui zeu cu darul intelepciunii.
Potrivit Bibliei, in capitolul doi al Facerii, Dumnezeu da viata primului om prin suflarea sa divina, adica il inzestreaza cu duh sfant. Daca in ambele traditii munca face parte din destinul oamenilor, in Biblie ea apare ca o pedeapsa, iar in Mesopotamia este o sarcina.
Intr-un alt imn sumerian catre zeul suprem Enlil, acesta, cel mai puternic dintre zei, separa cerul de pamant.
In „locul unde creste carne vie”, primii oameni au aparut din pamant, precum plantele, iar Enlil a fost multumit.
Cand zeii au vazut noile vlastare, plini de admiratie, l-au rugat pe Enlil sa creeze oameni pentru ei, ca sa se ocupe de nevoile lor.
Zeita-mama Ninmena,„stapana coroanei”, i-a creat pe conducatorii oamenilor, prin intermediul carora a fost instaurata ordinea. Tot ea a inzestrat oamenii cu darul zamislirii.
Potopul
Nenumarate mituri -sumeriene, babiloniene, iudaice-abordeaza tema potopului.
Povestea este aceeasi: zeii (sau zeul) decid sa distruga omenirea acoperind pamantul cu ape.
Un singur om, protejat de zei, poate sa-si salveze familia si animalele.
In Biblie se vorbeste despre Noe, a carui arca a esuat pe muntele Ararat. In mitologia sumeriana, preotul Ziusudra („viata foarte lunga”) este ales sa supravietuiasca.
Miturile babiloniene il numesc Atrahasis („foarte destept”).
In Epopeea lui Ghilgames, eroul este Utnapistim („am gasit viata fara de moarte”), caruia zeii ii daruiesc nemurirea. Daca in mitul mesopotamian zeii trimit peste pamant potopul fiindca-i deranjeaza inmultirea exagerata a oamenilor si zgomotul pe care il fac, in Biblie povestea capata dimensiuni morale: oamenii au comis atatea fapte rele, ca au provocat mania lui Dumnezeu, care hotaraste sa distruga omenirea prin apa, spaland-o de pacate.
Turnul Babel
In traditia iudeo-crestina, Dumnezeu a amestecat limbile oamenilor cand s-au apucat sa construiasca turnul Babel, caci au fost prea trufasi vrand sa ridice un turn cu varful pana la cer.
Se presupune ca turnul avea forma unui zigurat, o piramida cu trepte, specifica oraselor-stat din Mesopotamia.
Numeroase temple impodobeau orasele Mesopotamiei; chiar daca unele nu erau foarte inalte, toate erau cladiri impunatoare, care dominau campia sau muntele pe care erau ridicate.
Templele reprezentau punctul de jonctiune dintre divin si teluric, locul in care zeii coborau pentru a le vorbi oamenilor, iar oamenii se intalneau cu zeii.
Semnificatia acestor constructii se observa cel mai bine atunci cand traducem diferitele nume pe care oamenii vremii le acordau templelor: „locul care leaga cerul de pamant”, „casa care este cat un munte”, „casa al carei acoperamant se-nalta in slavi”…
Lumea de dincolo
Este prezentata ca intunecata, prafoasa si neprimitoare.
Era taramul zeilor subpamanteni Nergal si Ereshkigal si al multor demoni si spirite.
Soarta mortului in infern depindea de viata lui pe pamant.
Dupa moarte, Enkidu spune lui Ghilgames ca acela care nu are copii va flamanzi dupa moarte. Cu cat mai multi fii avea, cu atat mai mult va manca si va bea. Aceste credinte reglau comportamentul oamenilor in viata. Primiti foarte bine in lumea de dincolo, copii nascuti morti puteau sa se joace pe mesele zeilor si primeau prajituri unse cu miere.
Spiritele rele si demonii
Orice om prins de un demon se imbolnavea si murea.
Ingrozitorul demon femeie Lamashtu omora mai ales femeile gravide si bebelusii. Ea se prefacea ca le da sa suga, ca o doica, apoi ii insfaca si-i ducea in Infern.
Alt demon Pazuzu putea s-o alunge pe malefica Lamashtu, asa ca oamenii purtau uneori amulete cu el, ca sa se apere.
Si spiritele erau temute. Fantomele celor ce nu avusesera parte de funeralii si nu aveau destula mancare in lumea de dincolo nu se puteau odihni, asa ca ii bantuiau, ii chinuiau si ii raneau pe cei vii.
Multe ritualuri sunt rezultatul credintei in demoni si in spirite. Dar mortii, mai ales membrii familiei, puteau fi judecatori induratori si interveneau cand o persoana in viata ajungea la judecata.
Mortii le comunicau celor vii si ce stiau despre viitor.
Epopeea lui Ghilgames
Epopeea lui Ghilgames este una dintre cele mai vechi opere literare din lume.
Primele tablite ale versiunii babiloniene au fost scrise probabil la inceputul mileniului II i.Chr. Cele circa 3600 de versuri se intind pe unsprezece tablite.
Epopeea povesteste cautarea vietii vesnice de catre Ghilgames.
In prima parte, Ghilgames face fapte de vitejie, pentru a castiga faima eterna. Prietenul lui, Enkidu, il insoteste in aceste aventuri.
A doua parte a epopeii, dupa moartea lui Enkidu, se refera la supravietuirea fizica a eroului.
Singur in calatoria sa, Ghilgames cauta o cale de a invinge moartea. Astfel ajunge la Tunelul Soarelui si la Apa Mortii, apoi la Utnapistim, eroul potopului, care ii spune lui Ghilgames unde sa caute planta vietii.
El gaseste planta, dar aceasta este furata si mancata de un sarpe. Astfel se sfarseste cautarea vietii vesnice. Singura ramasita a faimei lui Ghilgames este zidul construit de el in jurul orasului sau, Uruk.
Epopeea lui Ghilgames este deci o lectie despre viata si moarte.
Concluzia este ca oamenii mor, dar umanitatea este perpetua.
Daca moartea nu poate fi ocolita prin glorie, prin voia zeilor sau prin iubire, momentele traite pe pamant trebuie sa aiba cu atat mai multa semnificatie, ca mod de compensare.
Aceste versuri sunt sugestive cred:
„Cu toate ca-i neinduplecata, moartea e legea tuturor,
Cladim noi oare case pentru veci?
Pecetluim noi oare invoieli care sa fie pe vecie?
Fratii isi impart pentru vecie bunurile?
Vesnica e ura dintre oameni?
Raul care se umfla, te duce cu el pentru vecie?
De la începutul veacurilor, nimic nu este vesnic! Cel care doarme si cel care-i mort se aseamana unul cu altul.
Oare nu închipuie amândoi icoana mortii? Omul salbatic e si el un om. Or, afara doar daca Enlil nu-si da binecuvântarea, Anunnakii, zeii cei mari, tinând sfat, si Mamitu, cea care a faurit Soarta, hotaraste dimpreuna cu ei ursitele: ei împart moartea si viata, si nu dezvaluie sorocul mortii!”
