Mitul diavolului
Bibliografia despre diavol este uriasa si creste zi de zi. Despre el s-a scris mai mult decat despre…. Iisus.
Lucifer, Beelzebuth, Satan – a purtat multe denumiri de-a lungul vremii si a imbracat tot atatea forme. Ideea existentei unui vrajmas al zeului suprem exista de mii de ani in culturi si mitologii diverse din jurul lumii. Dar unde a inceput povestea lui? De unde vine? Cum a devenit Printul Intunericului?
Acum mai mult de 3000 de ani in deserturile pustii si izolate ale Orientului Mijlociu, maini nestiute au scris primele capitole ale bibliei ebraice. Daca Diavolul in forma cunoscuta astazi ar fi avut un loc de nastere cu siguranta ar fi fost acesta.
In primele scrieri ale Vechiului Testament aparea intr-adevar o figura intunecata, dar foarte diferita de ceea ce cunoastem astazi. Cuvantul folosit este mai degraba un titlu primit si semnificatia lui este „acuzatorul”, un inger-servitor al lui Dumnezeu care a trebuit sa-i faca „munca murdara”.
Acest Satan nu are puterea de a i se opune lui Dumnezeu, face tot ce i se spune, iar scrierea nu vorbeste despre nicio forta intunecata, opusa.
In cartea lui Iov este prima aparitie a personajului, dar nu este un demon si nici macar un inger rau, nu locuieste in iad pentru ca acesta nu exista. La vechii evrei mergeai intr-un loc numit sheol, o lume de apoi unde ajungeau toti indiferent daca erau buni sau rai. Asadar unde este monstrul, ingerul cazut urmat de legiuni care ii ispiteste pe oameni?
Daca nu vine din Vechiul Testament atunci de unde vine?
Din vremuri vechi oamenii de-a lungul globului au crezut in demoni si alte spirite. Toti au avut in comun reprezentari de coarne, barbi si asa mai departe. Dar nicaieri nu s-a gasit ideea unui raufacator suprem.
Unde a fost nascocita aceasta idee? Confruntarea dintre bine si rau asa cum o stim astazi vine din colturile ascunse ale Imperiului Persan si ale doctrinei lui Zoroastru.
Tot ce-a fost de-a lungul timpului „rau” fie ca atitudine, mesaj sau persoana, tot ce a fost diferit, altfel, a fost interpretat, satirizat, poreclit, personificat in acest personaj si trasaturile lui.
Genii nebune, artisti, cineasti, imbogatiti la miezul noptii, atleti, muzicieni celebri, politicieni – despre toti s-a presupus ca au avut de-a face sau si-au vandut sufletul Satanei. Printre atat de multe povesti si versiuni, prin isteria generala creata de procesele vrajitoarelor din secolele XIV-XVI, prin procese de exorcism si repulsia fata de formatiile rock ale vremii, incercam sa mergem la radacini si sa analizam acest mit – unul din cele mai bune episoade de marketing din istoria omenirii.
Diavolul este o fiinta a ratiunii.
Departe de a fi o creatura irationala, el este rezultatul eforturilor spiritului uman de a gasi o explicatie logica pentru problema raului. Explicatie mistica pentru necredinciosi, reala pentru credinciosi: diferenta este mai putin semnificativa decat ar parea.
Un mit poate sa se manifeste la fel de autonom si de eficient ca si o persoana reala. Incarcat de fantasme colective si individuale, mitul prinde viata si actioneaza. In cultura crestina occidentala, care a impulsionat in cea mai mare masura reflectia asupra raului, diavolul joaca un rol esential, activ inca si in zilele noastre.
Diavolul este inseparabil de Dumnezeu.
El face parte din sistemul religios de concepere a lumii, caci este un spirit, o fiinta supranaturala, fiind exclus cu desavarsire dintr-o viziune materialista asupra universului. Dar, chiar in grila religioasa, existenta sa nu este afirmata in acelasi grad.
Sistemele politeiste nu au, in realitate, nevoie de el: multitudinea zeilor, care limiteaza puterea fiecaruia si genereaza rivalitati, este suficienta pentru a explica existenta raului, provocat de aceste fiinte ambivalente, simultan constructive si distructive, in functie de propriile interese. Spre exemplu, in numerosul panteon hindus Shiva este zeul creatiei dar este vazut si ca un distrugator al lumii. La fel, Kali cea neagra este reprezentata ca mama, sotie devotata si iubitoare, dar si ca razboinica insetata de sange cu cranii si sacrificii in jurul ei.
Dimpotriva, in religiile monoteiste, lipsa diavolului este de neconceput: daca exista un zeu unic, el se afla la originea atat a binelui, cat si a raului; singura modalitate pentru a evita acest conflict este de a gasi un subterfugiu prin care sa poate fi explicata posibilitatea raului.
Diavolul este tocmai acest subterfugiu; nu exista alta iesire. In plus, va trebui explicat modul in care o fiinta inferioara a putut perturba in asemenea masura creatia Atotputernicului. Astfel, zeul suprem are nevoie de un adversar in fata caruia sa-si arate puterea, iar lumea are nevoie de un “tap ispasitor”.
Cu cat zeul este in mai mare masura asimilat Absolutului, cu atat el devine mai puternic, mai bun, cu atat mai mult devine universal si are mai mare nevoie de diavol.
Aici stau si ma intreb de ce indienii si alte popoare si-au facut zei dupa chipul si asemanarea lor, buni si rai in acelasi timp, dualisti in esenta, in timp ce crestinismul a insistat pe aceasta falsa prezenta a binelui suprem? Din acest motiv, in crestinism, notiunea de diavol este mai complexa.
Paradoxal, doar Satana il poate salva pe Dumnezeu: cum ar putea credinciosii sa creada, fie si doar pentru o clipa, intr-un Dumnezeu unic, atotputernic si infinit bun, daca nu ar exista diavolul pentru a revela incredibile suferinte fizice si morale ale creatiei?
Cum ar fi putut un Dumnezeu perfect sa creeze o lume atat de demna de mila?
“Fara Satan, nici Dumnezeu”, spunea John Wesley, reciproca fiind, deopotriva, valabila. Acest cuplu devine deci inseparabil.
Examinarea marilor sisteme religioase ale umanitatii confirma aceasta observatie primara: diavolul, ca personificare si agent al raului, nu capata un statut veritabil decat in cadrul marilor religii monoteiste si, in particular, al crestinismului, unde ocupa un loc in asemenea grad indispensabil, incat tentatia dualismului maniheist este permanenta.
Diavolul este, in egala masura, necesar in perspectiva mantuirii: daca credinciosii sunt singurii care vor fi salvati, ce se va intampla cu ceilalti? De aceea diavolul joaca un rol atat de important in miscarile sectare, medii inchise, care rezerva mantuirea strict adeptilor proprii, incredintand restul omenirii puterilor tenebrelor.
Satana a aparut in mediile sectare apocaliptice evreiesti, iar sectele de origine crestina sunt cele care ii atribuie un rol predominant, unele inchinandu-i chiar un cult in calitate de adevarat stapan al Creatiei.
Expertii sunt de parere ca evreii vedeau in acest Satan chiar Imperiul Roman care reprezenta opresorul suprem in acea perioada de deznadeje, nesiguranta si ostilitate.
Nascut sub specia religiei, diavolul a patruns in cultura profana, care il foloseste pe scara larga.
In ceea ce priveste Biserica, mostenitoarea acestui stanjenitor personaj pe care ea insasi l-a creat pentru a speria poporul si a-l supune vointei sale, se straduieste sa-l relativizeze, dar nu se poate debarasa de el fara a se nega pe sine si fara a cadea in contradictii insolubile.
Capcana adevarata este intrebarea – daca nu ar mai exista Satana, la ce ne-ar mai folosi Biserica?
Natura diavolului este aceea de a fi un opozant, un inamic: este sensul radacinii ebraice stn (satan) si al cuvantului grecesc diabolus.
Pentru el nu exista deci nicio posibilitate de independenta reala; nu poate exista decat in functie de fiinta sau de lucrul careia i se opune. Este asadar inseparabil de notiunea de lupta, iar primele ipostaze ale personajului pot fi identificate efectiv in miturile Orientului antic referitoare la lupta divina si cosmica.
Pentru ca evreii, si mai tarziu crestinii, nu au putut fi nici macar originali, si asa cum istoria se repeta adesea, au copiat un personaj deja existent adaptandu-l propriilor lor dorinte si nevoi.
Aceste povestiri au o importanta majora in aparitia diavolului iudeo-crestin, caci va mosteni numeroase trasaturi atribuite de mitologiile babiloniene, cananeene si poate chiar egiptene.
sursa: Dictionar de mitologie generala – Victor Kernbach si http://mythologica.ro/