Rascoala boxerilor. Revolta kung-fu impotriva armelor moderne

La prima vedere Kung Fu-ul reprezinta arta martiala traditionala a Chinei, alaturi de subiectul principal al filmelor de actiune via Hong Kong. Popularitatea si tainele care înconjoara acest domeniu, care nu este doar un cumul de tehnici de lupta rafinate de trecerea timpului, ci un adevarat univers al descoperirii si desavârsirii umane, au fascinat si continua sa fascineze oameni de pe toate meridianele globului. Putini oameni stiu însa ca Kung Fu-ul a fost folosit de chinezi drept arma principala într-o adevarata revolta care a cuprins aproape

Kung Fu – început fara sfârsit

Probabil nicio alta cultura din aceasta lume nu este atît de profund impregnata de artele martiale precum cea chineza. De fapt, toti istoricii si cercetatorii acestui univers complex al artelor matiale, sustin ca aici, în China au aparut primele forme de tehnici de lupte codificate, cu un mesaj spiritual, diferite ca scop si metodologie de formele de lupta similare din alte parti ale lumii, care, spre deosebire de ce se întâmpla în China ramasesera în fond doar niste seturi de miscari destinate strict uciderii adversarului.

Odata cu trecerea timpului, artele martiale chinezesti s-au îmbogatit în egala masura cu noi tehnici de lupta si de cultivare si mentinere a sanatatii.

Cercetatorii estimeaza ca radacinile Kung-Fu-ului se pierd în negura vremurilor, atunci când primele comunitati umane de pe imensul teritoriu al Chinei de astazi îsi disputau întâietatea cu fiarele salbatice. Cu timpul, acesti primi luptatori ai triburilor chineze au deprins experienta, astfel încât cronicile de la începutul Dinastiei Shang titrau ca vânatoarea animalelor periculoase era deja considerata o proba importanta a maiestriei deprinsa de luptatori.

În timpul Dinastiilor Shang si Zhou au aparut primele seturi de miscari coreografice, denumite Taolu, proprii fiecarui stil de Wushu, denumire corecta a artelor martiale chinezesti, unde semnifica Arta de Razboi, pe când termenul mult mai uzitat de Kung Fu se traduce prin maiestrie, abilitate si poate fi extins asupra tuturor activitatilor umane, nu doar în cazul artei de a lupta. Ulterior, în timpul dinastiilor Qin si Han, concursurile de lupte si scrima erau foarte populare, iar câstigatorii acestor întreceri erau selectionati pentru a face parte din garzile imperiale, obicei pastrat de-a lungul întregii istorii multimilenare a Chinei.

În perioada Dinastiei Tang, campionii locali primeau deja titluri si premii consistente. În acele vremuri au aparut multe scoli de lupta patronate de obicei de familii bogate sau temple.

Artele martiale au continuat sa se dezvolte fulminant îndeosebi în dinastiile Qing si Ming, când calitatea si eficienta scolilor si stilurilor de lupta s-a mentinut neîntrerupta prin intermediul numeroaselor razboaiel locale si concurenta neîncentata dintre scoli, acesti factori ducând la aparitia unor metode de antrenament ideale.

Însa lumea din jurul Chinei alesese sa evolueze pe alti parametri militari. Aparusera si se dezvoltasera armele de foc, care aveau sa-si arate curând superioritatea chiar si în fata practicantilor chinezi de arte martiale, dupa cum urma sa o demonstreze fenomenul denumit Revolta Boxerilor

Jaf, ura si frustrare

Spre sfârsitul secolului XIX Puterile Europene aliate cu Japonia au fortat Dinastia Qing sa accepte controlul lor asupra economiei tarii. Tarile vinovate de acest jaf economic in urma caruia China nu-si mai putea controla economia si nici paritatea monedei sale au fost Marea Britanie, Statele Unite, Germania, Franta, Rusia, Imperiul Austro-Ungar, Belgia si Olanda.

Înainte de acest moment, China fusese ravasita tot de razboaie impuse din exterior, precum Razboiul Opiumului (1839-1842) si Razboiul Chino-Japonez dintre anii 1894-1895. Desi China a luptat din rasputeri sa reziste agresiunilor straine, a pierdut confruntarile, lipsa echipamentului militar modern ducând în cele din urma la milioane de morti.

Situatia nu a fost acceptata de o mare parte a societatii chineze care vedeau în amestecul tot mai evident al puterilor straine acte evidente de agresiune si atac nu doar asupra economiei tarii, ci mai ales împotriva religiei, culturii, traditiilor si obiceiurilor sedimentate de mii de ani în egregorul colectiv chinez. Deosebit de ultragiate de atitudinea colonialist-agresiva a occidentalilor si a Japoniei (inamic traditional al Imperiului Chinez) s-au dovedit a fi o mare parte a scolilor de arte martiale. Maestrii care le conduceau simteau ca este imperios necesar sa se revolte dur împotriva atacurilor care se desfasurau pe mai multe fronturi, cele mai importante fiind cel economic prin controlul comertului, si cel religios prin propaganda agresiva a crestinismului în rândul populatiei chineze.

În aceasta directie, în anul 1890 o parte din acesti maestri s-au constituit într-un grup secret intitulat Yi he quan, sau Societatea Pumnilor Armoniosi sau Luptatori Uniti sub Dreptate. Grupul avea ca membri fondatori o serie de taoisti din secta Li, practicanti renumiti ai stilului Baguazhang.

Acesti luptatori nu erau deloc straini de atacuri sustinute îndreptate îndeosebi asupra strainilor precum si a chinezilor care renuntasera la religia si cultura nativa pentru a se converti la crestinism. Astfel de societati secrete de orientare nationalista, si ideologie religios-martiala activau înca din anul 1700. Este de notorietate ca influenta lor era atât de mare încât in preajma anului 1747, un grup de calugari misionari iezuiti a fost expulzat din China în urma presiunilor exercitate de luptatori.

Denumirea de „boxeri”, destul de improprie dar sub care au ramas în istorie, se pare ca le-a fost data acestor luptatori de catre un grup de misionari crestini occidentali care vazându-i în timp ce se antrenau i-au denumit pur si simplu boxeri, nestiind cu ce altceva sa-i asocieze. Numarul societatilor secrete a proliferat direct proportional cu cresterea influentei vestice în China. Cu toate ca practicantii de Kung Fu proveneau din toate straturile sociale, cei mai multi erau tarani din provincia Shantung, care fusese pe atunci lovita de dezastre naturale, inundatii si lipsa a recoltelor.

Peste acest climat social tensionat, s-au suprapus sanctiunile aspre impuse de occidentali si japonezi dupa încheierea Razboiului Chino-Japonez. Fapt care a sporit temerile si ura chinezilor. La nivel popular, chinezii se temeau ca în scurt timp vor ajunge sclavi în propria tara. Pe acest substrat volatil, practicantii de Kung-Fu au început sa predice retorica lor puternic anti-occidentala. În scurt timp, toti occidentalii au început sa fie vazuti drept „diavoli principali” iar chinezii convertiti la crestinism erau nimic altceva decât „diavoli de rangul doi”, pe când chinezii care lucrau pentru occidentali erau „diavoli de rangul trei”.

Boxerii au mers pâna într-atât încât au început sa tipareasca manifeste în care-i acuzau pe misionarii catolici ca abuzau sexual de copii si femei. De fapt, existasera câteva incidente de acest fel, folosite ulterior în propaganda boxerilor.

Kung Fu contra pusti si tunuri

Boxerii rebeli erau renumiti pentru antrenamentele lor neîncetate care dusesera în cazul multora dintre ei la dobândirea unor calitati cu adevarat remarcabile, precum abilitate neobisnuita în lupta, lovituri extrem de puternice care puteau ucide sau schilodi orice om, precum si o rezistenta uluitoare la lovituri de pumni si picioare, rezistenta dobândita în urma practicarii asidue a tehnicilor de Qigong. Pentru ei artele martiale nu mai erau doar tehnici de lupta, ci erau traite ca niste religii în care nu lipsea deloc componenta fanatica.

În plus, boxerii erau foarte superstitiosi si ajunsesera sa creada în practici magice care i-ar fi facut invulnerabili chiar si în fata gloantelor. De altfel, credinta aceasta avea sa-i duca pe multi dintre ei la moarte…

Un sâmbure de adevar exista aici, anume starile de transa pe care si le provocau în cadrul antrenamentelor le dadeau un plus de energie si vitalitate cu ajutorul carora puteau sa mai continuie lupta pentru câteva minute înainte de a cadea într-un final rapusi, chiar daca fusesera loviti de mai multe gloante. În plus, înainte de lupta multi dintre ei performau ritualuri budiste si taoiste în timpul carora chemau spiritele marilor razboinici stramosi sa le posede trupurile pentru a lupta mai bine contra „diavolilor albi”.

Multe astfel de confrerii razboinice s-au aliat de-a lungul timpului cu autoritatile locale chineze pentru a ajuta la lupta cu gruparile de banditi, deci prezenta acestor haiduci populari se bucura de sustinerea tuturor chinezilor. Daca pana în acel moment, boxerii duceau o politica antiguvernamentala, nemultumiti de faptul ca împaratul fusese fortat sa dea mari concesii comerciale occidentalilor alaturi de cedari teritoriale, atitudinea lor s-a schimbat în urma înfrângerii trupelor imperiale din anul 1898.

Momentul de început al rascoalei a avut loc la începutul anului 1900, când boxerii nu au mai suportat si au atacat orice misionar crestin întâlnit, alaturi de chinezii crestini. Multi au fost macelariti în lupte de strada în care nu aveau nicio sansa în fata experientei de luptatori a boxerilor. În plus, Curtea Imperiala din Beijing era pe atunci controlata de sustinatori ai boxerilor, printre acestia numarându-se si imparateasa Ci Xi. Asadar Curtea Imperiala a ajuns sa emita edicte care-i absolveau pe boxeri de urmarire si condamnare, fapt care a înfuriat peste masura ambasadele si legatiile occidentale din Beijing.

Raspunsul boxerilor a venit în luna iunie a anului 1900, când, alaturi de unele unitati ale Armatei Imperiale, acestia au luat cu asalt amabasadele occidentale din Beijing si Tianjin.

In Beijing, ambasadele straine erau cantonate în asa numit-ul Cartier al Legatiilor situat lânga Orasul Interzis. Anticipându-le miscarea, o forta multinationala compusa din 435 soldati occidentali din opt tari au fost trimisi pentru a întari paza ambasadelor. Cum boxerii se apropiau, soldatii occidentali au ridicat o baricada, care a fost imediat atacata pe data de 20 iunie.

Baricada a cazut rapid si a urmat haituirea fiecarui occidental indiferent de vârsta sau sex, ambasadorul plenipotantiar german Klemens von Kettlera fiind ucis pe când încerca sa scape. Boxerii îl aveau în vedere pentru modul crud si inuman cu care acesta-i tratase pe civilii chinezi. Klemens a fost ucis în bataie, dupa care a fost decapitat. În urmatoarea zi, împarateasa Ci Xi a declarat unilateral razboi tuturor puterilor occidentale, dar din fericire guvernatorii regionali au refuzat sa se supuna ordinelor sale, evitând astfel un razboi de proportii devastatoare.

În oras, personalul ambasadelor a organizat o noua aparare condusa de ambasadorul britanic Claude M. McDonald. Cu ajutorul câtorva pusti si pistoale, soldatii occidentali au reusit cu greu sa-si mentina pozitiile fragile. De un ajutor nepretuit s-a dovedit a fi asa numit-ul „Tun International”, o piesa de artilerie construita la repezeala dintr-o teava britanica si un afet italian, tun care tragea cu obuze rusesti si era actionat de soldati americani…

Final cu repercursiuni profunde

Pentru a neutraliza Rascoala Boxerilor, puterile vestice au pus la cale o alianta concertizata într-o forta internationala compusa din 2.000 de soldati care au fost debarcati la Takou si pusi sub ordinele vice-amiralului britanic Edward Seymour. Soldatii au fost nevoiti sa parcurga pe jos distanta dintre Takou si Beijing deoarece boxerii sabotasera calea ferata. Armata lui Seymour a avansat pâna la 2o kilometri de Beijing, când a fost fortata sa se retraga în urma atacului agresiv al boxerilor. S-au întors la Tianjin dupa ce 350 de soldati au fost ucisi de pumnii, picioarele, sulitele si sabiile boxerilor.

Cum situatia atinsese astfel un nou grad de dramatism, membrii Aliantei celor Opt Natiuni au decis suplimentarea fortelor armate. O armata internationala care numara 54.000 de soldati puternic înarmati cu pusti si tunuri a fost pusa sub comanda generalului britanic Alfred Gaselee. Armata occidentala a cucerit Tianjin-ul pe data de 14 iulie, Gaselee dorind ocuparea rapida a capitalei. Boxerii si soldatii imperiali au opus o rezistenta dârza la Yangcun, dar bravura lor nu a fost suficienta pentru a opri obuzele anglo-americane. Peste o luna, armata occidentalilor a intrat în Beijing, punând astfel capat asediului de 55 de zile asupra ambasadelor.

Personalul supravietuitor al ambasadelor, alaturi de preoti protestanti, catolici si ortodocsi suferea de foamete, sete si numeroase boli. Cei care nu reusisera sa se refugieze în ambasade fusesera ucisi fara crutare. Câteva sute de occidentali au fost astfel ucisi pe strazi de boxerii furiosi.

În timpul anului urmator o alta forta expeditionara occidentala, condusa de germani, a efectuat o serie de raiduri punitive de-a lungul Chinei. În urma caderii Beijingului, rascoala s-a încheiat odata cu semnarea Protocolului Boxerilor pe data de 7 septembrie 1901. Termenii acestuia erau umilitori pentru China care se angaja în distrugerea forturilor care protejau Beijingul si pedepsirea oficialilor chinezi participanti la rascoala si a boxerilor.

Ambasadele straine si-au însusit dreptul de a dispune de forte militare proprii, Chinei i-a fost interzis sa importe arme de foc pentru urmatorii doi ani. Iar pentru moartea a 270 preoti misionari si 18.722 chinezi crestini, China a fost obligata sa plateasca echivalentul a 370 milioane $ actuali. Victoria aliatilor a dus la ocuparea de catre germani a orasului Tsingdao, iar rusii au ocupat Manciuria.

Dinastia Qing, stabilita în anul 1644, a fost într-atât de slabita în urma rascoalei, încât a cazut în anul 1911, iar în China s-a instalat republica un an mai târziu, forma de guvernamânt care a rezistat pâna în momentul în care comunisii lui Mao au luat puterea. De atunci, Rascoala Boxerilor a fost un moment de mândrie si de revigorare a nationalismului chinez, precum si unul dintre motivele care au alimentat ambitia Chinei pe drumul sau spre puterea mondiala care a devenit în prezent.