Popoarele semite

Popoarele semite. Originea numelui

Numele de „popoarele semite” isi are originea intr-un pasaj din Biblie si anume in capitolul al zecelea din Facerea.

Acolo de explica gradul de rudenie al acestor popoare facandu-le sa derive din strabuni comuni. Urmasii lui Sem sunt: Aram, Asur si Eber, adica arameii, asirienii si evreii.

Deci numele de popoare semite a fost adoptat de cercetatorii europeni pentru a delimita grupul de populatii de care apartin arameii, asirienii si evreii, ale caror legaturi de ordin lingvistic este evident.

Treptat, denumirea a fost extinsa la toate popoarele care prezentau caractere asemanatoare, primele dintre ele fiind arabii.

De unde provin?

Popoarele semite ocupa regiunea din Orientul Apropiat si anume teritoriul statelor: Arabia, Palestina, Siria si Mesopotamia. Dintre acestea, trebuie spus, ca Mesopotamia, tara dintre Tigru si Eufrat, era cea mai fertila tara a antichitatii.

Apa aduce cu sine viata, asa incat mana omului a intervenit din cele mai vechi timpuri pentru a stapani cursul revarsarilor printr-o retea densa de canale.

Infloritoarea cultura agricola care a urmat a ingaduit inca din cele mai indepartate vremuri aparitia aglomeratiilor urbane.

Mesopotamia este, dintre statele antice enumerate mai sus, regiunea cea mai puternica de-a lungul istorie, in care au luat fiinta cele mai intinse si mai trainice state.

De-a lungul timpului popoarele semite au depasit acest teritoriu, grupuri din Arabia meridionala patrunzand, inca de timpuriu, pe coasta africana care se intindea in fata lor. Ca urmare a acestui fapt a aparut o alta civilizatie semita, cea a etiopienilor.

Care sunt legaturile ce unesc intre ele popoarele semite?

Prima si fundamentala legatura e de ordin lingvistic.

Limbile sunt asa de apropiate intre ele incat par mai degraba dialecte ale aceleeasi limbi, astfel ca este firesc sa li se atribuie aceeasi origine.

Mai mult exista o comunitate de ordin geografic: in regiunea Orientului Apropiat, stapanirea semita este compacta si fara intrerupere.

In sfarsit, aceeasi e legea miscarilor lor istorice, care de-a lungul vremurilor, dupa cum atesta izvoarele consultate, urmeaza directia care duce din Arabia spre tarile limitrofe.

In legatura cu aceste deplasari, stiinta moderna mai are o singura rezerva: Cand anume a fost domesticita camila, animalul indispensabil vietii in desert?

In jurul anului 1500 i.Chr, cel mai probabil, acest lucru aducand o schimbare fundamentala a vietii pentru popoarele semite.

Cu multa precautie putem sa examinam formele de viata ale vechilor populatii semite.

Este vorba inainte de toate, de o viata pastorala, care isi trage existenta din cresterea turmelor. Nevoia de apa si de locuri de pasunat determina depasarile si prin urmare nomadismul. In anotimpul ploios, apa ingaduie triburilor sa patrunda in desert.

Vara, cand soarele seaca puturile si parjoleste ierburile, triburile se inapoiaza in regiunile cu o cultura sedentara.

Acestea sunt formele de viata cu caracter partial nomade. Cand intervine domesticirea camilei, atunci se desfasoara din plin viata nomada, care patrunde adanc in interiorul desertului, in jurul surselor de apa si oazelor sale, fara ca vreodata sa atinga periferia ariilor de cultura sedentara. Intre aceste populatii, complet nomade si cele sedentare, populatiile seminomade formeaza un strat intermediar, de legatura.

Societatea desertului

Societatea desertului isi gaseste primul sau element in familie. Autoritatea suprema este tatal: descendenta este reprezentata pe linie paterna, iar fiii, casatorindu-se, isi aduc sotiile in cadrul familiei, si astfel contribuie la extinderea ei, lucru care este in vigoare si azi.

Casatoria este de tip poligam, sau cel putin nu exista obiectii de principiu impotriva poligamiei, doar conditiile aspre de viata limitand posibilitatea de a avea mai multe sotii.

Sotia este aleasa de preferinta din familiile inrudite, deoarece o importanta fundamentala o are idealul traditiei care trebuie continuat si al sangelui care trebuie sa ramana necontaminat.

Cartea biblica a Facerii povesteste in mai multe randuri despre ostilitatea patriarhilor evrei fata de casatoriile cu femei de neam strain.

Un episod plin de semnificatie, acela privind nunta lui Iacob, arata ca vechii evrei nu sovaiau sa-si trimita chiar foarte departe fiii, numai sa gaseasca pe cei de acelasi sange, dintre care sa-si aleaga sotiile.

Mai multe familii legate prin rudenie alcatuiesc ceea ce constituie nucleul fundamental al societatii nomade, tribul.

Familiile unui trib isi duc viata in comun. Impreuna se deplaseaza si fac popasuri in desert, impreuna folosesc resursele izvoarelor si ale pasunilor.

Obisnuinta vietii in comun si necesitatea apararii impotriva amenintarilor naturii si ale oamenilor, da nastere unui tenace spirit de trib. Astfel jignirea adusa unui membru al tribului este considerata de ceilalti ca o jignire propie, tuturor revenindu-le datoria de a se razbuna. Legea talionului – ochi pentru ochi, dinte pentru dinte – este un element caracteristic vechii societati semite.

Proprietatea este limitata si rudimentara. Ca proprietate personala, beduinul poseda numai cateva arme cu care se apara si ataca, arme usoare ca lancea, arcul si sagetile.

Cortul sub care se odihneste face de acum parte din proprietatea colectiva a familiei. Terenurile de pasune, cand le au in proprietate, apartin tribului.

Scriitorul englez, Cook, i-a definit pe beduini drept „comunisti aristocrati”,caracterizare fericita pentru ca exista in formele vietii lor sociale un caracter predominant al comunitatii si absenta proprietatii paticulare care justifica calificarea lor drept „comunisti”, in timp ce orgoliul puritatii sangelui si cultul onoarei legitimeaza pe aceea de „aristocrati”.

Autoritatea tribala are un caracter limitat si controlat. Noi l-am numi democrat. O exercita un consiliu de batrani, care-si alege din sanul lui un sef, inzestrat cu mari virtuti.

Seful ramane primul dintre semenii lui, cu o putere temporara si revocabila. Printre altele ii revine si functia de judecator. Caracteristic pentru vechea societate semita este faptul ca judecata are loc numai cand cineva o cere.

Vazuta in ansamblul ei, viata popoarelor semite din desert este o forta creatoare si stimulatoare de energii. Datorita privatiunilor, pericolelor si luptelor pe care natura le impune, caracterul se inaspreste si energiile se intensifica.

Credintele popoarelor semite

Credintele vechilor populatii semite sunt mai greu de reconstituit decat formele si conditiile vietii lor. Ca si in cazul vietii sociale, pentru formele religioase vechii arabi constituie sursa cea mai buna de reconstituire, perpentuandu-se in desert, cu conditiile existentei, cu manifestarile spiritului ce se continua in mod firesc.

Origini foarte indepartate are polidemonismul beduinilor, adica credinta lor in spiritele care insufletesc izvoarele, arborii si pietrele. Sunt spiridusi si gnomi mai curand decat divinitati propiu-zise.

Viziunea beduina a desertului este populata de ele, asa incat natura nemiscata prinde viata, iar elementele sale cele mai caracteristice se personalizeaza.

Un alt aspect al religiozitatii nomade, si el caracteristic, este credinta in zeii tribali.

Fiecare trib isi are zeul sau, care il conduce, il ocroteste, il insoteste in deplasarile prin desert. Asadar el nu are un sediu fix, dar, conform credintei, el locuieste sub un anumit cort, de trasportarea caruia se ingrijeste tibrul. Nu are chip, pentru ca in desert artele figurative sunt foarte greu de realizat.

Deosebit de complexa este problema existentei, cel putin a marilor divinitati propii populatiilor semite in faza cea mai veche si comuna a culturii lor. Acesta este poate cazul lui El, ale carui caractere si functii, la diferite civilizatii istorice, sugereaza imaginea unei Fiinte Supreme, nelegata de locuri sau de forte naturale specifice.

Nu tot atat de probabil este faptul ca ar apartine fazei semite primitive si alte cateva divinitati, astrale, larg raspandite in aceasta epoca istorica: Samas soarele, Sin luna, Istar, steaua Venus.

Cultul vegetatiei (probabil datorita lipsei ei) il intalnim la mai multe popoare semite, si in cadrul lui, Istar dobandeste calitatea de zeita a pamantului mama (cel mai probabil adoptata de la popoarele cu o cultura sedentara, cum erau egiptenii).

Riturile, ca si credintele, trebuiau sa-si adanceasca radacinile in conditiile de viata.

In desert era imposibil sa se inalte mari temple. Izvoarele, arborii, pietrele, corturile divinitatilor tribale constituiau locuri de cult, in jurul carora de adunau credinciosii pentru a practica simplele ritualuri ale vietii nomade si a aduce sacrificii primelor roade ale pamantului si tinerelor animale.

Exista mai multe ritualuri, la cele mai vechi civilizatii semite, care reflecta foarte bine originile lor nomade. Exemple de acest fel pot fi considerate pelerinajul  la locurile sfinte din Islam, Pastele ebraic, in cadrul caruia folosirea painii nedospite si sacrificiul mielului indica obiceiuri tipice ale vietii din desert.

Trecerea la o societate sedentara 

Conditiile de viata ale vechilor popoarelor semite au o importanta fundamentala pentru intelegerea dezvoltarii succesive a istoriei lor. Ele sunt ca un fir conducator, care delimiteaza legaturile dintre diferitele civilizatii si elementele ereditare comune acestora.

Istoria atesta prin documente patrunderea populatiilor semite din desert in regiuni de cultura sedentara.

In Palestina, in Siria, in Mesopotamia si in alte locuri, ele se infiltreaza, se amesteca cu populatiile preexistente, trec de la nomadism la viata stabila si de la cultura nomada la cea agricola. Miscarea este fireasca, sub imboldul necesitatii si a mirajului prosperitatii.

Nu tot atat de fireasca, fara conflicte si relatii, este adaptarea la noile forme de existenta. Bunastarea, este adevarat, creste, dar se reduce libertatea, independenta nomadului.

Legaturile tribale se dizolva in acelea mai ample ale statului. Sefului tribului, primul intre egali, ii urmeaza suveranul absolut, stapan peste viata supusilor, modestul, dar spontanul cult religios al vietii nomade se complica in forme artificiale pe care o intreaga casta de preoti le elaboreaza si le disciplineaza. Toate acestea nu pot sa nu apara cu claritate mostenitorilor desertului. Fortele care fusesera inovatoare si purtatoare de viata devin, adeseori, surse de dezagregare.

Procesul variaza de la o zona la alta.

In Mesopotamia, marea rodnicie a pamantului, conditia naturala de aparare in fata invadatorilor, amploarea si trainicia imperiilor absorb aproape integral ereditatea nomada.

In alte regiuni mai putin favorizate de natura – Palestina, Siria, Arabia – urmele vietii antice sunt mai solide, mai durabile si impreuna cu ele, ostilitatea fata de o noua viata. Astfel, in Israel, cand sub presiunea evenimentelor externe se constituie monarhia absoluta, reprezentantii credintei se ridica sa conteste schimbarea.

In califatul arab, mostenirea democrata tribala rezista multa vreme evolutiei spre despotism, care se realizeaza pe deplin abia atunci cand alte popoare, de alta origine, intervin hotarator in reorganizarea statului.

In felul acesta, aspectele vietii antice, credintele si formele ei politice conditioneaza popoarele semite in formarea diferitelor civilizatii si le insotesc dezvoltarea istorica.

 

 

Bibliografie:  Sabatino Moscati-„Vechile civilizatii semite”